S-au dus prieteniile…

Mă simt ca un țărm de valuri lovit,

Ca peștele orb după râmă lihnit,

Ca razele lunii ce-n crepusculi se scurg,

Eu, roșul nisip vânturat în amurg.

Stavilopozii m-apasă întruna pe pleoape,

Ochii-i deschid jumătate sub ape,

Acostează corăbii pe brațul meu stâng,

Uitate de vreme ancore plâng.

Noaptea se lasă lunecând prin ravene,

Marea îmi curge sfioasă prin vene,

Ochii-mi sclipesc ca un far rătăcit,

Căutând spre corăbii dacă tu ai sosit.

Nisipul mi-l cern sub priviri de stihii,

Numele-n zori să vii să ți-l scrii,

Dig să mă fac peste apa întreagă,

Niciodată valul, lovind să îl șteargă.

Se-ncheagă primăvara în mugurii de ceară,
Și-n tremurul de ramuri, e-un cântec ce se pierde,
Sub răsuflarea blândă a zilei care zboară,
Se-aprinde-n firul ierbii un început de verde.

Se scutură-n tăcere petale de lumină,
Ca rugă nesfârșită spre cerul renăscut,
Și-n undele fântânii, privirea ta senină,
Îmi leagănă speranța în visul neavut.

Iar timpul, ca o frunză, ce-n palme se destramă,
Își cântă vechea doină pe țărmul amintirii,
Și glasul său rămâne, precum o cruntă teamă,
Ce leagănă de veacuri fiorul amăgirii.

Se scurge-n ape vântul, și-n ramuri se așterne,
Un foșnet de aramă, uitat pe-un colț de cer,
Iar cumpăna fântânii neunsă stă și geme,
Sub ropotul de ploaie cu picuri ca de fier.

În pragul dimineții, lumina încă-i rece,
Ca visul care cheamă un nume rătăcit,
Și sub ninsoarea rară a timpului ce trece,
Rămâne acea cărare de care m-am ferit.

Prin boarea primăverii se mistuie tăcerea,
Dar urmele zăpezii încă mai stau sub pași,
Din freamătul pădurii se simte mângâierea,
Și-ncet se aud ecouri rostite de urmași.

Biserica-i pe primul loc la bursă,

Iar milostenia stă atârnată-n garduri,

Dansează sfinți spre ați întinde-o cursă,

Iar popa mustăcește de sub farduri.

Hai vino păcătoaso că-i deschis bazarul,

Și cumpără icoane, insigne și fulare,

Și nu uita să vizitezi și altarul,

Și varsă tot ce ai prin buzunare.

Ți-e crucea strâmtă, hai pune-o pe tarabă,

Și-aduți copiii ca să-nvețe ritualul,

De la amvon ne predică râzând o babă,

Apocalipsa întârzie că îi vândură calul.

Stau îngerii în cercuri și vând aripi,

Iar demonii-și fac cruce cu-amândouă gheare,

Îți vine să te rogi dar trebuie să țipi,

Căci morții din cavouri au început să zboare.

Hai vino să te ung cu mir sfințit,

Și închină-te smerit cu ochii rugători,

Că astăzi în biserici Miracol s-a împlinit,

Preoții orbit-au pe aceia văzători.

Nefiresc și ciudat 

De o viață mă știu, 

Ca un fir înnodat, 

De un mare pustiu. 

N-am curaj să îl tai, 

Printr-un gest ordinar, 

Ci îl port după gât, 

Ca pe-un șal funerar. 

Mi-e tăcerea mormânt,

Și cuvântul osândă,

Iar privirea mi-o vând, 

Pentr-o noapte de pândă. 

Sunt un pas rătăcit, 

Pe cărări înfundate,

Și pe toți i-am mințit, 

Că ușor le-oi străbate. 

Și mă sting, agățat,

Sub un cer fără stele,

Cu-al meu fir înnodat, 

Între beznă și ele.

Îmi respir amintiri, 

Dintr-un timp fără nume,

Și primesc multe știri, 

Dintr-o tainică lume.

Și m-a prins un oftat, 

Ca o mreajă de gheață,

Și mă simt legănat, 

De o falsă speranță.

Mi-e privirea un drum, 

Care duce spre cer, 

Tot pământul e scrum, 

Și mă trage sub el. 

Și-n tăcere rămân,

Ca un duh fără soartă,

Așteptând să apun, 

Peste clipa mea moartă.

M-am temut mereu de clipit,

nu de întuneric —

ci de pierderea unei frânturi

pe care doar ochiul deschis

o poate purta mai departe.

Când clipești,

dispare o parte din lume.

Poate chiar chipul cuiva

care a existat doar o fracțiune

și n-a apucat să fie salvat.

E o moarte măruntă,

fiecare închidere de pleoapă.

Și dacă în acea clipă

cineva ți-a oferit tăcerea lui —

n-o vei mai regăsi.

Așa m-am învățat

să privesc fără sfârșit,

chiar dacă privirea doare,

chiar dacă lumina

îți sapă cearcăne în suflet.

Clipitul e o trădare subtilă.

O absență scurtă,

dar uneori suficientă

să pierzi mâna care te ținea

pe marginea căderii...

De-aceea, te privesc.

Fără pauze. Fără răgaz.

Fiindcă între noi

sunt doar câteva clipe

până la dezastru.

Eu vreau să zbor!

Să-mi smulg din piept tăcerea grea,

Și clipele ce nu mă lasă,

Să rup din vremea ce apasă,

Să slobod viața mea.

Eu vreau să zbor!

Spre-un țărm pe care nu-l cunosc,

Unde durerea nu mai cere,

Să-i dau la suflet mângâiere,

Nu lacrimi fără rost.

Eu vreau să zbor!

Și dacă-ar fi să cad din nou,

Să știu că-n mine mai rămâne,

Un strop de cer, o rugăciune

Ce nu se stinge în ecou.

Eu vreau să zbor!

Din colivia orelor târzii,

Unde suspinul prinde rădăcină,

Și-și face-n pieptul meu grădină,

Din umbre cenușii.

Eu vreau să zbor!

Prin aerul de visuri necuprinse,

Să-mi fie gândul pasăre de foc,

Să zăbovesc în orice loc,

Cu aripi neatinse.

Eu vreau să zbor!

Spre marginea luminii de-nceput,

Unde-nserarea nu mai doare,

Iar timpul curge ca o mare,

Prin pieptu-mi desfăcut.

Eu vreau să zbor!

Și-n visul meu târziu și viu,

Îmi las iubirea să mă frângă,

Ca pe o ramură plăpândă,

Sub cerul arămiu.

Eu vreau să zbor!

Căci doar în zbor mai regăsesc,

Fărâma pură de ființă,

Izvorul cald de biruință,

Din care iarăși cresc.

Eu vreau să zbor!

Acum serile devenit-aureci,cumplite

Şi straăzile sunt un haos puternic ce tulbura inimile dezgolite

Ştiu si a ea e,

Dar nu ştiu la ce să mă aştept

~ Din Viaţă ~

Bolovanul de carierã

E şi greu şi colţuros.

Şi e tare la cerbice,

Chit cã n-are niciun os!

Bolovanul de carierã,

N-are fraţi, n-are surori;

Şi-ntr-o parte, niciodatã,

Nu se dã, nici sã-l omori!

Bolovanul de carierã,

N-are bai dacã-l loveşti.

Nu îl doare. Da-ţi rãspunde

Cu expresii româneşti.

Bolovanul de carierã,

Are multe de-nvãţat;

Dar, mai sec îi este miezul,

Cu cât e mai mult udat.

Bolovanul de carierã,

Cã-i român, cã-i italian,

E trântit de toatã lumea:

El rãmâne bolovan!

- Satiră - 

La început a fost dorința

de a ajunge mai repede,

de a scurta distanța

dintre întrebare și răspuns,

dintre „eu” și „tu”.

Am construit din lumină

drumuri fără praf,

orașe care încap într-un buzunar,

memorie mai mare

decât ne poate cuprinde.

tehnologia ne știe chipul,

vocea,

pașii mărunți de zi cu zi.

Ne numără bătăile

când uităm să ne ascultăm inimile.

Sunt online,

dar uneori absenți.

Înconjurați de semnale,

dar flămânzi de sens.

Derulăm vieți străine

în timp ce a noastră

așteaptă să fie trăită.

Și totuși,

prin fire și cod,

învățăm, vindem,salvăm timp,

salvăm vieți.

Tehnologia nu e vină, ci oglindă.

Ne arată cât de repede gândim

și cât de greu simțim.

Viitorul nu e scris în algoritmi,

ci în alegerile noastre:

dacă vom folosi mașinile

ca să fim mai mari

sau mai siguri.

căci adevărata conexiune

nu are semnal,

dar ține. 

În poartă stau și îmi arunc privirea

Spre deal, spre vale și-n jurul meu,

Drumul este pustiu, nimeni nu trece

Doar un bătrân, ce merge tare greu. 

Aseară am ajuns din Piatra Neamț

Să-mi vizitez părinții, ce au plecat,

Să pun o floare, ochii să-mi plângă

Că i-am pierdut și-s tare-ndurerat. 

Pe bancă mă așez, cu-acel bătrân

Ce mă invită să schimbăm o vorbă,

Tare rușine-mi este, că nu-l cunosc

Mă simte și fâsticeala mi-o aprobă. 

Ne salutăm, cu-n strâns de mână

În timp ce spune, că-mi este rudă,

Aflând c-a fost al tatei, vărul drept

Și văd cum lacrima... ochii inundă. 

Se liniștește și-ncepe-a povesti

De când eu m-am născut și școli,

De cum eram copil și bun școlar

De mama, tata, frate și de surori. 

Încovoiat și în baston s-a ridicat

Plecând la vale cu mare greutate,

Nu înainte de-a mormăi în barbă

Că lumea-i un butoi... de răutate. 

Nu-l contrazic și-i dau dreptate

Că doar și eu văd, ce se întâmplă,

Astăzi, când anii mi s-au adunat

Și rid am pus și-s...sur la tâmplă. 

După un timp mă duc spre casă

Cu gândul la părinți și....verișor,

Și cu tristețe, îmi repet în minte

Ești orășan și-n sat...doar trecător!

E plină lumea de eroi,

La fel ca-n basmele daneze,

Eroi ce așteaptă-n plin război,

Ca victima să îi salveze.

E plină lumea de savanți,

Ce s-au vândut pe câțiva sfanți,

Și au clonat pui de năpârcă,

Ce soarta lumii o încurcă.

E plină lumea de nebuni,

Ce-și sar la beregată,

Apoi cer cerului minuni,

Și-o altă judecată.

E plin și omul de el însuși,

Își suge sângele din trup,

Şi râde peste plânsu-și,

Ironizând pe cei care se duc.

E plină lumea de hibrizi,

Că, om nu se mai poate spune,

Banal a devenit ca să ucizi,

Pe cel ce ție se opune.

E plin tot plinul cu nimic,

Iubirea șade la muzeu,

Dușman ne este cel mai mic,

Dușman ne este Dumnezeu.

Sunt bătrân cu părul alb și gârbovit
Un baston tocit îmi ține tactul
La buzunarele vieții am cerșit
Să îmi dea, încă, o zi de primăvară.

Spectaculos a înflorit castanul
Ce-și pregătește în candelabre fructul.

Cu mersul încetinit și șchiopătat
Zilele vieții eu le rostuiesc
E târziu , anotimpul m-a înșelat
Doar trandafiri pe alei mă parfumară.

Vreau crizanteme timpului să-i dăruiesc
Dar el îmi dă ninsori de gânduri ce vuiesc.

E ora când la chioșc se vând ziare
Bătrânul cu bastonul lui tocit
N-a mai apărut, nu  știm a lui stare
Doar tufele de crizanteme lăcrimară…

Pe ale un nor ușor pașii a stropit
E încă toamnă și castanul a rodit.