Privilegii

N-ai avut curaj,
nici zumzet,
nici glas.
Gândul îți spunea așa:
ce-i efemer
nu-i prosper.
Dahlia,
din copilul neauzit
ai înflorit.
Te-ai regăsit:
Blandiana, Stănescu, Păunescu
aceștia-ți sunt cerescul.
Nu te osteni cu rime întoarse,
cu povești și mii de ace,
tu ai fost născut poet
pentru a fi complet!

Mă gândeam la neoplatonism,

știi,

cum a influențat ceea ce iubim noi atât de tare?

Și am ajuns cumva la tine

și-mi dau seama că n-ai fost

niciodată

prea departe de mine.

Fotografiile de pe pereți

taie ca o sârmă ghimpată;

îmi dau seama,

dacă aș elabora...

La operă,

Sonata da chiesa,

iarăși ajung cumva la tine

și-mi dau seama că ești

și-n spatele cortinei,

așteptând să mă ridic.

Într-un western

făcusem popcorn în unt

și l-am văzut la televizor,

mereu înfruntând lumea

sau alergând după o fată;

și-mi dau seama

cât de mult te complici.

Eram într-un anticariat.

Ce ți-ai fi luat?

Și-mi dau seama că Wilde n-ar fi fost la fel

fără tine.

Ascultam Zeppelin

și mă gândeam cum am fi fredonat

sau ceva din Sting

am fi dansat...

și-mi dau seama că, fără tine,

„nici eu în toate mințile nu sunt”.

Aș fi vrut să alerg către tine

în clar de lună,

căzând să te cuprind,

și-mi dau seama că, fără tine,

cu siguranță

mi-ar fi fost mai bine.

Mercur în retrograd,
Venus în blănuri;
știi că n-am treabă cu sintagme, horoscoape
și cu Wanda nu vreau să mă asemăn.

Diferite culori,
pictate din lacrimile noastre,
se supun unui tablou anarhist,
sadomasochist.

Societatea degradantă,
babiloniană,
cum a ajuns atât de oarbă?

Tarot,
haremuri, neomarxism,
ezoterism...

Investiții și dealeri,
soți și amanți reci
și hârtii de duminică.
Crai de Curte Veche în clasa întâi.

Hoinărești undeva prin Câmpiile Elizee?
N-ai să ajungi unde trebuie făcând-o.

Rânduri de flori,
muzică,
dans,
lăsate peste tine;
simți inima care-i plină
ca o groapă de gunoi,

unde buruienile prind rădăcini.

Nu înțelegi?
Ne-au hrănit cu niște minciuni albe.
Starea interioară ocârmuiește viața.

Totul este atât de trecător,
noi nu realizăm:
Cuvântul care insuflă
seamănă dragoste,
și pe aceea o vom culege.

Cărămizile pe care
se construiește o ecleziologie
și se dezvoltă antropologul:
Kai Theos en ho Logos.

Poate într-o zi
vei străbate întunericul lăuntric
pentru a renaște luminii,
asemenea bobului de grâu
care aduce roadă multă,

ca să nu vină vara
cu averse de toamnă
și să fie prea târziu.

Ți-am spus
mă voi ascunde de curcubee
de lume
de viață.
Brusc am reușit
am văzut lumina
am simțit iubirea
Unde s-a dus timpul?
a fugit de noi,
de oameni
lipsiți de răbdare
lipsiți de lumină
mizantropi.
Să plecăm acolo unde știm doar noi
copilărind între copaci
într-un paradis aglomerat.
Sunete de tren,
pleacă acum
poate cu noi
fără bagaje,
fără război.
Spune-mi când o să ne lase să coborâm
King's Cross
Palermo Centrale,
sau ne dăm jos acasă
la noi pe vale,
unde rugăm răsăritul să mai aștepte puțin.
Îmbătrânim,
vom ajunge?
Când din vreme ne vom stinge,
același loc al nostru,
unde rătăceam
va fi a noastră casă sufletească.
A existat vreodată
liniștea noastră?
Au fost doar iluzii,
sau am stat prea mult la perfuzii?
Dorul ne îneacă,
spune: stai!
dar e ca și cum
n-am auzit,
ca și cum am îmbătrânit.
Nu suntem acasă,
a trecut mult timp,
dar Dumnezeu știe:
mai e un pic.

Când o să mă înec,
n-am să disper.
Am să ies din colivie,
numai Dumnezeu o știe.
Vântul să adie,
ca o floare ce stă în tihnă,
să mă ia și să mă încânte,
fără să mă zvânte.
Pasărelele să-mi cânte,
după ele să mă avânt,
să mă pierd într-o livadă,
numai El să mă mai scoată.
O viață inventată,
sperând o nouă zi,
fără cântece,
doar spintece.
Recviem,
ce-mi doresc?
Lacătul ce-mi ține
viața pustie.

A venit toamna,
Recită Nichita de pomană
Și zicea de frunze uscate,
despre amintiri mâncate
care se scufundă-n băltoace
și copilul zace
la mă-sa-n brațe.

Toamna asta,
of-uri și văitat,
măi, e garantat!
Și unde sunt oamenii?
În pustiu mă simt atât de singuratic… – a spus Micul Prinț.

Țigarete cochete
și chipuri incomplete,
oftatul și aurore –
și-n luna eclipsată
văd o fată.

Toată creața și vorbăreață
se coboară cu pistruii religios
ce s-aștern din stele-n jos.
– Ce cauți?
– Marele Pătrat din Pegasus.
– Toate-s pictate în violet la zenit!
– Ai văzut ploile de meteori Perseide anu’ ăsta?
– Cum să le văd? Eram preocupată cu treburi de oameni mari!

Cred că am rănit-o,
că a și șutit-o!
N-a mai apărut de atunci,
nici citind porunci, nici printre alți prunci, nici al cerului arc,
nici stelele,
toți au uitat de ea:
fetița care spera.

Mă gândesc la joi
și la Cina cea de Taină.
Parcă era mai bine primăvara,
fără florile de plumb și plopii dezgoliți,
când eram mai mici și mai lipsiți de frici.

Deși mai puțin citiți,
nu eram ispitiți.
Coșbuc
și patrafirul erau ai arhitecturii literare,
dar a venit CFR-ul vieții, cu întârzieri locale
și-n jurul nopții vechi dansau aburii,
născând fluturii frumoși ca în Napoli.

La un metru de-al meu mormânt

Stă o doamnă-n negre zdrențe,

Сompletează formularul:

„Azi l-apus s-a stins sonarul,

Nu mai strigă ea cu viața,

Nu mai vede a sorții ața,

Nu mai speră, nu visează,

E un mort.

Asta contează.”

Am strâns în palme fructe interzise,

Când lumea îmi spunea să trec grăbită,

Și am crezut în vorbele promise,

Și-am plâns... și m-am lăsat rănită.

Au zis că e păcat, că cerul se mânie

Și legi pe-un trist pământ au vrut să pună,

Dar mie îmi mirosea a poezie,

A libertate pură și nebună.

Atât de cald a fost acel păcat,

Atât de mult a luminat în noapte,

Că macul din poteci s-a scuturat

Și stelele s-au tăinuit în șoapte.

Și mult am plâns!... și mult a mai durut!

Și-am stat cu sufletu-n genunchi,

Și-am dat uitării tot ce m-a durut,

Strângând lumina caldă în mănunchi.

Căci dacă focul a ars până în măduvă

Și dorul tot mi-a fost lăsat în dar,

La ce bun să mă simt vinovată

Că am băut o cupă de nectar?

Am pus balanța-n suflet, în lumină,

N-am vrut nici legi, nici milă, nici cunună,

Au fost păcate ce-au durut de bine...

Și zâmbind, mi le-am iertat singură!

Sufletul - o clădire cu geamuri sparte, 

în care vântul cântă-un mars funerar, 

E-o toamnă pe holuri, e noapte, e moarte,

Și plânge-un ecou într-un gol secular.

E rană adâncă, e rană de smoală 

lar inima-i clopot cu limba de fier, 

O rană ce curge, o rană ce scoală 

Fantome bătrâne sub bolti de mister.

Simt cum se scurge, ca plumbul topit

Speranța-ntr-o baltă de negru noroi 

Sunt singur în mine, sunt un rănit 

Într-un război purtat între noi.

Si plouă... si ninge cu scrum de amintiri

Peste un suflet ce-a ars de tot 

Rămân doar ciudate si reci tresăriri 

Intr-un cavou din care să ies nu mai pot.

Mereu în exterior
Pare sa fie doar lumină,
Chiar dacă pe interior
Întunericul domină.

Orișicine zice
Că sunt un soare,
Și sunt doar în eclipsă
Nu ard cu ardoare.

Nu pot să mă ridic
La nici o așteptare,
Chiar dacă-n față nu-i nimic
Sunt tot ascunsă în zare.

Și în viitorul sigur
Implodez învinsă,
Dar tu nu o să vezi
Căci tot sunt în eclipsă.

Umbrele cresc din pereţi reci si muți

Pasii se pierd pe sub punţi de pământ

Suntem doi străini de lumină blestemaţi,

Frunze uscate purtate de vânt.

Ceasul pulsează un timp fără rost

Secunde de plumb cad în cioburi pe podea,

Uiti cine esti, uiti cine ai fost

Noaptea ne înghite în bezna ei grea.

Cerul e-o rană de smoală si scrum

Stelele-au ars într-un rug nevăzut,

Mergem orbiţi pe un ultimul drum,

Spre un desert de tăcere născut.

M-am otrăvit cu tine, din umbră am sorbit,

Am râs în agonie, am plâns peste mormânt,

Azi ca un spectru sunt, flămând și rătăcit,

Purtat ca o cenușă de un blestemat de vânt.

Întoarce-m-aș pe drumuri cu crengi uscate, mute,

Să te aștept sub cerul de plumb și de noroi,

Să-ți las în dar durerea imensă cât un munte

Și să mă pierd în noapte, uitat de noi amândoi...

Parfum de flori uscate adun în pieptul rece

Și te îngrop în lacrimi de dor nemărginit.

Oare mai este omul, când totul se petrece?

Oare se duce omul cel care te-a iubit?