N-am scris nimic de dragostea ce doare
Am scris despre furtuni și porumbei.
Am scris despre cei buni și despre răi.
Am scris despre copacii dați în floare.
N-am scris nimic de dragostea ce doare.💔
Am scris despre noroc și soartă crudă.
Am scris să bucur și să fac în ciudă.
Am scris despre dorințe și visare.
N-am scris nimic de dragostea ce doare.💔
Am scris în rânduri lungi și repetate
Despre oricine și am scris de toate.
Între memorii și între uitare
N-am scris nimic de dragostea ce doare.💔
Poems in the same category
Anotimpuri
E primăvară, sau e vară, toamnă, iarnă
Poate e noapte sau e zi, nu știu să spun
Puțin contează când stau singur într-o gară
Trenul de noapte-mi plimbă visele la drum
Aleargă timpul anotimpul să ne treacă
Iubirea zace aruncată în noroi
Sufletul umblă părăsit, fără de șansă
Privirea caută prin ceață după zori
Turnănd continuu cu tăceri din abundență
Către-anotimpuri de tristețe ne topim
Orbiți de reguli ordonate în absență
Va străluci golul din suflete sublim
Prin anotimpul nepăsării pierdem oameni
Să-i ignorăm mințind că singuri vor răzbi
Le frângem inima ce le-a bătut speranță
Lăsând pe suflete să ardă ‚a iubi’
Ne-ajunge clipa să ne-alunge anotimpul
Topiți de ploi, printr-e străini, cărunți și goi
Culegem clipele ce le-am lipsit de suflet
Zburănd în nori spre nesfârșitul fără noi
Se șterge tot ce-a fost culoare-n primăvară
Pierzând și vara fără soare-ntr-un infern
Lacrimi albastre scuturând ochii de toamnă
Ne-ajunge iarna înghețând focul etern
Un vis...neîmplinit!
Privește draga mea spre cer
Să vezi ce tristă este luna,
Ne simte că suntem străini
Și cred că știe unde-i vina
Pe-alei, pe seară ne plimbăm,
Și strâns ne ținem noi de mână,
Încrezător îți spun că mi-aș dori
Pe viitor să-mi fii a mea stăpână
Dar nu primesc niciun răspuns
Și parcă nu auzi ce îmi doresc,
Ești lângă mine, dar nu cu mine
Și simt că în zadar eu îți vorbesc
Ne știm de când eram copii
În satul nostru de sub deal,
Și mă vedeam iubit să-ți fiu
Dar cred c-am fost luat de val
Ai acceptat să stăm de vorbă
După a noastră tristă despărțire,
Eu tot sperând poate voi fi iertat
Și pași în doi s-avem spre fericire
Imensa-fost a mea dezamăgire
Când verde-n față mi-a zis c-are iubit,
Că m-a iertat, dar niciodată n-o să uite
Că visul de iubire...rămàne...neîmplinit!
Thorns
Every rose has its thorns.
Show me yours—
I have hands
willing to bleed.
Petals fall,
scars remain;
proof of the path
we dared to take.
Hold out your wounds,
bare and true—
I’ll cradle them softly
in evening’s dew.
Now I behold—
no thorns to bear,
for she is a tulip
amidst roses rare.
Viziune
Tunete cu sunet de vioară, parcă acordată puțin mai strâns
Și norii albi din timpul nopții, luminați de fulgere cu nuanțe mov,
Copacul de iasomie, ce împrăștie nesecat al său miros
Pe care nici ploaia nu îl spală, ci se împletesc până la ultimul nod...
Construiesc pastelul perfect, dar și motivul evadării
Din camera cu patru paturi goale și lampă cu lumina slabă.
Fără sa spui nimănui, fără sa știi ce te așteaptă, tu îți strângi
În buzunare doar strictul necesar pentru amintirea vagă
Ce îți va rămâne, o data cu trecerea verii sau a mai multora.
Toată claritatea cade asupra unei singure persoane,
Despre care vorbești mereu, dar tot în secret îi este identitatea.
Tu fugi, ramai și fără suflu și fără rațiune...către străinul de departe.
Tu fugi, fără sa te uiți înapoi la camera ce ai lăsat-o pustie.
Tu fugi, cu inima fanfară, gata de a fi iarăși împrăștiată.
Tu fugi, fără sa te uiți înapoi la pericolul care vine după tine.
Tu fugi, de gălăgia din capul tău către liniștea ce crezi ca te așteaptă.
La fel ai făcut și ieri, la fel faci și astăzi, și dacă s-ar putea
Ai face la fel și mâine pentru pătura verde împărțită la doi,
Pentru singura priza unde îți încarci pe rand telefonul și tigara,
Pentru îmbrățișarea nocturnă a cuiva despre care nu vei spune "noi"
Chiar dacă el este omul care simți că te completează.
Tu te pierzi în ochii lui atunci când îți vorbește despre viață
Și te arunci în brațele lui, când noaptea este rece, dar pielea sa e caldă...
Asta este viziunea ta despre echilibru, dar nu pui corect lucrurile în balanță,
Căci ignori frigul ce te înconjoară, după cele 5 secunde de confort
Și pătura incapabilă să te învelescă, menită pentru o singura persoană.
Tu nu existi în acest tablou, dar continui să îl pui în ramă,
Încercând sa îl așezi, într-un cui ce apropae stă să cadă,
Măcar sa îl faci să pară cât de cât drept.
Ultima iubire
Striveşte-mi sărutul de bolta cerească,
Ascunde-mi iubirea în cozi de comete,
Măduva în oase să-mi înflorească,
Amorul din tine crunt să mă îmbete.
Pasul tău să-mi sprijine viaţa,
Să-mi tremure celula în ţesuturi,
Să înşfac cu ochi dulci dimineaţa,
Să plâng peste noi începuturi.
Să mă zbat în orgasme, convulsii,
Apoi să apar cianozat la botez,
Să te ung pe sân cu alese emulsii,
Şi apoi cu un sărut să-l crestez.
Să-ţi curg peste privire şi trup,
Să mă simţi ca pe sânge în vene,
Inima să-ţi bată undeva în văzduh,
Din umeri să-ţi crească îngeresc două pene.
Focul din tine în priviri să mi-l torni,
Orb să mă prăvăl peste lume,
Să muşc ca o fiară din suflet şi cărni,
Să înviez a treia zi în genune.
Îţi mulţumesc că m-ai iubit!
Îţi mulţumesc că m-ai iubit
Şi regină m-am simţit
În casa ta, în inima ta, în viaţa ta
Am fost şi eu cândva.
Îţi mulţumesc că m-ai făcut să zâmbesc
Şi o iubire frumoasă să trăiesc.
Să iau din iubire tot ce-i mai bun
Şi să pornesc pe-un lung drum.
Îţi mulţumesc că m-ai făcut să plâng!
De dor, de tristeţe, de durere să strig,
Ştii, lacrimile chiar te ajută -
Îţi dau putere şi-ncredere multă.
Îţi mulţumesc că ai plecat,
Că-n zorii celei zile m-ai lăsat,
Ca o umbră ai dispărut
De parcă nici nu te-am avut.
Îţi mulţumesc că m-ai trădat
Din toate astea multe-am învăţat
Nu mai cred deja în basme şi minuni
Acestea-s doar frumoase minciuni.
Îţi mulţumesc că m-ai iubit,
Eu nu te voi uita, promit!
Ai fost în viaţa mea un simplu cunoscut
Cu toate că puteai să fii mai mult!
Anotimpuri
E primăvară, sau e vară, toamnă, iarnă
Poate e noapte sau e zi, nu știu să spun
Puțin contează când stau singur într-o gară
Trenul de noapte-mi plimbă visele la drum
Aleargă timpul anotimpul să ne treacă
Iubirea zace aruncată în noroi
Sufletul umblă părăsit, fără de șansă
Privirea caută prin ceață după zori
Turnănd continuu cu tăceri din abundență
Către-anotimpuri de tristețe ne topim
Orbiți de reguli ordonate în absență
Va străluci golul din suflete sublim
Prin anotimpul nepăsării pierdem oameni
Să-i ignorăm mințind că singuri vor răzbi
Le frângem inima ce le-a bătut speranță
Lăsând pe suflete să ardă ‚a iubi’
Ne-ajunge clipa să ne-alunge anotimpul
Topiți de ploi, printr-e străini, cărunți și goi
Culegem clipele ce le-am lipsit de suflet
Zburănd în nori spre nesfârșitul fără noi
Se șterge tot ce-a fost culoare-n primăvară
Pierzând și vara fără soare-ntr-un infern
Lacrimi albastre scuturând ochii de toamnă
Ne-ajunge iarna înghețând focul etern
Un vis...neîmplinit!
Privește draga mea spre cer
Să vezi ce tristă este luna,
Ne simte că suntem străini
Și cred că știe unde-i vina
Pe-alei, pe seară ne plimbăm,
Și strâns ne ținem noi de mână,
Încrezător îți spun că mi-aș dori
Pe viitor să-mi fii a mea stăpână
Dar nu primesc niciun răspuns
Și parcă nu auzi ce îmi doresc,
Ești lângă mine, dar nu cu mine
Și simt că în zadar eu îți vorbesc
Ne știm de când eram copii
În satul nostru de sub deal,
Și mă vedeam iubit să-ți fiu
Dar cred c-am fost luat de val
Ai acceptat să stăm de vorbă
După a noastră tristă despărțire,
Eu tot sperând poate voi fi iertat
Și pași în doi s-avem spre fericire
Imensa-fost a mea dezamăgire
Când verde-n față mi-a zis c-are iubit,
Că m-a iertat, dar niciodată n-o să uite
Că visul de iubire...rămàne...neîmplinit!
Thorns
Every rose has its thorns.
Show me yours—
I have hands
willing to bleed.
Petals fall,
scars remain;
proof of the path
we dared to take.
Hold out your wounds,
bare and true—
I’ll cradle them softly
in evening’s dew.
Now I behold—
no thorns to bear,
for she is a tulip
amidst roses rare.
Viziune
Tunete cu sunet de vioară, parcă acordată puțin mai strâns
Și norii albi din timpul nopții, luminați de fulgere cu nuanțe mov,
Copacul de iasomie, ce împrăștie nesecat al său miros
Pe care nici ploaia nu îl spală, ci se împletesc până la ultimul nod...
Construiesc pastelul perfect, dar și motivul evadării
Din camera cu patru paturi goale și lampă cu lumina slabă.
Fără sa spui nimănui, fără sa știi ce te așteaptă, tu îți strângi
În buzunare doar strictul necesar pentru amintirea vagă
Ce îți va rămâne, o data cu trecerea verii sau a mai multora.
Toată claritatea cade asupra unei singure persoane,
Despre care vorbești mereu, dar tot în secret îi este identitatea.
Tu fugi, ramai și fără suflu și fără rațiune...către străinul de departe.
Tu fugi, fără sa te uiți înapoi la camera ce ai lăsat-o pustie.
Tu fugi, cu inima fanfară, gata de a fi iarăși împrăștiată.
Tu fugi, fără sa te uiți înapoi la pericolul care vine după tine.
Tu fugi, de gălăgia din capul tău către liniștea ce crezi ca te așteaptă.
La fel ai făcut și ieri, la fel faci și astăzi, și dacă s-ar putea
Ai face la fel și mâine pentru pătura verde împărțită la doi,
Pentru singura priza unde îți încarci pe rand telefonul și tigara,
Pentru îmbrățișarea nocturnă a cuiva despre care nu vei spune "noi"
Chiar dacă el este omul care simți că te completează.
Tu te pierzi în ochii lui atunci când îți vorbește despre viață
Și te arunci în brațele lui, când noaptea este rece, dar pielea sa e caldă...
Asta este viziunea ta despre echilibru, dar nu pui corect lucrurile în balanță,
Căci ignori frigul ce te înconjoară, după cele 5 secunde de confort
Și pătura incapabilă să te învelescă, menită pentru o singura persoană.
Tu nu existi în acest tablou, dar continui să îl pui în ramă,
Încercând sa îl așezi, într-un cui ce apropae stă să cadă,
Măcar sa îl faci să pară cât de cât drept.
Ultima iubire
Striveşte-mi sărutul de bolta cerească,
Ascunde-mi iubirea în cozi de comete,
Măduva în oase să-mi înflorească,
Amorul din tine crunt să mă îmbete.
Pasul tău să-mi sprijine viaţa,
Să-mi tremure celula în ţesuturi,
Să înşfac cu ochi dulci dimineaţa,
Să plâng peste noi începuturi.
Să mă zbat în orgasme, convulsii,
Apoi să apar cianozat la botez,
Să te ung pe sân cu alese emulsii,
Şi apoi cu un sărut să-l crestez.
Să-ţi curg peste privire şi trup,
Să mă simţi ca pe sânge în vene,
Inima să-ţi bată undeva în văzduh,
Din umeri să-ţi crească îngeresc două pene.
Focul din tine în priviri să mi-l torni,
Orb să mă prăvăl peste lume,
Să muşc ca o fiară din suflet şi cărni,
Să înviez a treia zi în genune.
Îţi mulţumesc că m-ai iubit!
Îţi mulţumesc că m-ai iubit
Şi regină m-am simţit
În casa ta, în inima ta, în viaţa ta
Am fost şi eu cândva.
Îţi mulţumesc că m-ai făcut să zâmbesc
Şi o iubire frumoasă să trăiesc.
Să iau din iubire tot ce-i mai bun
Şi să pornesc pe-un lung drum.
Îţi mulţumesc că m-ai făcut să plâng!
De dor, de tristeţe, de durere să strig,
Ştii, lacrimile chiar te ajută -
Îţi dau putere şi-ncredere multă.
Îţi mulţumesc că ai plecat,
Că-n zorii celei zile m-ai lăsat,
Ca o umbră ai dispărut
De parcă nici nu te-am avut.
Îţi mulţumesc că m-ai trădat
Din toate astea multe-am învăţat
Nu mai cred deja în basme şi minuni
Acestea-s doar frumoase minciuni.
Îţi mulţumesc că m-ai iubit,
Eu nu te voi uita, promit!
Ai fost în viaţa mea un simplu cunoscut
Cu toate că puteai să fii mai mult!
Other poems by the author
Meditație de primăvară
M-am îmbătat de tine, din tine am sorbit
Am râs pe săturate, am plâns și am cântat,
Azi ca un pusnic sunt, flămând și rătăcit
Fiind că prea departe de mine ai plecat.
Întoarce-m-aș pe drumuri și-n crânguri cunoscute
Să te aștept cu flori, cu zumzet de albine,
Să îți aștern iubirea imensă cât un munte
Și fericit de viață să mă desprind de mine...
Parfum de viorele adun în pieptul meu
Și le cuprind cu lacrimi de dor nepovestit.
Oare se duce omul, dacă e omul tău?
Oare se duce omul cel care te-a iubit?
Durere
Te-am petrecut și lumea ți-am pus-o la picioare;
Unde-ai găsit durere să-mi dai, atît de mare ?
Din ochiul tău de înger primeam atîta viață
Si -acum mi-ai pus în suflet o arșiță și-o ceață .
Mă dor de umezeală, încheieturi și oase.
De pașii dupa tine, azi, tălpile mi-s roase,
Dar înăuntru -n suflet mi-i foc și mi-i cenușă,
Că inima ta poartă un lacăt greu, la ușă.
Mi-s amorțite brațe de mângâieri și-amor
Ce ți le-am dat pe toate cu dragoste și dor.
Mi-i palidă privirea și ochii - numai vine;
Te-au urmărit în viață, din toți, numai pe tine.
Si azi, mai vezi, cum plânsul în lacrimi mă îneacă,
Că nu-ți găsesc dorința și inima ți-i seacă,
Dar chiar dacă mă lași, în astă -ntuneciune,
Eu îți mai port de grija prin Sfânta Rugăciune.
Iubire pierduta
Te amăgești ucisă de dor și disperare;
Poate acum e vremea, la tot, să dai uitare,
Poate acum e timpul să te gândești la tine
Topindu-te în brațe la altul ca și mine.
Ne alintam pe pânze de dor si amăgire
Si tu credeai în trupu- ți ce aburea iubire,
Iar eu credeam în vise, ce-n ochi ți le citeam
Si poate că și-n tine, atuncea ,eu credeam.
Te bucurai nebun-o cînd mă vedeai venind
Parcă eram eu singur, cu tine, pe pămînt,
Si îmi zmulgeai din gânduri sălbatice speranțe,
Când te lăsai cu capul pe ale mele brațe.
Acum îți lași privirea să-ți curgă șiruri, rîu,
Căci înțelegi atentă, că poate fi tîrziu,
Dar mă mai cauți, încă, pe drumuri cunoscute-
Ca să întorci splendoarea unei iubiri pierdute.
Regasire
Grâul spicul îşi dezbină.
Vântul fulgere aşterne.
Peste dealuri şi colină
Florile s-adun troiene.
Păsări cântă la vioară.
În ansamblu apa trece
Printre pietre ca de moară,
Suspinând în murmur rece.
Cerul e mai plin de stele.
Se îndoaie frunza-n nuc
De podoabele lui grele
Şi de anii ce se duc.
Numai eu, întins în iarbă,
Mă topesc ca un zefir,
Ca la capul meu să fiarbă
Roşii, flori de trandafir.
Şi iubita-mi stă aproape-
Lacrima îmi udă dorul.
Dacă mă visezi la noapte,
Va-nvia din morţi amorul.
Dacă mă visezi diseară,
Vreau să te găsesc frumoasă
Si în ochii tăi să-mi ceară-
Lacrima - să vin acasă.
Şi-am să vin atuncea, dragă,
Am să vin la pieptul tău
Mai aproape, viaţa-ntreagă,
Să te chem la Dumnezeu.
Închide ușa trecutului
Închide ușa! După mine
e iarnă mare și e frig;
E viscolul ce-l port în suflet
și care-mi dă puteri să strig:
un nume drag la rugăciune,
un nume drag ce n-am uitat,
al chipului ce-l port în suflet,
a celui care m-a-nghețat.
Închide ușa! După mine
e numai vifor și furtună
și dacă bat nu mai deschide,
căci frigul o să te răpună
și o să faci un boț, din suflet,
un caier negru, blestemat;
urîndu-mă, fără să știi-
involuntar te-am înghețat.
Închide ușa! După mine
e lacrima ca de tăciune,
e anotimp de moarte albă
și vis pierdut în goliciune.
Fereastra strânge-o într-un lacăt
și n-o deschide niciodat;
nu vreau să vezi cum toată marea
din ochii ei a înghețat.
închide ușa! După mine
pustiul vieții de va bate,
să pot să-l strâng pe tot, în suflet
și să îl duc cât mai departe,
iar cînd am să mă-ntroc din ducă,
trecînd pe lângă casa voastră,
să văd lumina și caldură
cum se revarsă pe fereastră
și ca o plapumă se-ntinde
pe drum, pe râuri, pe morminte,
peste aducerile-aminte
ce ca scânteia s-or aprinde
și orice nu mi-ar vine-n minte,
de-ți bat în ușă, nu-mi deschide!
Pentru tata
Anii nu mai au putere peste noi a se întoarce,
Dar eu vreau să schimb o vorbă cu acei ce îi iubesc,
Cu acei cu-a căror suflet stau în linişte şi pace,
Dup- acei a căror glasuri alergând, mă ostenesc.
Şi alerg, alerg sălbatic, peste dealuri, peste vale
Tălpile îmi sângerează, dar nu simt nici o durere,
Căci aştept din geana serii să îmi iasă tată-n cale
Ce mi-e -n suflet o comoară - de lumină şi putere.
Şi alerg fără oprire. Orizontul e aproape,
Dar din urletul de vânturi înţeleg că-s strânsă-n gheare;
Vreau să mă innec în lacrimi şi să mă topesc în ape,
Căci de mii şi mii de zile, eu alerg cu disperare.
Mă opresc în pragul casei obosită şi bătrână.
Anii mei îmi sunt povara de-amintiri ce ne-au unit
Orice frunză, orice floare, orice rază de lumină
Îmi şopteşte – “ pentru tată, până astăzi, ai trăit”.
Meditație de primăvară
M-am îmbătat de tine, din tine am sorbit
Am râs pe săturate, am plâns și am cântat,
Azi ca un pusnic sunt, flămând și rătăcit
Fiind că prea departe de mine ai plecat.
Întoarce-m-aș pe drumuri și-n crânguri cunoscute
Să te aștept cu flori, cu zumzet de albine,
Să îți aștern iubirea imensă cât un munte
Și fericit de viață să mă desprind de mine...
Parfum de viorele adun în pieptul meu
Și le cuprind cu lacrimi de dor nepovestit.
Oare se duce omul, dacă e omul tău?
Oare se duce omul cel care te-a iubit?
Durere
Te-am petrecut și lumea ți-am pus-o la picioare;
Unde-ai găsit durere să-mi dai, atît de mare ?
Din ochiul tău de înger primeam atîta viață
Si -acum mi-ai pus în suflet o arșiță și-o ceață .
Mă dor de umezeală, încheieturi și oase.
De pașii dupa tine, azi, tălpile mi-s roase,
Dar înăuntru -n suflet mi-i foc și mi-i cenușă,
Că inima ta poartă un lacăt greu, la ușă.
Mi-s amorțite brațe de mângâieri și-amor
Ce ți le-am dat pe toate cu dragoste și dor.
Mi-i palidă privirea și ochii - numai vine;
Te-au urmărit în viață, din toți, numai pe tine.
Si azi, mai vezi, cum plânsul în lacrimi mă îneacă,
Că nu-ți găsesc dorința și inima ți-i seacă,
Dar chiar dacă mă lași, în astă -ntuneciune,
Eu îți mai port de grija prin Sfânta Rugăciune.
Iubire pierduta
Te amăgești ucisă de dor și disperare;
Poate acum e vremea, la tot, să dai uitare,
Poate acum e timpul să te gândești la tine
Topindu-te în brațe la altul ca și mine.
Ne alintam pe pânze de dor si amăgire
Si tu credeai în trupu- ți ce aburea iubire,
Iar eu credeam în vise, ce-n ochi ți le citeam
Si poate că și-n tine, atuncea ,eu credeam.
Te bucurai nebun-o cînd mă vedeai venind
Parcă eram eu singur, cu tine, pe pămînt,
Si îmi zmulgeai din gânduri sălbatice speranțe,
Când te lăsai cu capul pe ale mele brațe.
Acum îți lași privirea să-ți curgă șiruri, rîu,
Căci înțelegi atentă, că poate fi tîrziu,
Dar mă mai cauți, încă, pe drumuri cunoscute-
Ca să întorci splendoarea unei iubiri pierdute.
Regasire
Grâul spicul îşi dezbină.
Vântul fulgere aşterne.
Peste dealuri şi colină
Florile s-adun troiene.
Păsări cântă la vioară.
În ansamblu apa trece
Printre pietre ca de moară,
Suspinând în murmur rece.
Cerul e mai plin de stele.
Se îndoaie frunza-n nuc
De podoabele lui grele
Şi de anii ce se duc.
Numai eu, întins în iarbă,
Mă topesc ca un zefir,
Ca la capul meu să fiarbă
Roşii, flori de trandafir.
Şi iubita-mi stă aproape-
Lacrima îmi udă dorul.
Dacă mă visezi la noapte,
Va-nvia din morţi amorul.
Dacă mă visezi diseară,
Vreau să te găsesc frumoasă
Si în ochii tăi să-mi ceară-
Lacrima - să vin acasă.
Şi-am să vin atuncea, dragă,
Am să vin la pieptul tău
Mai aproape, viaţa-ntreagă,
Să te chem la Dumnezeu.
Închide ușa trecutului
Închide ușa! După mine
e iarnă mare și e frig;
E viscolul ce-l port în suflet
și care-mi dă puteri să strig:
un nume drag la rugăciune,
un nume drag ce n-am uitat,
al chipului ce-l port în suflet,
a celui care m-a-nghețat.
Închide ușa! După mine
e numai vifor și furtună
și dacă bat nu mai deschide,
căci frigul o să te răpună
și o să faci un boț, din suflet,
un caier negru, blestemat;
urîndu-mă, fără să știi-
involuntar te-am înghețat.
Închide ușa! După mine
e lacrima ca de tăciune,
e anotimp de moarte albă
și vis pierdut în goliciune.
Fereastra strânge-o într-un lacăt
și n-o deschide niciodat;
nu vreau să vezi cum toată marea
din ochii ei a înghețat.
închide ușa! După mine
pustiul vieții de va bate,
să pot să-l strâng pe tot, în suflet
și să îl duc cât mai departe,
iar cînd am să mă-ntroc din ducă,
trecînd pe lângă casa voastră,
să văd lumina și caldură
cum se revarsă pe fereastră
și ca o plapumă se-ntinde
pe drum, pe râuri, pe morminte,
peste aducerile-aminte
ce ca scânteia s-or aprinde
și orice nu mi-ar vine-n minte,
de-ți bat în ușă, nu-mi deschide!
Pentru tata
Anii nu mai au putere peste noi a se întoarce,
Dar eu vreau să schimb o vorbă cu acei ce îi iubesc,
Cu acei cu-a căror suflet stau în linişte şi pace,
Dup- acei a căror glasuri alergând, mă ostenesc.
Şi alerg, alerg sălbatic, peste dealuri, peste vale
Tălpile îmi sângerează, dar nu simt nici o durere,
Căci aştept din geana serii să îmi iasă tată-n cale
Ce mi-e -n suflet o comoară - de lumină şi putere.
Şi alerg fără oprire. Orizontul e aproape,
Dar din urletul de vânturi înţeleg că-s strânsă-n gheare;
Vreau să mă innec în lacrimi şi să mă topesc în ape,
Căci de mii şi mii de zile, eu alerg cu disperare.
Mă opresc în pragul casei obosită şi bătrână.
Anii mei îmi sunt povara de-amintiri ce ne-au unit
Orice frunză, orice floare, orice rază de lumină
Îmi şopteşte – “ pentru tată, până astăzi, ai trăit”.