Îngerul meu

Întinde aripa spre zare

Speranța îmbrac-0 în floare

Și râzi când te învăluie frica,

Din fice zi fă sărbătoae.

Noaptea trăiește-o cu viee

Zilelor grele dă-le gust de miere.

Urmează-ți calea spre zare

Putere,răbdare ,doar cerului cere.

Aveam doar 16 ani ,

Când începusem sa iubesc .

Și nu știam ce va urma

Și cât aveam sa patimesc....

Visam mereu acel băiat

Nu prea înalt, cu ochi căprui 

Un farmec ce nu îl vedeam ,

In ochii nimănui...

Îl iubeam fierbinte și frumos

Cum n-am iubit vreodată,  

Nu știam ca va urma

Sa fiu ades tradată.

Îl iubeam atât de mult 

Ca nu vedeam nimic  

Chiar de plângeam în noapte 

Și inghetam de frig....

Îl iubeam atât de mult 

Ca ma rugam la îngeri 

Sa ii șoptească ca mi-e dor,

Și suportam înfrângeri.

Asa a durat , ani la rand....

Pana ce m-am răcit 

Azi ma simt de parca  

Nicicând nu l-am iubit...

Cândva iubind fără hotar

Și mii de vise ce-am avut

Mi-au devenit coșmar....

Amintiri ce am avut 

Vor rămâne pagini scrise,

Care cândva erau 

Cele mai dorite vise...

Cândva un înger de fetita 

Cu ochii ca și marea,

A simțit pe pielea ei

Ce amară e trădarea...

Azi nu mai am nici vise,

Și nici pagini scrise ,

De el nu am povestit 

Chiar dacă l-am iubit.

Azi totu-i diferit 

Nu vreau sa mai iubesc 

Destul am suferit 

Și intr-un final ma bucur.... 

Ca totul s-a sfârșit ....

Plânge cerul mohorât

Lacrimi în câmpie

Grâu-i galben,amărât

Singur peste glie.

Se revarsă printre nori 

Ape în șuvoaie...

Plânge grâul necosit

Înecat în ploaie.

Ți-aș picta dorința

În culori de gând curat, 

Cu aromă de tandrețe, 

Între picuri strecurat, 

Iar pe brațe aș alege

Să-ți pictez întâia oară 

Dorul cel nemărginit, 

Poate-așa n-o să mai doară...

Ți-aș picta lumini de foc, 

Imprejuru-ți, ca o torță,

De-aș avea curaj destul 

Și puțin mai multă forță, 

Din interior, căci astăzi 

Motivarea nu mai este, 

Sunt doar versuri aruncate 

Într-o carte de poveste...

Sentimente, vibrații de nostalgie,
Am atunci când te zăresc.
Ochii te văd, inima e cu energie
În fiecare (clipă) eu te urmăresc.

De fiecare dată când ne întâlnim,
Corpul meu simte furnicături.
Ridic ochii spre ai tăi și ne privim,
Și văd același corp cu trăsături.

N-ai ideie ce se petrece în inima mea!
Emoții puternice, bătăi pe secunde,
Îmi apari în vise zeiță cu un nume
Furându-mi plăcerile mele profunde.

Viața mi-a dăruit mult prea multe,
Și am ajuns să te cunosc pe tine.
Mulțumită ție sunt în cerurile-nalte
Simțindu-mi inima cu senzații pline.

Îmi pare rău că tu nu mă observi,
Vorbești cu mine de parcă nu-i nimic,
În inima ta, frumoaso, prietenie rezervi
Fiindcă în realitate mă vezi ca pe-un amic.

E frumos să trăiesc cu tine într-un vis,
Deoarece ambii ne iubim nebunește.
Acolo drumul spre fericire e deschis,
Și dragostea adevărată în inimi trăiește.

Te visez cu ochi deschiși, te pictez în gând!
Și știu, și simt că ești aleasa inimii,
Fiindcă m-am rugat Dumnezeului blând,
Să mi te facă soția bătrânimii!

Vrei să ne-ntâlnim

Pe-un colț de stea

Și să ne lăsăm

De raza lunii mângâiați?

Zorii să ne prindă îmbrățișați...

Sau poate-ai vrea să ne-ntâlnim

Pe-un țărm de mare

Și să ne lăsăm

De valuri sărutați,

Zorii să ne prindă îmbrățișați...

Hai, spune-mi,

Vrei să ne mai amăgim și azi?

Copii scrâșnind din dinți, 

de durere....

Ciuruiți de gloanțe inamice...! 

Pe front tați morți 

si-ologi cu mâini rupte...

copii psihotici lăsând zbierând! 

Creștini biciuiti

si dați la fiare..., 

Cu carnea curgandu-le roșie ca rugina veche pe metal! 

Evrei exterminați

in lagăre..., 

Cu trupul înflăcărat si pielea, prelingându-se ca plumbul, 

libertatea găsindu-si pe hornul înfumurat

al lagărelor teroare, 

Devenind prieteni cu norul in a sa splendoare!

Bebeluși asfinxiați

in gaze-otrăvitoare..., 

In ținta bombelor atomice, 

Mor prematur in spitale 

In coroziunea de metale! 

Si decedați, 

Zdrobiți de clădiri,

de terorile musulmane, 

Sufletele oamenilor pleaca 

Si nu se mai întorc niciodată. 

Când va înceta genocidul

Si lupta împotriva dreptului de-a trăi?

Când vor înceta războaiele

Si uciderile in masa

Pornite de omenirea politică , stufoasă?

Aleagă omul în timp ca într-un oboi,

Aleargă ghioceii pe câmp vioi, 

Aleargă seva copacilor în ei,

Aleargă bobocii ca niște miei. 

Aleargă omul în timp greoi ,

Aleargă pe câmp niște oi, 

Aleargă iarba șuierând pe câmp,

Aleargă copiii în codrul blând.

Aleargă omul în timp ca-ntr-un oboi ,

Aleargă frunzele pe cer în grabă,

Aleargă ploaia pe umeri, pe noi, 

Aleargă păsări călătoare înspre-o altă viață globală. 

Aleargă omul în timp greoi ,

Aleargă fulgii pe copacii goi,

Aleargă vântul printre crengi,

Aleargă fumul de la case printre nori.

Aleargă sufletul într-o buclă de timp, 

Trece omul, și nu ghioceii pe câmp,

Trece omul, și nu frunzele în grabă, 

Trece omul prin sezoane

cu vremea - n ritmuri bătătoare.

Ce este moartea, s-o definești?

O drama, separare, chin, 

ce durează la nesfârșit, 

O camera închisă, sumbra, goală 

Un copil, ce cu ochii bulbucați 

Si cu pielea cenușie 

St'-așternut in sarcofag, 

Intr-o pânză amărie. 

Si dincolo de vesnicie, 

Despărțit si separat

Ii zărește pe ai săi 

Si dorește sa ii vad', 

Sa le spună cat de bine-i si 

Cat de multa pace ai

Cand in Rai tu vei ajunge si la Domnu-n in poală stai.

 Dar, in mica cămăruță, 

Un grup de oameni uitați 

Ce il plâng pe răposat 

Isi au chipuri vestejite, 

Purpurii și ponosite... 

Numai ei știu suferința, 

Si durerea ce ii curmă, 

Numai ei știu-'năbușirea 

Si dorința de exhumă... 

Ce produs-o al lor copil 

Pe Pământul ignobil. 

Viața nu e o placere,

E o luptă, nu-o adiere 

Nu am fost puși sa alegem 

Daca vrem s-o viețuim. 

Moartea nu-i decât o poartă 

Spre viața cea dintâi 

Caci aceasta, iti spun eu, dragă, 

Numai caracter ea îi. 

Lupte multe noi-n ea ducem

Cu oameni de pe Pământ 

Si de noi le biruim, 

Ori le pierdem zi de zi,

Caracter noi vom zidi. 

De te-ndrebi : ce este Raiul?, 

Si într-una,, unde-i Iadul? "

Eu îți spun ca este-o lume, 

E o continuare, chiar, 

Dup'-efortul cel depus

De personalitatea ta, 

După ce tu ai creat, 

După rezultate, 

După cum ai ascultat-o... pe Divinitate!

Oh, ce frumoasă e natura...

Ce splendoare chiar si cand plouă,

Chiar și când norii de culoarea jăratecului leviteaza deasupra codrului... 

Când crângul tânăr se-ngălbenește,

Devine o culoare arămie 

De o toamnă târzie.

O rafală se prelinge pe cerul cețos, 

Și un tunet de culoarea lămâii își face loc printre norii pufoși, 

Iar  

Pe frunze cafenii se aștern lacrimi reci, 

O urmă de oglindă, 

Ce ușor se scurge, 

pe solul fin, catifelat, 

umed si umflat. 

Tot codrul plânge verde si cenușiu, 

Iar

Pe scoarța copacilor crăpate si adânci, 

Se preling fire de in

 transparente si senine 

Ce reflectă peisajul :

lichidat si înmuiat. 

Și frunzele ce-acoperă pământul ud si fad, 

Sunt scrutate, biciciuite de ploaia de gloanțe ce cad. 

Totu-i monoton și totul se repetă! 

Mă învârt zilnic în cerc după propria mea coadă.

Mă întorc de parcă-aș vrea

să-mi găsesc o amintire

în loc să îmi doresc să ardă.

Totu-i monoton și totul e stagnare!

Nimic nu este nou și totu-i repetare..., 

Căci toți am aflat că :,, nu-i nimic nou sub soare!"

Dar, nici că mai putem să ne schimbăm programul 

Că tot ce noi vedem este,, eu și orarul!" 

Ne trezim în zori cu o noua chemare,

O umbră eternă, o infinită plimbare

Către blocul încercuit din calendar,

Care ne promite o rutină cu gust amar. 

Când femeia-n chinuri grele

Dă naștere printre urlete unui bebe...

Ea se gândește - apoi la ce e viața

Și de ce Dumnezeu își împovărează   creația?

Mama trece prin depresie...

Nu știe care-i calea spre conversie...

Nu știe de ce această luptă cu sine

Trebuie s-o ducă ,, mult și bine "?

Nu înțelege care-i sensul vieții..., 

De ce totul este - atât de monoton,

De ce oamenii aleargă-n viață precum călăreții...

Și de ce tot cursul vieții curge ca un casetofon?!

Atunci..., în toiul nopții, 

Îngrijorată, indecisă și stresată

Se gândește la copilul a cărui viață atârnă de un fir de ață, 

Și la povața-ntruchipată-n ceață dintr-o veche dimineață...? 

Se gândește la inșii ce se nasc zilnic în spitale, 

Ce pe pământ au venit să-și paveze un viitor, o cale 

pe un magnetofon..., 

La bătrânii ce mor cu zile pe coridoare 

Și cum sufletele lor sunt chemate parcă la interfon , 

la sfârșit de cale.