1  

Urme de iarnă

 

Se-ncheagă primăvara în mugurii de ceară,
Și-n tremurul de ramuri, e-un cântec ce se pierde,
Sub răsuflarea blândă a zilei care zboară,
Se-aprinde-n firul ierbii un început de verde.

 

Se scutură-n tăcere petale de lumină,
Ca rugă nesfârșită spre cerul renăscut,
Și-n undele fântânii, privirea ta senină,
Îmi leagănă speranța în visul neavut.

 

Iar timpul, ca o frunză, ce-n palme se destramă,
Își cântă vechea doină pe țărmul amintirii,
Și glasul său rămâne, precum o cruntă teamă,
Ce leagănă de veacuri fiorul amăgirii.

 

Se scurge-n ape vântul, și-n ramuri se așterne,
Un foșnet de aramă, uitat pe-un colț de cer,
Iar cumpăna fântânii neunsă stă și geme,
Sub ropotul de ploaie cu picuri ca de fier.

 

În pragul dimineții, lumina încă-i rece,
Ca visul care cheamă un nume rătăcit,
Și sub ninsoarea rară a timpului ce trece,
Rămâne acea cărare de care m-am ferit.

 

Prin boarea primăverii se mistuie tăcerea,
Dar urmele zăpezii încă mai stau sub pași,
Din freamătul pădurii se simte mângâierea,
Și-ncet se aud ecouri rostite de urmași.

 


Categoria: Poezii despre natura

Toate poeziile autorului: Gabriel Trofin poezii.online Urme de iarnă

Data postării: 17 februarie 2025

Timp de citire: ~2 min.

Vizualizări: 702

Loghează-te si comentează!

Alte poezii ale autorului

Trăiri contorsionate

 

Strigătul mi-e plânset,

Plânsul mi-e rânjet,

Rânjetul mi-e zâmbet,

Zâmbetul mi-e grimasă,

Iar grimasa mi-e urlet.

Urletul mi-e geamăt,

Geamătul mi-e suspin.

Suspinul mi-e mângâiere,

Iar mângâierea, strigătul meu,

Cufundat atemporal în tăcere.

Mai mult...

Apusul

 

Soarele coboară încet în brațele altei lumi,

iar cerul se aprinde în focuri amestecate,

ca un tablou care știe să plângă

și să zâmbească deodată.

 

Umbrele se întind peste dealuri și sate,

iar fiecare copac pare să șoptească

povestea zilei care se stinge,

povestea frunzei luată de vânt.

 

Lumina roșie mângâie acoperișuri,

râuri, drumuri și ferestre,

și mă simt mic, dar în același timp nemuritor.

 

Soarele s-a pierdut complet după deal,

iar cerul respiră violet și cenușiu,

lăsând doar vibrația caldă

a înserării.

 

Sfârșit și splendoare…

Mai mult...

N-avem nevoie de frumos

 

N-avem nevoie de frumos,

De lucru bun şi adevărat,

Ne place fructul găunos,

Şi munca stând în pat.

 

Creem un balamuc multicolor,

Culori livide şi stridente,

Cu lighioane în decor,

Şi personaje indecente.

 

Pe viermele ce roade-n măr,

Simbol l-am declarat,

Bem apă otrăvită din ciubăr,

În care întâi mizerii am vărsat.

 

Pe prunc din alăptat l-am rupt,

Vedetă am făcut din mamă,

Venin de cobră noi am supt,

Şi acum muşcăm fără de teamă.

 

De apocalipsă în fiecare zi vorbim,

Acum i-o ştire neinteresantă,

Pe cel de sus nu-L mai iubim,

Şi-a Lui venire ne pare amuzantă.

 

Coboară omule cu mintea,

În inima-ţi de piatră,

Prin foc să-ţi treacă gândul,

Să poţi păşi din nou pe apă.

 

 

Mai mult...

Pustiul vieții

 

Se frânge-n țărm amurgul ca o rană,

Iar zarea-și strânge umerii de ceață,

Și fiecare suflet poartă-n goană, 

Un drum numit de providență, viață. 

 

În urma lor rămân miresme stinse,

Ca florile uitate într-o carte,

Și clipele, de dor adânc cuprinse,

Se risipesc în pulberi fără moarte.

 

Și-n alt tărâm ce umbra ne-o înghite, 

Nu-i doar sfârșit, ci o schimbare vie,

Iar despărțirile, de noi trăite,

Sunt punți ascunse spre altă veșnicie.

 

Pe cheiul clipei, umbrele se-ngână,

Cu pași de fum și respirații blânde,

Iar dorul, ca un gin cu ochi de lună,

Își linge rana-n inimile frânte.

 

Se-nclină viața ca trestia de soare arsă, 

Sub greul nerostitelor cuvinte,

Și-n noi se cască liniștea întoarsă, 

Ca un abis ascuns pe sub veșminte.

 

Și de-ar putea tristețea să ne cânte, 

Când tot pustiul vieții e menit să-l treci, 

Atuncea jalea fiecărei inimi frânte, 

Ne va dansa cu lacrimi pe obrajii reci. 

Mai mult...

Du-mă acasă drum nebun...

 

Du-mă acasă drum nebun,

Du-mă, nu mă rătăci,

Am să-ţi cânt şi am să-ţi spun,

Toată jalea inimii.

 

Du-mă acasă nord şi sud,

Şi-n pustiuri nu mă pierde,

Vreau pe-ai mei să-i mai aud,

Vreau să calc pe iarbă verde.

 

Du-mă acasă est şi vest,

Şi mă-ndrumă la răscruci,

Pasul îl am tot mai funest,

Gândul mi-e un zbor de cuci.

 

Du-mă acasă drum îngust,

În străini nu mă lăsa,

Pâinea mamei vreau s-o gust,

Vinul tatei să-l pot bea.

 

Du-mă acasă drum nebun,

C-o să stau şi -o să-ţi adun,

Pietre din apă stătută,

Să-ţi fac calea mai bătută.

 

Du-mă acasă drumul meu,

Calea mea, destin ursit...

Căci de-un veac mă plimb mereu,

Şi mi-e dor, şi-s obosit.

 

 

Mai mult...

Maică bună, maică dragă

 

Maică bună, maică dragă, 

Drumul tău e-ngust și-albit, 

Ani înghesui în desagă, 

Și o porți pe-un trup slăbit. 

 

Pașii-ți tremură de frică, 

Norii curg prin ploaia rece, 

Îngerul cu-a sa aripă, 

Peste greutăți te trece. 

 

Sub surâs ascunzi dureri, 

Ce doar cerul le mai știe, 

Și ești astăzi precum ieri, 

O durere-n carne vie. 

 

Maică sfântă, ți-e privirea

Plină de tăceri adânci,

Ți-ai clădit încet menirea, 

Nu cu pietre ci cu stânci.

 

Din genunchiul tău căzut, 

Rugăciuni se nasc în zori,

Și din palma ta de lut, 

Dumnezeu adună flori.

 

Tu rămâi icoană vie,

Dor și leac în suferinți,

Maică-n tine, pururi fie

Chipul blând al celor sfinți.

 

Iar de timpul ne destramă,

Și tăcerea ne va frânge,

Tu, în lacrima mea mamă,

Vei surâde, nu vei plânge. 

Mai mult...

Poezii din aceiaşi categorie

Copacii

𝚁𝚊̆𝚖𝚊𝚜̦𝚒 𝚐𝚘𝚒,

𝚙𝚊̆𝚛𝚊̆𝚜𝚒𝚝̦𝚒 𝚍𝚎 𝚏𝚛𝚞𝚗𝚣𝚎 𝚒̂𝚗 𝚖𝚒𝚓𝚕𝚘𝚌𝚞𝚕 𝚒𝚎𝚛𝚗𝚒,

𝚙𝚊𝚛 𝚗𝚒𝚜̦𝚝𝚎 𝚜𝚝𝚛𝚒𝚐𝚘𝚒

𝚌𝚞 𝚛𝚊𝚖𝚞𝚛𝚒 𝚍𝚎 𝚙𝚊̂𝚗𝚣𝚎.

𝙶𝚊̆𝚣𝚍𝚞𝚒𝚝̦𝚒 𝚜𝚞𝚋 𝚞𝚗 𝚌𝚎𝚛 𝚍𝚎 𝚙𝚘𝚟𝚎𝚜𝚝𝚎,

𝚊𝚜𝚝𝚊 𝚍𝚊 𝚌𝚘𝚖𝚘𝚊𝚛𝚊̆ 𝚎𝚜𝚝𝚎!

 

 

Mai mult...

Albastrul cer

Albastrul cer

În care te descopăr

Ziua spre înserat

Din albastrul cer

Îmi alină focuri

Și nopțile lungi și pustii

Nu mai scad.

Din albastrul cer

Mai păstrez o poză cu tine

Îngenunchez,mă rog

Iar îngenunchez și plang

Acopăr pămantul

Cu lacrimi ce dor de suspine

Știind că nu o să te mai pot,

păstra în gand,

Și o să mor în uitare

Neștind în lume de mine

Că am fost o muză a poeziei

în inimă și minte

Iar eu îmi voi aminti de tine

Muză aleasă,

Corifeu de cuvinte.

Mai mult...

În vis, natura

În poiana încărcată cu flori

Soarele răsare dis în zori.

Mândru se-așează în zare

Și încălzește întreaga suflare.

 

Din tulpina verde și firavă

Creând o întreagă dumbravă,

Se naște din boboc o floare

Frumoasă ca ruptă din culoare.

 

Deschisă într-o noanță albastră

Cu ochiul îndreptat printr-o fereastră,

Spre orizont, nevoia spre a lumina

Și caută-n aer vântul spre a germina.

 

Un nor se-mprietenește cu Soarele

Și își descarcă tunând izvoarele,

Dăruind împreună, de milenii

Viață înmiresmată, multicoloră poienii.

 

 

 

 

 

 

Mai mult...

Fie...

Fie că ploaia bate-n geam

și norii sunt mâniați 

Noi bucuroși suntem

și fericiți.

 

Fie cât de puțin avem

și poate ceva ne lipsește

Suntem noi de ceia ce 

avem fericiți 

și mulțumiți.

 

Fie că suntem departe 

de cei dragi

în inimă rămân ei pentru totdeauna 

Și nu ne desparte pe noi nici gerul

nici furtuna.

Autor  Alina Zamurca 🤍 

Mai mult...

Toamnă târzie

Ce zi frumoasă de toamnă!

Nuanțe de galben-roșiatic,

Maroniul frunzelor stă s-adoarmă

Și crează momentul romantic.

 

Copacii încearcă să mențină

Bucuria și căldura zilelor de vară.

Dar totul se transformă în rutină

Și așteaptă iarna ca pe-o povară.

 

Păsările în zbor, zgomotoase,

Duc al lor cântec și trilul duios,

Pe meleaguri mai călduroase

Înfruntând un drum anevoios.

 

Tiptilii pași ce cutreieră aleile

Prin foșnetul de frunze moarte,

Găsesc în toamnă plăcerile

Unui gând ce se pierde-n noapte.

 

Mai mult...

Prințul Negru

Nu e din aur coroana ce o poartă,

Nici catifea cusută de mătase,

E-un trandafir ce stă acum la poartă

Și cată-n suflet, singur, fără parte.

 

Îi spun „Prințul Negru” cei ce îl privesc,

Când roșul lui se face nchis,

Un roșu grav și aspru, omenesc,

Ce parcă plânge-un vechi și drag un vis.

 

Stă singur în grădină, drept și mândru,

Cu spini pe care viața i-a crescut,

Nu se-nclină la vânt, nu cere rândul,

Și poartă-n petale tot ce a durut.

 

E floarea care știe să tacă,

Când primăvara trece pe la geam,

Și lasă amintirea să se facă

O umbră grea, bătută de la ram.

 

Și-așa rămâne, mândru și tăcut,

Chiar dacă anii cad pe el ca ploaia,

Un Prinț Negru ce n-a fost nicicând pierdut,

Ci doar a-nchis în el toată iarna.

Mai mult...

Susține Poezii Online

Sprijinul tău ajută Poezii Online să crească frumos. Donația susține dezvoltarea, îmbunătățirile și acest spațiu dedicat creațiilor personale, locul unde poezia și textul literar aduc inspirație, liniște și o gură de aer pentru suflet.

Îți mulțumim că lași poezia să dăinuie. 🤍