S-au dus prieteniile…

Cu ochii triști, cu glasul mut, 

M-afund în ruga cea creștină,

Ca duhul să îmi sufle-n lut, 

În loc de viață doar lumină.

Cu pasul greu și-mpovărat,

Îmi car crucea în spate, 

Iar ceru-mi pare mai uscat, 

Și parcă urlete-l străbate. 

Mi-e inima-ntr-un pumn de fum,

Și zarea dinainte frântă,

În urmă las dâre de scrum,

Căci pasul îmi mai arde încă.

Nici vântul nu-mi mai dă răspuns,

Nici pietrele nu cântă,

Ci doar tăcerea strigă-n plâns,

Durerea mea adâncă.

Mă rog, și simt că-ntr-un târziu,

Voi fi cuprins de pace,

Când focul, îndârjit și viu,

În rug de gheață se va face.

În sânge-mi curge timpul irosit,

Ca o sentință dată fără vină,

Mă prăbușesc în trupul obosit.

Și dintre oase… văd lumină.

Fă-mă Doamne apă, 

Lumea să mă bea, 

Viața să înceapă, 

Chiar din palma mea. 

Să fiu un izvor, 

Să curg pe vecie, 

Ca un aprig dor, 

Lumea să mă știe. 

Fă-mă câmp cu flori, 

Raiuri pe pământ, 

Să le dau culori, 

Și fluturi zburând. 

Să fiu fir de mac, 

Roșu ca un sânge, 

În râs să prefac, 

Ochiul care plânge. 

Fă-mă Doamne vânt,

Să mângâi ușor,

Fruntea ce-n pământ,

Plânge cu mult dor.

Să fiu adiere,

Dulce alinare,

Să duc mângâiere,

În inimi amare.

Fă-mă cer senin,

Stele să presar,

Peste-al lumii chin,

Să-i fiu far hoinar.

Să fiu lună blândă,

Tainic legământ,

Noaptea să-mi ascundă,

Lacrima-n pământ.

Fă-mă doar o clipă,

Un bob de lumină,

Să aprind în pripă,

Iubirea divină.

Dragostea s-apară,

Să mă sting pe cruce,

Răul tot să piară,

Omu-n rai să urce.

Pe lungi alei întunecate,

Stau băncuțele posace,

Și suspină întreaga noapte,

Că de oameni sunt sărace.

Eu mă plimb de-a lungul lor,

Aș pleca, dar aș mai sta,

Că de tine îmi este dor,

De ochii tăi, de gura ta...

Să stăm singuri pe-o băncuță,

Îngânați de glas de greieri,

Să-ți ating mâna călduță,

Ochii mari să ți-i cutreier.

Să plutim în vis pe stele,

Luna să ne fie nună,

S-aud glasul dragei mele,

Cum mă strigă, cum răsună.

Să cădem într-o poveste,

Plini de farmec și iubire,

Apoi să le dăm de veste,

Tu mireasă și eu mire.

Dar nu ești...și singuratic,

Mă cufund în noaptea grea,

Bate-un vânt ușor molatic,

Aș pleca, dar aș mai sta...

Nu ți-am spus niciodată că plec,

dar tăcerea mea s-a lăsat peste tot, 

ca o pătură rece, în mijlocul verii,

fiindcă știam că doar frigul ne mai ține aproape.

Te uitai în gol, și în golul acela

eram eu — fără nume, fără trup,

doar o umbră care își cere iertare,

și un colț de liniște unde să doarmă.

Am plecat fără pași, fără drum,

risipindu-mă între marginile tale, 

ca o frunză ce se îndoaie în ram,

și nu cade, dar nici nu mai trăiește.

Toamna ta, m-a cuprins deodată, 

netrecând prin primăvară, 

neînverzind, 

neînflorind... 

Cine își vinde sufletul pentru un drum neted, va întâlni numai gropi după moarte. 

Actorul care nu primește aplauze, și-a ucis personajul.

Mai bine pironit în suferință decât legănat de păcate. 

E mai plăcut să te ardă adevărul decât să te înghețe minciuna.

Mai degrabă biciul care te trezește decât sărutul care te adoarme.

Preferă durerea care te curăță decât bucuria care te ține prizonier.

Mai bine un Dumnezeu aspru decât un diavol blajin. 

Mai de folos o lovitură care te schimbă decât mângâierile care te țin în letargie.

E mai nobil să porți cicatrici de lumină decât talismane de întuneric.

Mai bine judecata ce te îndreaptă decât iertarea care te menține în culpă.

Prefer podeaua dură a pocăinței decât patul moale al ispitelor.

Mai bine înfrânt de adevăr decât eliberat de minciună.

Mai sigur pășești pe cioburi decât să plutești în iluzii.

Mai bine ars de conștiință decât stins în nepăsare.

Mai de folos plânsul care trezește decât râsul care te adoarme.

Mai demn e să ai sărăcia adevărului decât aurul trădării.

Mai bine să fii singur în lumină decât cu mulțimea în întuneric.

Un lemn de esentă tare nu lasă cenușă.

Cine își ascunde suferința sub zâmbet își va pierde lacrima.

Focul care te arde pe dinăuntru e mai rece ca apa care îl stinge.

Rănile care nu se văd sunt cele mai greu de vindecat.

Cine fuge de tăcere se pierde în zgomotul propriilor pași.

Lacrimile care ard pe obraz sunt mai prețioase decât ochii.

În timp ce adevărul îți pregătește patul; minciuna doarme nepăsătoare.

Cine-și culege frica și o transformă în vânt, devine furtună.

Iubirea sinceră e un vis cu ecou.

Singurătatea te învață cum să construiești poduri.

Cine nu acceptă adierea adevărului, va fi izbit de furtuna minciunii.

Durerea care nu lasă urme pe trup face cicatrici pe suflet.

Cine se teme de întuneric nu poate coborî în el să aprindă lumina.

Cel care vede sfârșitul ca pe o ușă, va deschide alt început.

Adevărul care doare azi, te vindecă mâine; minciuna care te vindecă azi, te va durea veșnic.

Singurătatea absolută nu e numai absența oamenilor, ci și absența ta.

Mai bine să rămâi singur cu frica decât să te bazezi pe curajul celorlați.

Cine cumpără plăcere trupului, își vinde sufletul pe bucăți.

Tăcerea care doare dospește urlete.

Gândurile negre vin doar la cei care nu iartă.

Adevărul care rănește nu folosește pumnalul minciunii.

Mai bine înfruntă furtuna decât să te irosești în adieri de vânt.

Inamicul din tine te va învinge  mai repede decât orice dușman din afară.

Mai bine bea otrava pierderii decât să trăiești într-o iluzie care te ucide încet.

Cine se înclină mereu în fața altora, uită cum se stă drept în fața oglinzii.

Libertatea nu se asociază cu comoditatea; cine încearcă le pierde ambele.

Într-o dragoste oarbă timpului îi cresc ochi.

Mai bine să porți propria rușine decât să accepți confortul minciunii.

Cine se teme că pierde, va pierde mai mult decât își imaginează că are.

Cine își măsoară valoarea prin ochii altora, rămâne străin de sine.

Omul fuge de moarte, dar uită că fiecare clipă e deja o moarte trăită.

Cine caută sensul vieții în afara sa, se va pierde pe sine.

Omul nu se pierde când nu mai are răspunsuri, ci atunci când nu mai are întrebări.

Adevărul retează ca o sabie, minciuna taie ca un cuțit tocit.

Omul se pierde nu când cade, ci când nu mai vrea să se ridice.

Când îți duci trupul la război, în suflet nu mai ai pace.

Cine își îngroapă greșelile prea adânc, le face rădăcini.

Nu există drum drept pentru cel care calcă strâmb.

Adevărul nu bate la ușă ci dărâmă zidurile.

Mintea care nu-și pune întrebări își adapă întruna prostia.

Calea cea mai lungă nu e grea dacă pașii sunt scurți.

Frica de moarte lungește viața.

Adevărul nu se schimbă când îl rostești, ci când îl trăiești.

Tăcerea nu e lipsă de cuvânt, ci o altă formă de a spune totul.

Cel ce își cunoaște limitele a trecut deja dincolo de ele.

Nici o durere nu e mai grea decât conștiința nepăsării.

Cine-și măsoară viața doar în ani rămâne dator clipei.

Cine trăiește doar pentru sine moare fără martori.

Cine se teme să greșească rămâne prizonierul nimicului.

Atâtea griji se însumează, 

Încât îmi pare un număr infinit, 

Și nici nu știu dacă contează, 

Dacă trăiesc ori am murit. 

Atâtea poezii îmi bântuie prin creier, 

Că nu au loc pe-o tonă de hârtie, 

Şi încet, încep trăirile să-mi treier, 

Să pot să-mi vărs amarul în pustie. 

Atâta zbucium și sevraj, 

Tresaltă carnea-mi de pe oase, 

Încât îmi injectez curaj, 

Pe moarte să o pot descoase. 

Atâta putregai îmi stă pe suflet, 

Și-mi colcăie mizeria în sânge, 

Încât aș vrea ca al meu umblet, 

În ani lumină a se frânge. 

Atâta scârbă și atât dispreț, 

Erupe zilnic din mulțime, 

C-aș vrea pământul să-l îngheț

Ori să-l topesc cu tot cu mine. 

Stau nopţi în şir şi tot privesc,

La stelele din univers,

Mă mir, socot şi tot gândesc,

Că totuşi au ceva lumesc.

Şi-a lor lucire învăpăiată,

Ba roşie, ba galbenă lămâi,

Mi-aduce aminte de acea fată,

Pe care am sarutat-o întâi.

Iar forma lor cerească,

Îmi pare că-i leit,

Icoana părintească,

Sub care am trăit.

Şi-a lor cădere de pe cer,

Când lasă-n urmă o pată,

E a mea durere de mai ieri,

Când a plecat şi al meu tată.

Azi cu poftă mănânc, 

Un suspin mai adânc, 

Și-am să beau însetat, 

Râu de lacrimi secat. 

La desert am să-nghit, 

Trandafiri ce-am privit, 

Ca aroma lor dulce, 

Între spini să mă culce, 

Să răsar ca o mană, 

Să mă dau de pomană, 

Unui suflet sărac, 

Veșnicia să-mbrac. 

Voi sorbi și lumină,

Umbre stinse să vină,

Sătul să mă culc,

Sub stele ce curg.

Totu-i fad și anost,

Și ce foame mi-a fost, 

Și meniul sortit,

Cu tristețe-i plătit.

Se ia o bucată de piatră,

se ciopleşte cu o daltă de sânge,

se lustruieşte cu ochiul lui Homer,

se răzuieşte cu raze

până cubul iese perfect.

După aceea se sărută de numărate ori cubul

cu gura ta, cu gura altora

şi mai ales cu gura infantei.

După aceea se ia un ciocan

şi brusc se fărâmă un colţ de-al cubului.

Toţi, dar absolut toţi zice-vor:

- Ce cub perfect ar fi fost acesta

de n-ar fi avut un colţ sfărâmat!

La lección sobre el cubo.

Se toma un trozo de piedra,

talla con cincel de sangre,

brilla con los ojos de Homero,

esta rayado con rayos

hasta que el cubito salga perfecto.

Después de eso besan el cubo innumerables veces.

con tu boca, con la boca de los demás

y especialmente con la boca de la infanta.

Después de eso se toma un martillo.

y de repente una esquina del cubo se desmorona.

Todos, pero absolutamente todos dirán:

- ¡Qué cubo tan perfecto habría sido ese!

¡Si no hubiera tenido una esquina rota!

E vremea când gândacii se răscoală,

Păianjenul nici pânza nu mai țese,

Elevul e bolnav de-atâta școală,

Dar nimănui nu pare să-i mai pese.

Așa e acum cu scara inversată,

Când unu și cu unu egal trei,

Și nu mai știi de e băiat sau fată,

Chiar dacă scoți și haina de pe ei.

Se strâng în cerc profeții fără nume,

Și-nvârt idei, dar toate-s de prisos,

Și-n lumea-ntreagă pare să răsune,

Un cântec fals, și mult contagios.

Pe străzi, lumina-i stinsă de-ntuneric,

Iar oamenii își pierd mereu chemarea,

Un chip de lut privindu-se himeric,

Refuză să mai vadă iar schimbarea.

Acum nici vântul n-are libertate,

Iar ploi se anunță numai la comandă,

Și cerul strigă cu-n tunet ca de moarte,

Că nu mai vrea să fie a omului ofrandă.

Se scurg pe drumuri chipuri fără țintă,

La fiecare colț o lume se destramă,

Te uiți în jur, și ești vânat de-o flintă,

Fărâma de curaj îți tremură de teamă.

Corabie dragă, plutești în oceanul ce pare fără de sfârșit,

Spre ce continente vei mai merge și de această dată,

Ce te mai așteaptă la viitoarea destinație?

Corabie, corabie...

De ce nu mi-ai spus că îți place să navighezi atât de mult?

De ce nu m-ai prevenit?

De ce, doar întorcându-mi spatele la tine, pentru o clipă, ai plecat din port?

Cum am să mă pot obișnui cu golul pe care mi l-ai lăsat?

Cum îl voi umple?

Corabie, corabie...

Erai ușoară ca o vrabie,

Sper să te întorci mai veselă de ori unde te-ai fi dus,

Îmi dau seama că a trebuit să pleci,

Așa ai simțit,

Tot așa ai și socotit.

Te construisem atât de bine, din lemn, cârma, puntea,

Din mai multe cearceafuri velele,

Ți-am atașat chiar și ancoră,

Știu că nu îți va fi ușor,

Oceanul are mofturile lui,

Nu știi la ce să te aștepți,

Când devine agitat și te scutură în toate direcțiile,

Te poartă doar pe rutele care îi sunt lui mai accesibile,

Când îți va fi greu, când vei simți că nu mai ai cum să te mai menții la suprafață,

Te rog, privește în jos, vezi ancora atașată,

Gândește-te că de departe, chiar și de la mii de kilometri,

Eu te veghez, te am în suflet,

Doar că nu mai ești lângă mine să îți arăt,

Cu adevărat, cât de mult legătura dintre noi a însemnat,

(Pe un ton de ceartă)

Simte-te bine, lasă, uită cine te-a creat,

În două săptămâni nici nu ne-am apropiat,

Dacă așa consideri, este alegerea ta...

Să știi doar că eu țin la tine, de aceea te-am și construit atât de bine,

Ca ultimă încurajare îți mai spun:" Nu trebuie să te intimideze furtunile pe care le vei întâmpina cât vei străbate oceanul. Nu uita că după furtună vine vreme bună."

Corabia:,,Ce ai fă? Nu am voie să stau o zi în Rio de Janeiro? Doar o zi, atât vreau, după mă întorc la tine, promit!"

Piatra nu s-a rostogolit

dinspre mormînt,

ci dinăuntrul fricii noastre.

Dimineața a intrat fără zgomot,

cu pași de rouă,

iar moartea,

neobișnuită cu lumina,

s-a retras.

Giulgiu a rămas pe loc - 

o propoziție neterminată,

semn că trupul nu mai aparține,

nici pământului,

nici timpului.

Rănile nu s-au închis,

s-au transformat în uși:

prin ele intră pacea,

nu durerea.

Învierea nu a fost explozie solară,

ci respirația reluată a lumii,

un „da” spus din nou

creației și omului.

De atunci,

fiecare răsărit

poartă în el o șoaptă:

moartea nu e sfârșit,

ci un nou început.