Dezintegrări
e aceeași eșarfă neagră pe care mi-ai dat-o cândva
un fel de cămașă a lui Nessus
în care ard în cele mai groaznicele chinuri
zadarnic încerci să dai înapoi timpul
otrava mi se scurge prin vene ca o apă tulbure
îmi sfârtecă sufletul
n-ai cum să înțelegi de ce nu vreau să te mai văd
de tălpile mele s-a prins întunericul morții
nu mai e nicio cale de întoarcere
cu fiecare zi care trece îmi înalț tot mai sus propriu rug funerar
departe de lumea aceasta a lucrurilor mici
și ard în liniște...
.
Din volumul Alb și Negru, aflat în lucru
Категория: Мысли
Все стихи автора: aurel_contu
Дата публикации: 31 января 2020
Добавлено в избранное: 1
Просмотры: 1709
Стихи из этой категории
Ecouri din suflet
În mine curge puterea unui Taur,
Semn al încrederii și al dorinței de a fi autentic.
Sunt stânca pe care mulți se pot sprijini,
Dar și forța ce nu poate fi îngenuncheată.
În ochii mei strălucește hotărârea,
Ca un soare ce răsare pe cerul senin.
Sunt pasional și loial în tot ceea ce fac,
Cu o determinare ce nu cunoaște sfârșit.
Ca Taurul, simt legătura cu natura,
Mă hrănesc din frumusețea ei și o apăr cu demnitate.
Sunt pământean, ancorat în realitate,
Dar am și o latură sensibilă și tandră.
Îmi plac lucrurile simple, dar pline de substanță,
Și caut stabilitatea într-o lume mereu schimbătoare.
Ca Taurul, mă bucur de confort și lux,
Dar știu să prețuies În mine curge puterea unui Taur,
Semn al încrederii și autenticității.
Sunt stânca pe care mulți se sprijină,
Dar și forța ce nu poate fi înfrântă.
Ochii mei strălucesc de hotărâre,
Ca un soare pe cerul senin.
Sunt pasional și loial în tot ceea ce fac,
Cu o determinare fără sfârșit.
Ca Taurul, simt conexiunea cu natura,
Mă hrănesc din frumusețea ei și o apăr cu demnitate.
Sunt ancorat în realitate, dar sensibil și tandru,
Îmi plac lucrurile simple, dar pline de substanță.
Caut stabilitate într-o lume mereu schimbătoare,
Mă bucur de confort și lux ca Taurul.
Dar știu să prețuiesc lucrurile cu adevărat importante,
Iar zodia mea mă inspiră să fiu puternic și autentic.
Rămas bun
Vreau să mă ierți pentru ceea ce nu sunt
Să pot pleca cu inima împăcată,
Eu te iert, căci toate le-ai făcut,
Supus de mintea-ți deșartă.
Știu că în zadar au fost,
Oh…visele mele!
Nu putem să-ți spun tot
De frică c-ai fi fugit de ele.
Și fără un cuvânt spus
Ai dispărut din al meu Rai,
Rămâi cu bine, suflet distrus,
Căci gând să oferi iubire n-ai!
Hugo
În zori de zi, când soarele se trezește,
Hugo, ciobănescul meu de Bucovina, strălucește.
Cu blana-i albă ca zăpada de pe munte,
El veghează liniștea, un gardian înfrunte.
Prin pădurea de brazi, cu pași măiestri,
Hugo păzește, e stăpânul misteriilor.
Ochii săi adânci, ca două stele lucitoare,
Străbat noaptea în tăcere, fără de oboseală.
La stânga, la dreapta, el umblă cu hotărâre,
Ciobănescul meu, suflet de lup și de căprioară.
Pe cărările abrupte, printre stânci și fântâni,
El își face drum, răspunzând chemărilor de lângă stână.
Hugo, prieten credincios, mereu alături,
Când vântul adie sau când fulgii dansează în hohote.
În miez de noapte, la lumina argintie a lunii,
El veghează liniștea, mă ocrotește și mă învăluie în armonii.
Când soarele apune și cerul devine purpuriu,
Hugo se așază lângă mine, cu privirea plină de iubire.
Ciobănesc de Bucovina, simbol al curajului și nobleții,
Tu ești lumina ce strălucește în noapte, în inima mea nobilă prietenie.
Prin văi și dealuri, Hugo călătorește cu mine,
Povestind povești în liniștea serii senine.
Ciobănescul meu, în inima ta găsesc încredere,
Ești mai mult decât un companion - ești comoara mea, Hugo, plină de iubire și putere.
Gânduri incomplete.
Gânduri încomplete
Scrise pe aceeași foaie,
Sentimente defecte
Redresate doar de ploaie,
Redresate de ploaia din suflet
De regrete și amăgiri,
Ce mă fac să scot un ultim urlet
Pentru ale mele toate trăiri.....
Complicat la suprafață
La fel de complex pe interior,
Complicată a fost a mea viață
Dar este foarte simplu să mor......
Gânduri incomplete
Legate de noi doi,
Gânduri incomplete
Uitate pe aceleași foi......
Gânduri incomplete,
Completate doar de tine,
Gâdurile-mi sunt regrete,
Fericirea-mi este o amintire.....
#My Angel
Why I want to be so calm
When I read a biblical psalm?
The feeling that an angel
By my side is not a stranger.
His halo guards me and freshen
And directs me from the heaven,
It gives me the strength to hope
Like the flower opening its lobe.
In my dream it appears as a blessing
Intertwines my thought with refreshing,
It lights up my mind and heart
Following them according to a chart.
My being flooded with feelings
He can have with me some dealings,
But I feel ennobled and protected
As if I were to heaven connected.
Ecouri din suflet
În mine curge puterea unui Taur,
Semn al încrederii și al dorinței de a fi autentic.
Sunt stânca pe care mulți se pot sprijini,
Dar și forța ce nu poate fi îngenuncheată.
În ochii mei strălucește hotărârea,
Ca un soare ce răsare pe cerul senin.
Sunt pasional și loial în tot ceea ce fac,
Cu o determinare ce nu cunoaște sfârșit.
Ca Taurul, simt legătura cu natura,
Mă hrănesc din frumusețea ei și o apăr cu demnitate.
Sunt pământean, ancorat în realitate,
Dar am și o latură sensibilă și tandră.
Îmi plac lucrurile simple, dar pline de substanță,
Și caut stabilitatea într-o lume mereu schimbătoare.
Ca Taurul, mă bucur de confort și lux,
Dar știu să prețuies În mine curge puterea unui Taur,
Semn al încrederii și autenticității.
Sunt stânca pe care mulți se sprijină,
Dar și forța ce nu poate fi înfrântă.
Ochii mei strălucesc de hotărâre,
Ca un soare pe cerul senin.
Sunt pasional și loial în tot ceea ce fac,
Cu o determinare fără sfârșit.
Ca Taurul, simt conexiunea cu natura,
Mă hrănesc din frumusețea ei și o apăr cu demnitate.
Sunt ancorat în realitate, dar sensibil și tandru,
Îmi plac lucrurile simple, dar pline de substanță.
Caut stabilitate într-o lume mereu schimbătoare,
Mă bucur de confort și lux ca Taurul.
Dar știu să prețuiesc lucrurile cu adevărat importante,
Iar zodia mea mă inspiră să fiu puternic și autentic.
Rămas bun
Vreau să mă ierți pentru ceea ce nu sunt
Să pot pleca cu inima împăcată,
Eu te iert, căci toate le-ai făcut,
Supus de mintea-ți deșartă.
Știu că în zadar au fost,
Oh…visele mele!
Nu putem să-ți spun tot
De frică c-ai fi fugit de ele.
Și fără un cuvânt spus
Ai dispărut din al meu Rai,
Rămâi cu bine, suflet distrus,
Căci gând să oferi iubire n-ai!
Hugo
În zori de zi, când soarele se trezește,
Hugo, ciobănescul meu de Bucovina, strălucește.
Cu blana-i albă ca zăpada de pe munte,
El veghează liniștea, un gardian înfrunte.
Prin pădurea de brazi, cu pași măiestri,
Hugo păzește, e stăpânul misteriilor.
Ochii săi adânci, ca două stele lucitoare,
Străbat noaptea în tăcere, fără de oboseală.
La stânga, la dreapta, el umblă cu hotărâre,
Ciobănescul meu, suflet de lup și de căprioară.
Pe cărările abrupte, printre stânci și fântâni,
El își face drum, răspunzând chemărilor de lângă stână.
Hugo, prieten credincios, mereu alături,
Când vântul adie sau când fulgii dansează în hohote.
În miez de noapte, la lumina argintie a lunii,
El veghează liniștea, mă ocrotește și mă învăluie în armonii.
Când soarele apune și cerul devine purpuriu,
Hugo se așază lângă mine, cu privirea plină de iubire.
Ciobănesc de Bucovina, simbol al curajului și nobleții,
Tu ești lumina ce strălucește în noapte, în inima mea nobilă prietenie.
Prin văi și dealuri, Hugo călătorește cu mine,
Povestind povești în liniștea serii senine.
Ciobănescul meu, în inima ta găsesc încredere,
Ești mai mult decât un companion - ești comoara mea, Hugo, plină de iubire și putere.
Gânduri incomplete.
Gânduri încomplete
Scrise pe aceeași foaie,
Sentimente defecte
Redresate doar de ploaie,
Redresate de ploaia din suflet
De regrete și amăgiri,
Ce mă fac să scot un ultim urlet
Pentru ale mele toate trăiri.....
Complicat la suprafață
La fel de complex pe interior,
Complicată a fost a mea viață
Dar este foarte simplu să mor......
Gânduri incomplete
Legate de noi doi,
Gânduri incomplete
Uitate pe aceleași foi......
Gânduri incomplete,
Completate doar de tine,
Gâdurile-mi sunt regrete,
Fericirea-mi este o amintire.....
#My Angel
Why I want to be so calm
When I read a biblical psalm?
The feeling that an angel
By my side is not a stranger.
His halo guards me and freshen
And directs me from the heaven,
It gives me the strength to hope
Like the flower opening its lobe.
In my dream it appears as a blessing
Intertwines my thought with refreshing,
It lights up my mind and heart
Following them according to a chart.
My being flooded with feelings
He can have with me some dealings,
But I feel ennobled and protected
As if I were to heaven connected.
Другие стихотворения автора
Consolare
umbra mea dispăruse, vai, deodată
(se dizintegrase nevăzută ca un atom)
degeaba strigasem şi bătusem din poartă
în poartă
nimeni nu văzuse pe-acolo vreo umbră
umblând fără om
bătrânii spuneau că umbrele-şi însoţeau
trupurile în peregrinările lor
( încoresetate de-o voinţă supremă )
dar umbra mea fugise chiar înainte să mor!
şi-atunci, mă întreb, cum naiba să ies
din această stânjenitoare dilemă?
simplu, fără să priveşti înapoi
( îi auzii glasu-n urechi cum mă scurmă )
dacă am încăput, iubitule, într-o inimă
amândoi
de ce n-am încăpea tot așa… într-o umbră?
De unde mai vrei dragoste acum?
sigur îmi umbli prin creier
ca printr-un amvon
știai dinainte că la ora aceasta îmi beau cafeaua
acolo sus, în balcon,
la fereastră,
din aceeași ceașca albastră
pe care mi-ai dăruit-o cândva
nu mai știu când
și cu ce prilej,
îmi amintesc însă că purtai o rochie bej,
mai știai că-mi fumez țigara de foi dimineața devreme
sub bec
și că număr toate trenurile personale
care trec,
nu ți-a fost greu să refaci drumul Golgotei,
să vii înapoi,
să-mi rătăcești printre gânduri o vreme
și să-mi înfigi cuțitul în spate apoi…
sigur, îmi umbli prin minte, în întuneric,
m-ai disecat pe-ndelete, c-o răceală de medic,
mi-ai umblat cu bisturiul prin carne
în modul cel mai abject
cu putință,
de unde mai vrei dragoste acum
când sunt un cadavru
și n-ai vrut când încă mai eram o ființă?
Omul fără inimă
da, în dimineața aceea frumoasă de vară
mi-am pierdut inima
așa cum i se poate întâmpla unei femei, de exemplu,
atunci când își pierde cercelul sau perla de aur, pe care o poartă la gleznă
nu-mi mai amintesc unde
(există atât de multe locuri în care îți poți pierde inima la Paris!)
de atunci rătăcesc prin viața mea ca albatrosul lui Chareles Baudelaire
un „călător înaripat”, scrutând orizontul peste oceanele lumii,
în căutarea unui loc liniștit, unde să-și tragă sufletul
locul din stânga inimii mele este la fel de abrupt ca malurile Cascadei Niagara
îmi simt sângele mușcând din inima pietrei
vulturii își ascut ciocurile de crestele munților și scot sunete guturale
„În această seară avem un om fără inimă de mâncat, dragi mei copii!” - par să le spună celor mici
nu ți-am furat focul din cer, Doamne, ca Prometeu
să fiu, la rândul meu, sfâșiat de vulturi
chiar și fără inimă îți slăvesc numele
Ia, Doamne sfinte, acvilele tale din viața mea și dă-mi o inimă
până o găsesc pe cealaltă...
Mantaua
la început am îmbrăcat haina vieții
pe deasupra hainelor de duminică
ca pe-o manta de-a lui Gogol
(găsită în lada de zestre-a bunicii!)
cineva mi-a spus că arăt ca o sperietoare de ciori
pulpanele îmi atârnau până la călcâiul lui Ulise
și era largă
jenant
pe-alocuri
mă lătrau câinii
ziua-n amiaza mare
așa că mi-am făcut rost de o manta nouă
din celebrul Marché aux peuces din Paris
mai scurtă
cu nasturi lucioși de alamă
citeam pizma în ochii hoților de cruci
și cadavre
dar
vai
nenorocul mi-o luase-nainte
în zori mantaua mea dispăruse ca Fata Morgană-n deșert
și-n locul ei se cuibărise ca un dihor flămând
Moartea…
Castele de nisip
urmele pașilor tăi prin nisipul fierbinte
se pierd în valuri ca un stol de cormorani
înșirați pe o linie imaginară a orizontului
te văd încercând apa cu vârful degetelor de la picioare
ca atunci când îmi atingi buzele
cum te abandonezi albastrului infinit al cerului risipit printre valuri
râzând
țâșnesc lacrimi din ochii delfinilor otrăviți cu materiale radioactive
la atingerea mâinilor tale de înger
de aici
de pe țărm
pari o zeiță a mării
înveșmântată într-o rochie translucidă
țipetele pescărușilor îmi amintesc de prima noastră noapte de dragoste
unică
mai ții minte
în noaptea aceea căzuse o stea undeva în mijlocul mării
și cerul întunecat izbucnise în lacrimi
un val uriaș mușcase apoi din digul cu stabilopozi și iederă
împroșcând malul cu albatroși diafani
iar tu îți pierdusei șiragul de mătănii din chihlimbar
și pantoful de aur al Cenușeresei
Doamne
ce noapte de vis
în noaptea aceasta ne vom întoarce din nou
în locul acela de odihnă al cormoranilor cu pene verzui spre albastru
vom arunca cu pietre în stihiile mării
ne vom întinde pe lespezile calde cu fața spre cer
așteptând să mai cadă vreo stea
sau vreun albatros ostenit
în drum spre Capul Bunei Speranțe...
31 Decembrie
în noaptea aceasta albă și neliniștită
ca un zbor de lebădă
mai lungă decât toate nopțile anului
care își dă sufletul
am uitat colivia cu păsări măiestre
deschisă
mă întorsesem o clipă în timp
nu mai mult de o clipă
însă destul ca să rămân fără nicio pasăre
înconjurat de liniște
de sloiuri reci de liniște
singur
de mâine va trebui să-mi caut alte păsări măiestre
frumos colorate
nu pot lăsa colivia goală
cele mai multe au plecat spre alte meleaguri
răsfățate de Soare
cele care au rămas s-au ascuns prin scorburi
din calea frigului
nu-i simplu deloc să găsești o pasăre măiastră
în mijlocul iernii
îmi spune Dolores
mai ușor găsești o femeie
care să-ți mângâie fruntea
în liniște
să-ți dăruiască o colivie de aur plină de vise
cât o mie de păsări măiestre
haide
mai bine
să ne resetăm inimile
la zero și un minut
să desfacem ultima sticlă de șampanie
și s-o luăm de la capăt...
Consolare
umbra mea dispăruse, vai, deodată
(se dizintegrase nevăzută ca un atom)
degeaba strigasem şi bătusem din poartă
în poartă
nimeni nu văzuse pe-acolo vreo umbră
umblând fără om
bătrânii spuneau că umbrele-şi însoţeau
trupurile în peregrinările lor
( încoresetate de-o voinţă supremă )
dar umbra mea fugise chiar înainte să mor!
şi-atunci, mă întreb, cum naiba să ies
din această stânjenitoare dilemă?
simplu, fără să priveşti înapoi
( îi auzii glasu-n urechi cum mă scurmă )
dacă am încăput, iubitule, într-o inimă
amândoi
de ce n-am încăpea tot așa… într-o umbră?
De unde mai vrei dragoste acum?
sigur îmi umbli prin creier
ca printr-un amvon
știai dinainte că la ora aceasta îmi beau cafeaua
acolo sus, în balcon,
la fereastră,
din aceeași ceașca albastră
pe care mi-ai dăruit-o cândva
nu mai știu când
și cu ce prilej,
îmi amintesc însă că purtai o rochie bej,
mai știai că-mi fumez țigara de foi dimineața devreme
sub bec
și că număr toate trenurile personale
care trec,
nu ți-a fost greu să refaci drumul Golgotei,
să vii înapoi,
să-mi rătăcești printre gânduri o vreme
și să-mi înfigi cuțitul în spate apoi…
sigur, îmi umbli prin minte, în întuneric,
m-ai disecat pe-ndelete, c-o răceală de medic,
mi-ai umblat cu bisturiul prin carne
în modul cel mai abject
cu putință,
de unde mai vrei dragoste acum
când sunt un cadavru
și n-ai vrut când încă mai eram o ființă?
Omul fără inimă
da, în dimineața aceea frumoasă de vară
mi-am pierdut inima
așa cum i se poate întâmpla unei femei, de exemplu,
atunci când își pierde cercelul sau perla de aur, pe care o poartă la gleznă
nu-mi mai amintesc unde
(există atât de multe locuri în care îți poți pierde inima la Paris!)
de atunci rătăcesc prin viața mea ca albatrosul lui Chareles Baudelaire
un „călător înaripat”, scrutând orizontul peste oceanele lumii,
în căutarea unui loc liniștit, unde să-și tragă sufletul
locul din stânga inimii mele este la fel de abrupt ca malurile Cascadei Niagara
îmi simt sângele mușcând din inima pietrei
vulturii își ascut ciocurile de crestele munților și scot sunete guturale
„În această seară avem un om fără inimă de mâncat, dragi mei copii!” - par să le spună celor mici
nu ți-am furat focul din cer, Doamne, ca Prometeu
să fiu, la rândul meu, sfâșiat de vulturi
chiar și fără inimă îți slăvesc numele
Ia, Doamne sfinte, acvilele tale din viața mea și dă-mi o inimă
până o găsesc pe cealaltă...
Mantaua
la început am îmbrăcat haina vieții
pe deasupra hainelor de duminică
ca pe-o manta de-a lui Gogol
(găsită în lada de zestre-a bunicii!)
cineva mi-a spus că arăt ca o sperietoare de ciori
pulpanele îmi atârnau până la călcâiul lui Ulise
și era largă
jenant
pe-alocuri
mă lătrau câinii
ziua-n amiaza mare
așa că mi-am făcut rost de o manta nouă
din celebrul Marché aux peuces din Paris
mai scurtă
cu nasturi lucioși de alamă
citeam pizma în ochii hoților de cruci
și cadavre
dar
vai
nenorocul mi-o luase-nainte
în zori mantaua mea dispăruse ca Fata Morgană-n deșert
și-n locul ei se cuibărise ca un dihor flămând
Moartea…
Castele de nisip
urmele pașilor tăi prin nisipul fierbinte
se pierd în valuri ca un stol de cormorani
înșirați pe o linie imaginară a orizontului
te văd încercând apa cu vârful degetelor de la picioare
ca atunci când îmi atingi buzele
cum te abandonezi albastrului infinit al cerului risipit printre valuri
râzând
țâșnesc lacrimi din ochii delfinilor otrăviți cu materiale radioactive
la atingerea mâinilor tale de înger
de aici
de pe țărm
pari o zeiță a mării
înveșmântată într-o rochie translucidă
țipetele pescărușilor îmi amintesc de prima noastră noapte de dragoste
unică
mai ții minte
în noaptea aceea căzuse o stea undeva în mijlocul mării
și cerul întunecat izbucnise în lacrimi
un val uriaș mușcase apoi din digul cu stabilopozi și iederă
împroșcând malul cu albatroși diafani
iar tu îți pierdusei șiragul de mătănii din chihlimbar
și pantoful de aur al Cenușeresei
Doamne
ce noapte de vis
în noaptea aceasta ne vom întoarce din nou
în locul acela de odihnă al cormoranilor cu pene verzui spre albastru
vom arunca cu pietre în stihiile mării
ne vom întinde pe lespezile calde cu fața spre cer
așteptând să mai cadă vreo stea
sau vreun albatros ostenit
în drum spre Capul Bunei Speranțe...
31 Decembrie
în noaptea aceasta albă și neliniștită
ca un zbor de lebădă
mai lungă decât toate nopțile anului
care își dă sufletul
am uitat colivia cu păsări măiestre
deschisă
mă întorsesem o clipă în timp
nu mai mult de o clipă
însă destul ca să rămân fără nicio pasăre
înconjurat de liniște
de sloiuri reci de liniște
singur
de mâine va trebui să-mi caut alte păsări măiestre
frumos colorate
nu pot lăsa colivia goală
cele mai multe au plecat spre alte meleaguri
răsfățate de Soare
cele care au rămas s-au ascuns prin scorburi
din calea frigului
nu-i simplu deloc să găsești o pasăre măiastră
în mijlocul iernii
îmi spune Dolores
mai ușor găsești o femeie
care să-ți mângâie fruntea
în liniște
să-ți dăruiască o colivie de aur plină de vise
cât o mie de păsări măiestre
haide
mai bine
să ne resetăm inimile
la zero și un minut
să desfacem ultima sticlă de șampanie
și s-o luăm de la capăt...