HAITA
Pe întiderea albă , stăpână
Un râtâcit disperat se închină.
Cârarea,poteca-i ascunsâ,
Pașii se ascund adânc în omăt!
Viscolul țipă se zbate
Învâluie tiranic ,omu din spate
Hoțește poposește-n brădet
Răsfoind frunzele moarte.
Balaur de aer flămând
Înșfoacă pustiul gemând...
Se joacă î n cruda lui tiranie
Cu un biet călător rătăcit.
Cu săgeți îi sfâșie fața
Speranța-i mai subțire ca ața.
Pustiul e atât de aptoape
Nămeții aici vor să-l îngroape.
Grâbește sărmanul să ajungă
În satul lui aproape de luncă
Viscolul i se așează în față
Inima-i de teamă îngheață....
În zare pe urma-i fugară
Râsună urlet de fiară
Ecoul îl poartă ,îl înmiiește
De groază în piept inima se oprește.
Pe albul zăpezii de om neumblată
Crivățul,vântul a uitat să mai bată!
Un semn de întrebare se întinde în zare
L-a văzut Domnul din cer oare?....
Haita de lupi e tot mai aproape
Ochiul lacrima-și soarbe...
E clipa în care în salt către moarte
Mintea aleargă gânduri deșarte...
Cu ochii închiși
Așteprându-și sfârșitul...
Fiara-i stârnită de sânge
Cu fulgi grei de nea cerul plânge
Categoria: Poezii despre natura
Toate poeziile autorului: T.A.D.
Data postării: 30 noiembrie 2024
Adăugat la favorite: 1
Vizualizări: 271
Poezii din aceiaşi categorie
Copacii
𝚁𝚊̆𝚖𝚊𝚜̦𝚒 𝚐𝚘𝚒,
𝚙𝚊̆𝚛𝚊̆𝚜𝚒𝚝̦𝚒 𝚍𝚎 𝚏𝚛𝚞𝚗𝚣𝚎 𝚒̂𝚗 𝚖𝚒𝚓𝚕𝚘𝚌𝚞𝚕 𝚒𝚎𝚛𝚗𝚒,
𝚙𝚊𝚛 𝚗𝚒𝚜̦𝚝𝚎 𝚜𝚝𝚛𝚒𝚐𝚘𝚒
𝚌𝚞 𝚛𝚊𝚖𝚞𝚛𝚒 𝚍𝚎 𝚙𝚊̂𝚗𝚣𝚎.
𝙶𝚊̆𝚣𝚍𝚞𝚒𝚝̦𝚒 𝚜𝚞𝚋 𝚞𝚗 𝚌𝚎𝚛 𝚍𝚎 𝚙𝚘𝚟𝚎𝚜𝚝𝚎,
𝚊𝚜𝚝𝚊 𝚍𝚊 𝚌𝚘𝚖𝚘𝚊𝚛𝚊̆ 𝚎𝚜𝚝𝚎!
Vara fierbinte
Minunată este vara,
Iar căldura de afară,
Este mare, forte mare,
Mai că te topești la soare.
Apă multa se adună,
Și nori negri se formează,
Norii când se enervează,
Fulgerele avizează.
Și vine mare prăpăd.
Multe fructe acum se coc,
Că doar este plină vară
Le culegem la un loc,
Să facem din ele iară...
Suc, dulceață și majun,
Să avem și pentru iarnă.
Vai .. acolo unde-i cald,
Și nu plouă peste vară,
Căci acolo e prăpăd,
Tot se usucă, vai de țară.
Urme de iarnă
Se-ncheagă primăvara în mugurii de ceară,
Și-n tremurul de ramuri, e-un cântec ce se pierde,
Sub răsuflarea blândă a zilei care zboară,
Se-aprinde-n firul ierbii un început de verde.
Se scutură-n tăcere petale de lumină,
Ca rugă nesfârșită spre cerul renăscut,
Și-n undele fântânii, privirea ta senină,
Îmi leagănă speranța în visul neavut.
Iar timpul, ca o frunză, ce-n palme se destramă,
Își cântă vechea doină pe țărmul amintirii,
Și glasul său rămâne, precum o cruntă teamă,
Ce leagănă de veacuri fiorul amăgirii.
Se scurge-n ape vântul, și-n ramuri se așterne,
Un foșnet de aramă, uitat pe-un colț de cer,
Iar cumpăna fântânii neunsă stă și geme,
Sub ropotul de ploaie cu picuri ca de fier.
În pragul dimineții, lumina încă-i rece,
Ca visul care cheamă un nume rătăcit,
Și sub ninsoarea rară a timpului ce trece,
Rămâne acea cărare de care m-am ferit.
Prin boarea primăverii se mistuie tăcerea,
Dar urmele zăpezii încă mai stau sub pași,
Din freamătul pădurii se simte mângâierea,
Și-ncet se aud ecouri rostite de urmași.
Suspin de codru...
În amurgul serii glorioase,
Un icnet înfundat s-aude,
Plin de durere și necaz,
Nelăsând vreun moment de răgaz.
E al codrului suspin,
Îndurerat de tot acest venin,
Pe care îl aruncăm neîncetat,
În tot ce-i apropiat.
Plânge plin de tristețe,
În acele sumbre momente,
Când vede ale noastre deliruri,
Ce-l încarcă de supărări.
Și ne întreabă cu amar,
Ce-i cu-atât calvar,
De ce trăiți cu dușmănie,
Uitând la nesfârșit de frăție?
Apoi, tăcut, se pune pe gânduri,
Zăpăcit de-aceste timpuri,
Grele și pline de răutate,
Lipsite de acea fraternitate.
Și tăcut, codrul suspină,
În noaptea ce-l cuprinde,
Cerând doar un pic de lumină,
Și sperând că lumea se schimbă.
Privind cu dor înspre trecut,
Când totul era mai plăcut,
Își dorește un viitor plin de lumină,
Fără răutăți și fără ură.
Însă, până atunci, așteaptă,
În a serii miasmă întunecată,
Răbdător, veghează neîncetat,
Purtând dorințe de neînduplecat.
Apa
Apa curge din izvoare, izvorăşte în fântâni,
Dar când ea dispare, plâng şi cei tineri şi cei bătrâni.
Fără apă pâinea nu creşte, în râuri şi iazuri peştii mor!
Apa este elixirul vieţii, când o bei rece de la izvor.
Fără apă, viaţă nu-i pentru pomii şi florile din grădini.
Fără ea, pe pământ ar creşte numai urzici şi spini!
Bucuraţi-vă când plouă şi când auziţi că susură un izvor,
Natura ne aduce bucurie nouă şi pământul devine mai roditor.
Emoție de toamnă de Nichita Stănescu în portugheză
A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva,
cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta.
Mă tem că n-am să te mai văd, uneori,
că or să-mi crească aripi ascuțite până la nori,
că ai să te ascunzi într-un ochi străin,
și el o să se-nchidă cu-o frunză de pelin.
Și-atunci mă apropii de pietre și tac,
iau cuvintele și le-nec în mare.
Șuier luna și o răsar și o prefac
într-o dragoste mare.
Emoção de outono
O outono chegou, cubra meu coração com alguma coisa
com a sombra de uma árvore ou melhor com a sua sombra.
Tenho medo de não ver você de novo, às vezes
que vou criar asas afiadas até as nuvens,
que você vai se esconder de um olho estranho,
e ele se fechará com uma folha de absinto.
E então me aproximo das pedras e fico em silêncio,
Pego as palavras e as afogo no mar.
Eu assobio para a lua e a levanto e finjo
num grande amor.
Copacii
𝚁𝚊̆𝚖𝚊𝚜̦𝚒 𝚐𝚘𝚒,
𝚙𝚊̆𝚛𝚊̆𝚜𝚒𝚝̦𝚒 𝚍𝚎 𝚏𝚛𝚞𝚗𝚣𝚎 𝚒̂𝚗 𝚖𝚒𝚓𝚕𝚘𝚌𝚞𝚕 𝚒𝚎𝚛𝚗𝚒,
𝚙𝚊𝚛 𝚗𝚒𝚜̦𝚝𝚎 𝚜𝚝𝚛𝚒𝚐𝚘𝚒
𝚌𝚞 𝚛𝚊𝚖𝚞𝚛𝚒 𝚍𝚎 𝚙𝚊̂𝚗𝚣𝚎.
𝙶𝚊̆𝚣𝚍𝚞𝚒𝚝̦𝚒 𝚜𝚞𝚋 𝚞𝚗 𝚌𝚎𝚛 𝚍𝚎 𝚙𝚘𝚟𝚎𝚜𝚝𝚎,
𝚊𝚜𝚝𝚊 𝚍𝚊 𝚌𝚘𝚖𝚘𝚊𝚛𝚊̆ 𝚎𝚜𝚝𝚎!
Vara fierbinte
Minunată este vara,
Iar căldura de afară,
Este mare, forte mare,
Mai că te topești la soare.
Apă multa se adună,
Și nori negri se formează,
Norii când se enervează,
Fulgerele avizează.
Și vine mare prăpăd.
Multe fructe acum se coc,
Că doar este plină vară
Le culegem la un loc,
Să facem din ele iară...
Suc, dulceață și majun,
Să avem și pentru iarnă.
Vai .. acolo unde-i cald,
Și nu plouă peste vară,
Căci acolo e prăpăd,
Tot se usucă, vai de țară.
Urme de iarnă
Se-ncheagă primăvara în mugurii de ceară,
Și-n tremurul de ramuri, e-un cântec ce se pierde,
Sub răsuflarea blândă a zilei care zboară,
Se-aprinde-n firul ierbii un început de verde.
Se scutură-n tăcere petale de lumină,
Ca rugă nesfârșită spre cerul renăscut,
Și-n undele fântânii, privirea ta senină,
Îmi leagănă speranța în visul neavut.
Iar timpul, ca o frunză, ce-n palme se destramă,
Își cântă vechea doină pe țărmul amintirii,
Și glasul său rămâne, precum o cruntă teamă,
Ce leagănă de veacuri fiorul amăgirii.
Se scurge-n ape vântul, și-n ramuri se așterne,
Un foșnet de aramă, uitat pe-un colț de cer,
Iar cumpăna fântânii neunsă stă și geme,
Sub ropotul de ploaie cu picuri ca de fier.
În pragul dimineții, lumina încă-i rece,
Ca visul care cheamă un nume rătăcit,
Și sub ninsoarea rară a timpului ce trece,
Rămâne acea cărare de care m-am ferit.
Prin boarea primăverii se mistuie tăcerea,
Dar urmele zăpezii încă mai stau sub pași,
Din freamătul pădurii se simte mângâierea,
Și-ncet se aud ecouri rostite de urmași.
Suspin de codru...
În amurgul serii glorioase,
Un icnet înfundat s-aude,
Plin de durere și necaz,
Nelăsând vreun moment de răgaz.
E al codrului suspin,
Îndurerat de tot acest venin,
Pe care îl aruncăm neîncetat,
În tot ce-i apropiat.
Plânge plin de tristețe,
În acele sumbre momente,
Când vede ale noastre deliruri,
Ce-l încarcă de supărări.
Și ne întreabă cu amar,
Ce-i cu-atât calvar,
De ce trăiți cu dușmănie,
Uitând la nesfârșit de frăție?
Apoi, tăcut, se pune pe gânduri,
Zăpăcit de-aceste timpuri,
Grele și pline de răutate,
Lipsite de acea fraternitate.
Și tăcut, codrul suspină,
În noaptea ce-l cuprinde,
Cerând doar un pic de lumină,
Și sperând că lumea se schimbă.
Privind cu dor înspre trecut,
Când totul era mai plăcut,
Își dorește un viitor plin de lumină,
Fără răutăți și fără ură.
Însă, până atunci, așteaptă,
În a serii miasmă întunecată,
Răbdător, veghează neîncetat,
Purtând dorințe de neînduplecat.
Apa
Apa curge din izvoare, izvorăşte în fântâni,
Dar când ea dispare, plâng şi cei tineri şi cei bătrâni.
Fără apă pâinea nu creşte, în râuri şi iazuri peştii mor!
Apa este elixirul vieţii, când o bei rece de la izvor.
Fără apă, viaţă nu-i pentru pomii şi florile din grădini.
Fără ea, pe pământ ar creşte numai urzici şi spini!
Bucuraţi-vă când plouă şi când auziţi că susură un izvor,
Natura ne aduce bucurie nouă şi pământul devine mai roditor.
Emoție de toamnă de Nichita Stănescu în portugheză
A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva,
cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta.
Mă tem că n-am să te mai văd, uneori,
că or să-mi crească aripi ascuțite până la nori,
că ai să te ascunzi într-un ochi străin,
și el o să se-nchidă cu-o frunză de pelin.
Și-atunci mă apropii de pietre și tac,
iau cuvintele și le-nec în mare.
Șuier luna și o răsar și o prefac
într-o dragoste mare.
Emoção de outono
O outono chegou, cubra meu coração com alguma coisa
com a sombra de uma árvore ou melhor com a sua sombra.
Tenho medo de não ver você de novo, às vezes
que vou criar asas afiadas até as nuvens,
que você vai se esconder de um olho estranho,
e ele se fechará com uma folha de absinto.
E então me aproximo das pedras e fico em silêncio,
Pego as palavras e as afogo no mar.
Eu assobio para a lua e a levanto e finjo
num grande amor.
Alte poezii ale autorului
ȚARĂ FURATĂ
Nu plânge maica mea bătrână
Că fii tăi de azi te fură.
Își pun vată în urechi
Iar ție îți pun căluș în gură.
Ce vrei să faci la tine acasă
Voie la străini tu cei
Stăpânii lumii cântă hora ,
În ajutorul cui să speri?
O-măicuță esti bătrână și săracă
Nepoților ce le mai lași?
Povara țării înstrăinate
Căci tații lor ,sunt lacomi,lași.
Mai sper și eu ca tine ,maică
Din cele patru zării ai țării
Să se înalțe în lumină
Un Mircea ,un Ștefan un Mihai .
Pământul țării îi scump și-i sfănt
Și strgă în atâta sînge
Trimite-i Doamne un viteaz
Căci pentru noi și cerul plânge.
ÎNGERI ȘI DEMONI
Nu pot crede ,privindu-i mai bine
Atent ,iscoditor așa cum se cuvine.
Ce bine semănăm oamenii , unii cu alții
Aceiași ochi, aceiași frunte înaltă
Acelaș sânge,acelaș mers bipet
Și nu pot înțelege ,cum sufletul,simțirea
Pe oameni îi împarte
În îngeri și în demoni
Pot jura că am întânlit
Asemenea oameni...
BOB DE ROUĂ
Bob de rouă vă dau vouă ,
Suflet blând hrănit cu cânt,
Glas duios și-un trai frumos
Vouă dragii mei copii ...
Voi îmi aduceți bucurii!
DACĂ S-AR PUTEA!
Dacă s-ar putea vreodată
Din cenușă să renasc
Și creatorul m-ar întreba
Când și unde în ce secol
Doresc a învia?
Nici n-aș prea mult pe gânduri;
Vreau în epoca de piatră
Să port arc , să port săgeată
Să fiu liber să colind
Șă fac tot ce-mi pun în gând.
Să am frați să am surori
Să ne încălzim la soare
În zile desărbătoare
Să ne spele apa ploii
Grija să ne-o poarte zeii.
DE LA SOARE
De teamă și de neputință
La anii grei cei de pe urmă
Un bătrânel și-o bătrânică
Se ascund în camera lor mică
De gerul nemilos și laș
Și suflă aspru cu obidă
În vatra fără foc pe care
O oală parcă ar vrea să fiarbă
Bogată în apă și în sare.
Sărmana pensie se duse
În cele multe zile scurse
Cămara-i goală bate vănt .
Privesc pe geam din în când în când.
Sunt ca două stane mici
Ce se învârt pe lângă ușă
Sunt prea șubrezi ca să iasă
Pe așa vreme nemiloasă.
Doar o rugă se înfiripă
Câmpia iar să înverzească
Natura să se trezească
Și căldură să primească
De la soare.
LITERĂ ȘI CARTE
Sunt născută-in prag de seară
Într-o zi de primăvară.
Poate mama m-a ales
Dintre miile de flori
Îmbătată de culori.
Poate s-a rugat de vânt
Să-mi de-a voie să cuvânt
Slovă ,frază apoi carte
Le-am avut mereu aproape
În suflet le-am făcut loc.
În loc să plâng ,să doinesc
Ca să uit cât pătimesc.
ȚARĂ FURATĂ
Nu plânge maica mea bătrână
Că fii tăi de azi te fură.
Își pun vată în urechi
Iar ție îți pun căluș în gură.
Ce vrei să faci la tine acasă
Voie la străini tu cei
Stăpânii lumii cântă hora ,
În ajutorul cui să speri?
O-măicuță esti bătrână și săracă
Nepoților ce le mai lași?
Povara țării înstrăinate
Căci tații lor ,sunt lacomi,lași.
Mai sper și eu ca tine ,maică
Din cele patru zării ai țării
Să se înalțe în lumină
Un Mircea ,un Ștefan un Mihai .
Pământul țării îi scump și-i sfănt
Și strgă în atâta sînge
Trimite-i Doamne un viteaz
Căci pentru noi și cerul plânge.
ÎNGERI ȘI DEMONI
Nu pot crede ,privindu-i mai bine
Atent ,iscoditor așa cum se cuvine.
Ce bine semănăm oamenii , unii cu alții
Aceiași ochi, aceiași frunte înaltă
Acelaș sânge,acelaș mers bipet
Și nu pot înțelege ,cum sufletul,simțirea
Pe oameni îi împarte
În îngeri și în demoni
Pot jura că am întânlit
Asemenea oameni...
BOB DE ROUĂ
Bob de rouă vă dau vouă ,
Suflet blând hrănit cu cânt,
Glas duios și-un trai frumos
Vouă dragii mei copii ...
Voi îmi aduceți bucurii!
DACĂ S-AR PUTEA!
Dacă s-ar putea vreodată
Din cenușă să renasc
Și creatorul m-ar întreba
Când și unde în ce secol
Doresc a învia?
Nici n-aș prea mult pe gânduri;
Vreau în epoca de piatră
Să port arc , să port săgeată
Să fiu liber să colind
Șă fac tot ce-mi pun în gând.
Să am frați să am surori
Să ne încălzim la soare
În zile desărbătoare
Să ne spele apa ploii
Grija să ne-o poarte zeii.
DE LA SOARE
De teamă și de neputință
La anii grei cei de pe urmă
Un bătrânel și-o bătrânică
Se ascund în camera lor mică
De gerul nemilos și laș
Și suflă aspru cu obidă
În vatra fără foc pe care
O oală parcă ar vrea să fiarbă
Bogată în apă și în sare.
Sărmana pensie se duse
În cele multe zile scurse
Cămara-i goală bate vănt .
Privesc pe geam din în când în când.
Sunt ca două stane mici
Ce se învârt pe lângă ușă
Sunt prea șubrezi ca să iasă
Pe așa vreme nemiloasă.
Doar o rugă se înfiripă
Câmpia iar să înverzească
Natura să se trezească
Și căldură să primească
De la soare.
LITERĂ ȘI CARTE
Sunt născută-in prag de seară
Într-o zi de primăvară.
Poate mama m-a ales
Dintre miile de flori
Îmbătată de culori.
Poate s-a rugat de vânt
Să-mi de-a voie să cuvânt
Slovă ,frază apoi carte
Le-am avut mereu aproape
În suflet le-am făcut loc.
În loc să plâng ,să doinesc
Ca să uit cât pătimesc.