HAITA
Pe întiderea albă , stăpână
Un râtâcit disperat se închină.
Cârarea,poteca-i ascunsâ,
Pașii se ascund adânc în omăt!
Viscolul țipă se zbate
Învâluie tiranic ,omu din spate
Hoțește poposește-n brădet
Răsfoind frunzele moarte.
Balaur de aer flămând
Înșfoacă pustiul gemând...
Se joacă î n cruda lui tiranie
Cu un biet călător rătăcit.
Cu săgeți îi sfâșie fața
Speranța-i mai subțire ca ața.
Pustiul e atât de aptoape
Nămeții aici vor să-l îngroape.
Grâbește sărmanul să ajungă
În satul lui aproape de luncă
Viscolul i se așează în față
Inima-i de teamă îngheață....
În zare pe urma-i fugară
Râsună urlet de fiară
Ecoul îl poartă ,îl înmiiește
De groază în piept inima se oprește.
Pe albul zăpezii de om neumblată
Crivățul,vântul a uitat să mai bată!
Un semn de întrebare se întinde în zare
L-a văzut Domnul din cer oare?....
Haita de lupi e tot mai aproape
Ochiul lacrima-și soarbe...
E clipa în care în salt către moarte
Mintea aleargă gânduri deșarte...
Cu ochii închiși
Așteprându-și sfârșitul...
Fiara-i stârnită de sânge
Cu fulgi grei de nea cerul plânge
Категория: Стихи о природе
Все стихи автора: T.A.D.
Дата публикации: 30 ноября 2024
Добавлено в избранное: 1
Просмотры: 232
Стихи из этой категории
Despre mine și ploaie
O aud sunând în geamul meu,
O simt atâta de plăcut pe piele,
Mă cheamă să încerc să dans' în ritmul său,
Si să alunec printre picături și gândurile mele.
E-atât de bine să îi simt îmbrățișarea
Alcătuită din mii și mii de picături
Ce se jertfesc, zdrobindu-se de mine
Căzând, încet dar ritmic, spre pământ.
Si-atunci când mi-a pătruns prin haine pân' la piele
M-am îndreptat încet spre casă mea din munți
Mi-am luat în mână cana cu ceaiul meu de fructe
Si-am plâns încet, privind spre curcubeul gingaș dintre norii muți.
Urme de iarnă
Se-ncheagă primăvara în mugurii de ceară,
Și-n tremurul de ramuri, e-un cântec ce se pierde,
Sub răsuflarea blândă a zilei care zboară,
Se-aprinde-n firul ierbii un început de verde.
Se scutură-n tăcere petale de lumină,
Ca rugă nesfârșită spre cerul renăscut,
Și-n undele fântânii, privirea ta senină,
Îmi leagănă speranța în visul neavut.
Iar timpul, ca o frunză, ce-n palme se destramă,
Își cântă vechea doină pe țărmul amintirii,
Și glasul său rămâne, precum o cruntă teamă,
Ce leagănă de veacuri fiorul amăgirii.
Se scurge-n ape vântul, și-n ramuri se așterne,
Un foșnet de aramă, uitat pe-un colț de cer,
Iar cumpăna fântânii neunsă stă și geme,
Sub ropotul de ploaie cu picuri ca de fier.
În pragul dimineții, lumina încă-i rece,
Ca visul care cheamă un nume rătăcit,
Și sub ninsoarea rară a timpului ce trece,
Rămâne acea cărare de care m-am ferit.
Prin boarea primăverii se mistuie tăcerea,
Dar urmele zăpezii încă mai stau sub pași,
Din freamătul pădurii se simte mângâierea,
Și-ncet se aud ecouri rostite de urmași.
Licuricii
A ieșit Luna să joace
pitulușul prin pădure
și aprinde licuricii
de pe zmeure și pe mure
și de-atâta noapte caldă,
păsări mici, clevetitoare,
jură c-au văzut prin ierburi
niște stele căzătoare…
Nici copiii nu se-ndură
să se ducă la culcare,
vor să prindă-n seara asta
licuriciul cel mai mare.
Ies părinții să-i adune
pe la case și din noapte
îi cheamă copilăria
și pe ei, cu mure coapte…
Iubesc ploaia de Nichita Stănescu în franceză
Iubesc ploaia nebună ce vrea
Să cadă, să doară, să fie doar ea
La masa aceluiași hol ruginit,
Când nimeni nu cere răspunsul primit,
S-o vreau ca să stea !
E obsesivă chemarea ce-mparte nevoi
Deasupra la toate să ploaie pe noi,
Când stropii cei grei se dau rătăcind
De-a valma în cer și cad împietrind
Bezmetici și goi !
E ploaia pe geamuri ce cade strident,
Stau singur la geam și totuși absent
Când nimeni nu cere privirii reper,
Nu zic la nimeni, nici mie, că sper
Un soare prezent !
Mari picuri de nuntă stropesc apăsat
Cămașa de mire, Pământu-mpărat
Stă singur la masă, nuntași-s plecați,
Tomnatici și grei, de vânturi luați,
Săruturi răzbat !
De-i ploaie aceia, ce-alunecă fin
Cu picurii reci mă cheamă să vin,
Trecând peste toate, să-mi spună ce vrea,
Iubesc ploaia nebună așa cum e ea,
De crede-n destin !
J'aime la pluie
J’aime la pluie folle qui veut
tomber, faire mal, être juste elle
à la table de la même salle rouillée,
quand nul ne réclame la réponse reçue,
je veux qu'elle reste !
C’est obsédant l’appel qui répand des besoins,
au-dessus de tout, qu’il pleuve sur nous,
quand les lourdes gouttes s'égarent
pêle-mêle dans le ciel et tombent pétrifiées,
errantes et nues !
C'est la pluie sur les vitres qui tombe stridente,
je suis seul à la fenêtre et pourtant absent
quand personne n’oblige au regard un repère,
je ne dis à personne, à
moi non plus, que j'espère
un soleil présent !
Grandes gouttes de mariage, pressées, arrosent
la chemise du marié, la Terre-empereur
reste seule à table, les invités sont partis,
tardifs et lourds, pris par les vents,
les baisers avancent !
Si la pluie est celle qui glisse agilement
avec ses gouttes froides, m'appelant à venir,
en passant partout, qu’elle me dise ce qu’elle veut.
J'aime la pluie folle, telle qu'elle est,
si elle croit au destin !
Poem Jintishi pentru Crăciun
Un timp înghețat aduce liniște și zăpadă abundentă ;
a-L prețui pe Dumnezeu atunci când ești înzăpezit.
Fulgii de nea cad pe tâmplele brazilor argintii, care sunt tăiați;
tot ce poți face este să cânți armonios imnuri religioase ~
un cer înghețat și lipsit de albinele care zboară în căutarea hranei ;
Plină de cocori, umbra toamnei trecute alunecă în uitare;
E ajunul Crăciunului și oamenii așteaptă iertarea, dar
fiecare tufiș alb se transformă într-un diavol de zăpadă;
zborurile de păsări , ciripiturile sferice și amintirile liturgice devin
icoane în trunchiurile de copaci~ iubire conștientizată și îngropată;
Îngerii de lumină coboară din înaltul cerului, în timp ce pădurea este defrișată.
Lumina stelelor învăluie liniștea noptii intr-o parte a lumii ;suferință și iubire.
Acea pădure chiar are nevoie de o nouă primăvară pentru revivifiere;
Imnurile pătrund spațiul cosmic divin; absorbție și dispariție; metamorfoză.
Poezie de Marieta Maglas
Nota: aceasta poezia este publicata.
Despre mine și ploaie
O aud sunând în geamul meu,
O simt atâta de plăcut pe piele,
Mă cheamă să încerc să dans' în ritmul său,
Si să alunec printre picături și gândurile mele.
E-atât de bine să îi simt îmbrățișarea
Alcătuită din mii și mii de picături
Ce se jertfesc, zdrobindu-se de mine
Căzând, încet dar ritmic, spre pământ.
Si-atunci când mi-a pătruns prin haine pân' la piele
M-am îndreptat încet spre casă mea din munți
Mi-am luat în mână cana cu ceaiul meu de fructe
Si-am plâns încet, privind spre curcubeul gingaș dintre norii muți.
Urme de iarnă
Se-ncheagă primăvara în mugurii de ceară,
Și-n tremurul de ramuri, e-un cântec ce se pierde,
Sub răsuflarea blândă a zilei care zboară,
Se-aprinde-n firul ierbii un început de verde.
Se scutură-n tăcere petale de lumină,
Ca rugă nesfârșită spre cerul renăscut,
Și-n undele fântânii, privirea ta senină,
Îmi leagănă speranța în visul neavut.
Iar timpul, ca o frunză, ce-n palme se destramă,
Își cântă vechea doină pe țărmul amintirii,
Și glasul său rămâne, precum o cruntă teamă,
Ce leagănă de veacuri fiorul amăgirii.
Se scurge-n ape vântul, și-n ramuri se așterne,
Un foșnet de aramă, uitat pe-un colț de cer,
Iar cumpăna fântânii neunsă stă și geme,
Sub ropotul de ploaie cu picuri ca de fier.
În pragul dimineții, lumina încă-i rece,
Ca visul care cheamă un nume rătăcit,
Și sub ninsoarea rară a timpului ce trece,
Rămâne acea cărare de care m-am ferit.
Prin boarea primăverii se mistuie tăcerea,
Dar urmele zăpezii încă mai stau sub pași,
Din freamătul pădurii se simte mângâierea,
Și-ncet se aud ecouri rostite de urmași.
Licuricii
A ieșit Luna să joace
pitulușul prin pădure
și aprinde licuricii
de pe zmeure și pe mure
și de-atâta noapte caldă,
păsări mici, clevetitoare,
jură c-au văzut prin ierburi
niște stele căzătoare…
Nici copiii nu se-ndură
să se ducă la culcare,
vor să prindă-n seara asta
licuriciul cel mai mare.
Ies părinții să-i adune
pe la case și din noapte
îi cheamă copilăria
și pe ei, cu mure coapte…
Iubesc ploaia de Nichita Stănescu în franceză
Iubesc ploaia nebună ce vrea
Să cadă, să doară, să fie doar ea
La masa aceluiași hol ruginit,
Când nimeni nu cere răspunsul primit,
S-o vreau ca să stea !
E obsesivă chemarea ce-mparte nevoi
Deasupra la toate să ploaie pe noi,
Când stropii cei grei se dau rătăcind
De-a valma în cer și cad împietrind
Bezmetici și goi !
E ploaia pe geamuri ce cade strident,
Stau singur la geam și totuși absent
Când nimeni nu cere privirii reper,
Nu zic la nimeni, nici mie, că sper
Un soare prezent !
Mari picuri de nuntă stropesc apăsat
Cămașa de mire, Pământu-mpărat
Stă singur la masă, nuntași-s plecați,
Tomnatici și grei, de vânturi luați,
Săruturi răzbat !
De-i ploaie aceia, ce-alunecă fin
Cu picurii reci mă cheamă să vin,
Trecând peste toate, să-mi spună ce vrea,
Iubesc ploaia nebună așa cum e ea,
De crede-n destin !
J'aime la pluie
J’aime la pluie folle qui veut
tomber, faire mal, être juste elle
à la table de la même salle rouillée,
quand nul ne réclame la réponse reçue,
je veux qu'elle reste !
C’est obsédant l’appel qui répand des besoins,
au-dessus de tout, qu’il pleuve sur nous,
quand les lourdes gouttes s'égarent
pêle-mêle dans le ciel et tombent pétrifiées,
errantes et nues !
C'est la pluie sur les vitres qui tombe stridente,
je suis seul à la fenêtre et pourtant absent
quand personne n’oblige au regard un repère,
je ne dis à personne, à
moi non plus, que j'espère
un soleil présent !
Grandes gouttes de mariage, pressées, arrosent
la chemise du marié, la Terre-empereur
reste seule à table, les invités sont partis,
tardifs et lourds, pris par les vents,
les baisers avancent !
Si la pluie est celle qui glisse agilement
avec ses gouttes froides, m'appelant à venir,
en passant partout, qu’elle me dise ce qu’elle veut.
J'aime la pluie folle, telle qu'elle est,
si elle croit au destin !
Poem Jintishi pentru Crăciun
Un timp înghețat aduce liniște și zăpadă abundentă ;
a-L prețui pe Dumnezeu atunci când ești înzăpezit.
Fulgii de nea cad pe tâmplele brazilor argintii, care sunt tăiați;
tot ce poți face este să cânți armonios imnuri religioase ~
un cer înghețat și lipsit de albinele care zboară în căutarea hranei ;
Plină de cocori, umbra toamnei trecute alunecă în uitare;
E ajunul Crăciunului și oamenii așteaptă iertarea, dar
fiecare tufiș alb se transformă într-un diavol de zăpadă;
zborurile de păsări , ciripiturile sferice și amintirile liturgice devin
icoane în trunchiurile de copaci~ iubire conștientizată și îngropată;
Îngerii de lumină coboară din înaltul cerului, în timp ce pădurea este defrișată.
Lumina stelelor învăluie liniștea noptii intr-o parte a lumii ;suferință și iubire.
Acea pădure chiar are nevoie de o nouă primăvară pentru revivifiere;
Imnurile pătrund spațiul cosmic divin; absorbție și dispariție; metamorfoză.
Poezie de Marieta Maglas
Nota: aceasta poezia este publicata.
Другие стихотворения автора
DACĂ S-AR PUTEA!
Dacă s-ar putea vreodată
Din cenușă să renasc
Și creatorul m-ar întreba
Când și unde în ce secol
Doresc a învia?
Nici n-aș prea mult pe gânduri;
Vreau în epoca de piatră
Să port arc , să port săgeată
Să fiu liber să colind
Șă fac tot ce-mi pun în gând.
Să am frați să am surori
Să ne încălzim la soare
În zile desărbătoare
Să ne spele apa ploii
Grija să ne-o poarte zeii.
NEVOIA IUBIRII
Drapată în mantie neagră
Răpusă de raza luminii
Umbrită de norii din zare
Martor pe marea albastră,
Bogată-n speranțe și vise
Umană cu torțe aprinse
Nevoia iubirii mă cheamă.
COPILÂRIA MEA -continuare-
Ionela își amintește tot parcă toate acestea s ar fi
întâmplat mai ieri. Timpul este însă neiertător nu-i
stă nimic în cale,trece peste noi fără milă lăsând în
urmă imagini dragi de care sunrem legați,chiar dacă
ne despart mulți de acele vremuri.Ionela își amintește
cu nostalgie de copilăria ei fericită alături de bunici,în
anii de lumină,când nici o grijă nu-i umbrea fericirea.
Undeva la poalele unei seculare,unde bunucul își
avea gospodăria a deschis ochii spre lumia înconjură
toare.De aici pleacă primele amintiri,presărate cu au
rul și argintul poveștilor fermecate pe care le ascultam-
de la duioasa mea bunică din partea mamei.Pe o colină
dulce ,învăluită în verdeață, se profilează căsuța albă și
cochetă,ța marginea pădurii,iar de la șoseaua paralelă cu
apa molcomă a râului, se desprinde o alee lungă și îngus-
tă, câ să încapă șareta trasă de cei doi bidivii cu coama stu-
foasă , de care bunicul era tare mândru.
Adesea ,din peregrinările bunicului, care era pădurar se
întorcea cu câte un pui de cuc căzut din cuib,un pui de iepure
orfan sau chiar un pui de căprioară rănit Puiul de căprioară a
fost cel mai bun prieten al meu de joacă până în primăvară,când
bunicul i-a dat drumul în pădure,că se făcuse mare și era sănătos.
Am strigat după el ,parcă a înțeles chemarea mea ciuta s-a
întors s-a lăsat mânâiată pe cornițele ce doar se ghiceau doar ,și
cu pași șovăitori,întorcând mereu capul , s-a pierdut în umbra pădurii
Îl rugam adesea pe bunicul ,să mă ia cu el când pleca în pădure spe-
rând să-mi întânlesc prietenul nu puteam crede că ne-am despărțit-
pentru totdeauna.
Nu pot uita nici plecările bunicului la pescuit,nu departe nu de-
parte de căsuța lor ,unde râul parcă se odișnește după ce se rostogolise
din stâncă în stâncă.Apa se mișca încet parcă nehotărâtă să coboare spre
șirul de sălcii ce așteptau în vale.Acolo pe mal,cu picioarle goale în apă nu
mai pridideam să sct peștii din undița bunicului.Eram de ajuror,adunând păs-
trăvii care se zbăteau în mânile mele.În apă ,arsă de soare și îmbujorată ziua
părea scurtă iar bunicul își aduna sculele ,înhăma caii la căruță și ne întorceam
acasă.Drumul avea un farmec aparte:bunicul își dădea drumul la traista cu po-
vești.Acasă bunica ne aștepta cu bunătăți ,cum numai ea știa să facă
Albișor , căluțul cel năzdrăvan știa drumul singur, bunicul s-a prefăcut că doarme ,
ca să-mi demonstreze cum se descurcă
De sărbători,de Crăcin și de Paște ,bucuria mea era și mai mare.Veneau
părinții mei de la București, încărcați cu daruri: jucării ,hăinuțe frumoase ,dulciuri.
Casa era plină de muzică și voie bună.După masă ,mama se apropia de pianul vechi
la care nu umbla nimeni în lipsa ei ,doar bunica îl ștergea de praf.
Mama , cu mânile ei albe și subțiri ,alunecau pe clape cu o febrilitate emoționantă.
Cu ochii închiși ,trăia melodia care se ridică timidă și lină ,umplând întreaga încăpere.
Toți o ascultau cu smerenie.Acordurile ,când liniștite ,când furioase,invocau drame și
dezastre,iar mama rămânea adesea adâncită în gânduri.Pentru mine a rămas o enigmă
cât a trăit ! eram prea mică să înțeleg și bunicii nu m-au spus nimic crezând că mai
este timp suficient.Așa se face că nu știu prea multe despre părinții mei. Totuși mama
părea ca o ființă care pierduse ceva ,așteptând ceva sau pe cineva.
CU MINE CU TINE
Cu tine cu mine ,cu noi
Pământul s-a lansat pe orbită
Și toate sunt bune și clare
Când noi și cu voi
Dorim să fie bine în lume ,
Nu vrem moarte ,nu vrem război.
Dar răsare ici colo,ca pirul
Războiul distruge orașe ,oamenii mor
Pe cei trimiși ca să moară
Nimeni nu-i întreabă de vor.
ÎN UMBRA NOPȚII
S-a scurs de atunci ,o veșnicie ,
De când curtea ,casa e pustie
La ferești perdelele-s lăsate
În poartă nimeni nu mai bate.
Pe cărări ,cu flori odată
Crește iarbă înaltă și uscată
Cântă un cuc cu jale-n glas
Casă dragă ce singură ai rămas.
Plouă-n creștet,într-un fir subțitr
Lacătul la ușă abia se mai ține.
Geamu-i spart și fără de mușcată
Floarea de cireș e scururată.
Cât de triste îmi par azi toate
Gardurile-s știrbe aproape jumătate,
Un umbrar e alunecat pe-o partw
Fructe neculese deși-s coapte,
Mă opresc în prag întrebătoare,
Priveliștea ce-0 văd mă doare...
S-au dus acele vremuri în risipă
Deși mai cred că le am găsit o clipă.
DACĂ S-AR PUTEA!
Dacă s-ar putea vreodată
Din cenușă să renasc
Și creatorul m-ar întreba
Când și unde în ce secol
Doresc a învia?
Nici n-aș prea mult pe gânduri;
Vreau în epoca de piatră
Să port arc , să port săgeată
Să fiu liber să colind
Șă fac tot ce-mi pun în gând.
Să am frați să am surori
Să ne încălzim la soare
În zile desărbătoare
Să ne spele apa ploii
Grija să ne-o poarte zeii.
NEVOIA IUBIRII
Drapată în mantie neagră
Răpusă de raza luminii
Umbrită de norii din zare
Martor pe marea albastră,
Bogată-n speranțe și vise
Umană cu torțe aprinse
Nevoia iubirii mă cheamă.
COPILÂRIA MEA -continuare-
Ionela își amintește tot parcă toate acestea s ar fi
întâmplat mai ieri. Timpul este însă neiertător nu-i
stă nimic în cale,trece peste noi fără milă lăsând în
urmă imagini dragi de care sunrem legați,chiar dacă
ne despart mulți de acele vremuri.Ionela își amintește
cu nostalgie de copilăria ei fericită alături de bunici,în
anii de lumină,când nici o grijă nu-i umbrea fericirea.
Undeva la poalele unei seculare,unde bunucul își
avea gospodăria a deschis ochii spre lumia înconjură
toare.De aici pleacă primele amintiri,presărate cu au
rul și argintul poveștilor fermecate pe care le ascultam-
de la duioasa mea bunică din partea mamei.Pe o colină
dulce ,învăluită în verdeață, se profilează căsuța albă și
cochetă,ța marginea pădurii,iar de la șoseaua paralelă cu
apa molcomă a râului, se desprinde o alee lungă și îngus-
tă, câ să încapă șareta trasă de cei doi bidivii cu coama stu-
foasă , de care bunicul era tare mândru.
Adesea ,din peregrinările bunicului, care era pădurar se
întorcea cu câte un pui de cuc căzut din cuib,un pui de iepure
orfan sau chiar un pui de căprioară rănit Puiul de căprioară a
fost cel mai bun prieten al meu de joacă până în primăvară,când
bunicul i-a dat drumul în pădure,că se făcuse mare și era sănătos.
Am strigat după el ,parcă a înțeles chemarea mea ciuta s-a
întors s-a lăsat mânâiată pe cornițele ce doar se ghiceau doar ,și
cu pași șovăitori,întorcând mereu capul , s-a pierdut în umbra pădurii
Îl rugam adesea pe bunicul ,să mă ia cu el când pleca în pădure spe-
rând să-mi întânlesc prietenul nu puteam crede că ne-am despărțit-
pentru totdeauna.
Nu pot uita nici plecările bunicului la pescuit,nu departe nu de-
parte de căsuța lor ,unde râul parcă se odișnește după ce se rostogolise
din stâncă în stâncă.Apa se mișca încet parcă nehotărâtă să coboare spre
șirul de sălcii ce așteptau în vale.Acolo pe mal,cu picioarle goale în apă nu
mai pridideam să sct peștii din undița bunicului.Eram de ajuror,adunând păs-
trăvii care se zbăteau în mânile mele.În apă ,arsă de soare și îmbujorată ziua
părea scurtă iar bunicul își aduna sculele ,înhăma caii la căruță și ne întorceam
acasă.Drumul avea un farmec aparte:bunicul își dădea drumul la traista cu po-
vești.Acasă bunica ne aștepta cu bunătăți ,cum numai ea știa să facă
Albișor , căluțul cel năzdrăvan știa drumul singur, bunicul s-a prefăcut că doarme ,
ca să-mi demonstreze cum se descurcă
De sărbători,de Crăcin și de Paște ,bucuria mea era și mai mare.Veneau
părinții mei de la București, încărcați cu daruri: jucării ,hăinuțe frumoase ,dulciuri.
Casa era plină de muzică și voie bună.După masă ,mama se apropia de pianul vechi
la care nu umbla nimeni în lipsa ei ,doar bunica îl ștergea de praf.
Mama , cu mânile ei albe și subțiri ,alunecau pe clape cu o febrilitate emoționantă.
Cu ochii închiși ,trăia melodia care se ridică timidă și lină ,umplând întreaga încăpere.
Toți o ascultau cu smerenie.Acordurile ,când liniștite ,când furioase,invocau drame și
dezastre,iar mama rămânea adesea adâncită în gânduri.Pentru mine a rămas o enigmă
cât a trăit ! eram prea mică să înțeleg și bunicii nu m-au spus nimic crezând că mai
este timp suficient.Așa se face că nu știu prea multe despre părinții mei. Totuși mama
părea ca o ființă care pierduse ceva ,așteptând ceva sau pe cineva.
CU MINE CU TINE
Cu tine cu mine ,cu noi
Pământul s-a lansat pe orbită
Și toate sunt bune și clare
Când noi și cu voi
Dorim să fie bine în lume ,
Nu vrem moarte ,nu vrem război.
Dar răsare ici colo,ca pirul
Războiul distruge orașe ,oamenii mor
Pe cei trimiși ca să moară
Nimeni nu-i întreabă de vor.
ÎN UMBRA NOPȚII
S-a scurs de atunci ,o veșnicie ,
De când curtea ,casa e pustie
La ferești perdelele-s lăsate
În poartă nimeni nu mai bate.
Pe cărări ,cu flori odată
Crește iarbă înaltă și uscată
Cântă un cuc cu jale-n glas
Casă dragă ce singură ai rămas.
Plouă-n creștet,într-un fir subțitr
Lacătul la ușă abia se mai ține.
Geamu-i spart și fără de mușcată
Floarea de cireș e scururată.
Cât de triste îmi par azi toate
Gardurile-s știrbe aproape jumătate,
Un umbrar e alunecat pe-o partw
Fructe neculese deși-s coapte,
Mă opresc în prag întrebătoare,
Priveliștea ce-0 văd mă doare...
S-au dus acele vremuri în risipă
Deși mai cred că le am găsit o clipă.