Tipare

Iisuse Hristoase, Duhule Sfinte

dă-ne nouă pâinea

cea de toate zilele.

Ajută -ne Doamne să ne îndreptăm

de la fapte rele

ca să scăpăm.

Nu ne lăsa Doamne

Cel rău să ne ia;

Să ne ducem crucea

Sub povara Ta.

m-am bucurat de fiecare zi apărută în viața mea

încercam de fiecare dată sentimentul pe care-l ai când te întâlnești cu o femeie

rațiunea de a fi aduna cele mai frumoase flori ale dimineții

și le punea în glastră

fiecare zi cu florile ei minunate de colț

fiecare floare cu picătura ei strălucitoare de rouă

așteptam pitit în întunericul nopții

prima rază de Soare neumblată de pașii luceafărului de ziuă

nici măcar de ochii tăi apucători

riscând să te supăr

dar tu ai râs

am fost un egoist incorigibil

m-am strecurat cu viclenie printre oameni și lucruri

am idolatrizat zeii păgâni

am dezgropat morții

iar morții dezgropați au zâmbit

„aproape că uitasem cum răsare Soarele”

devenisem dușmanul de moarte al dimineților tulburi

fără orizont și speranță

al norilor cumulus

care aduceau ploaia

al trecătorilor solitari

rătăciți printre gânduri

.

nu mă gândisem nicio clipă până atunci

că începeam

de fapt

să-mi pierd sufletul

.

ultima mea privire

înghețată în infinitul oglinzii

luase

probabil

demult

chipul schimonosit al păcatului…

Mă inchisesem in mica mea garsonieră

Singurele mele interacțiuni cu lumea de afara

Erau zilele in care imi reaprovizionam stocul de băutură si tutun.

Țineam mereu ușa inchisă, telefonul aruncat intr-un sertar

Casetofonul vechi cântând continuu in surdină.

Stăteam la masă, așteptând

Dispărusem.

Dorința mea de singurătate nu provenea din ura față de oameni

Ci din cauza incapacității mele de a înțelege oamenii

De a mă ințelege pe mine insumi.

Nu eram potrivit pentru niciun fel de relație

Fie ea de prietenie sau iubire.

Zilele treceau...

Treaz, beat, somn.

Ar fi bătut la ușă...mă gândeam

Era confortant dar si sinistru gândul

Că nu trebuie să dau nimănui explicații

Eram liber, imi impuneam ideea că sunt liber

Ca o pasăre care zboară

Dar si păsările au micile lor temnițe

Nu pot scăpa de ceea ce sunt.

Așteptam să mor glorios

Beat, intr-o cameră intoxicată de fum de țigară

Flămând

In chiloți, zăcând pe covorul murdar.

"Ești un erou !"

 Dar undeva in a 3-a luna de izolare am decis sa verific cutia poștală

M-am ridicat din pat, am vomitat

Am ieșit in grabă pe casa scării

Și cu gesturi imprudente am luat cu ambele mâini plicurile din cutia poștală

Unul dintre ele mi-a atras atenția

Scris cu litere de mână frumos aranjate

"De la o prietenă."

L-am deschis.

"N-a mai auzit nimeni de tine de vreo 2 luni ! Să nu indrăznești sa mori in mizeria aia de apartament ! Aminteste-ti, mai sunt multe lucruri de nefăcut."

Am ieșit din bloc

Ținând toate scrisorile in brațe

Privind cerul

Ca

Un nebun.

Ador amurgul ce se lasă,

Mă simt vrăjită de-ale tale șoapte,

Mi-e inima din ce în ce tot mai pustie

Vreau să te visez o-ntreagă veșnicie.

Te iubesc și vreau să te am alături

În nopțile reci aș vrea ca să te am;

Mi-ai fost mereu tot mai aproape

Deci nu vreau ca să mai pleci.

Tot ce e în jur... este al meu,

De la pământ până la cer.

Vreau să fiu singură în nopțile senine

Iubită....de întrega lună plină.

am crezut mereu în predicțiile lui Nostradamus

neîmplinite

la naiba

trebuie să crezi în ceva

nu poți sta toată viața indiferent

pe marginea șanțului

să numeri stelele

sau găurile negre din Univers

ca și când ai trăi veșnic

legile fizicii ne spun altceva

într-o bună zi se va sfârși totul

se cuvine

așadar

să te obișnuiești cu gândul acesta

mayașii vorbeau încă de acum două mii de ani

despre Nibiru

care se-apropie

apostolii despre Apocalipsă

unii îi zic „încălzire globală”

alții altfel

tu îți dai cu ojă incoloră pe unghii

absentă

te piepteni și arunci câțiva bănuți în poșetă

să ai cu ce plăti vămile…

o șuviță de salivă mi se scurge necontrolat dintr-un colț al gurii

și-o revoltă mai mare împotriva-mi n-am mai simțit până acum

s-au adunat prea mulți țurțuri de gheață la streșina casei

chiar și așa încă mai mozolesc între gingii  halcă de viață din frigider

congelată la minus o sute de grade

până când într-o zi m-am trezit  în șoc hipotermic

n-a lipsit mult să nu mor

însă n-am murit

mi s-au fisurat doar gleznele

și a trebuit să-mi reconfigurez mersul

să-mi schimb optica

să privesc lumea ca liliecii

spânzurat de picioare

să mă deprind cu această sminteală a ochiului

de-a inversa totul

de a deforma totul

imaginea unei sălciii care se reflectă în apă

devine numitorul comun al tuturor lucrurilor și ființelor

de jos poți distinge iridescența culorii unei păsări

cu cât se restrîng sau se lărgesc unghiurile

plutirea maistoasă a lebedei albe sub luciu scânteietor al lacului

picurat cu cerneala albastră a cerului

zvâcnirea nebănuită a ursului brun

care prinde un pește și tulbură liniștea nuferilor galbeni

trăiesc coșmarul vieții mele alături de verdele crud al firului de iarbă

de respirația sufocantă a teilor și a mentei

simt tot sângele năvâlindu-mi în cap

coagulându-se pe aleile umbroase ale creierului

pesemne că ultima femeie pe care nu mi-ș dori s-o întâlnesc

se apropie...

.

Din volumul „Alb și Negru”, aflat în lucru

îmi beau cafeaua în timp ce aprind lumina în camera cealaltă

cu vedere spre infinit

unde se-aude foșnind ziua

încercând să-mi alung gândul încurcat în mrejele nopții

gustul de rugină și Tequila

din gură

mahmureala instalată în oase

ca plumbul topit

și simt sentimentul acela revigorant

al nepăsării

oricum o iei mereu de la capăt

așezi aceleași piese pe tabla de șah

și faci prima mutare cu inima

rațiunea încă mai doarme din greu

printre monștri

lumea

la fel

e tot acolo

și te așteaptă indiferentă

ca o femei de moravuri ușoare

pe care n-o mai surprinde nimic

viața vine din urmă cu alte sfidări deșănțate

ingenuă

instanțele împart dreptatea până când te fac praf

și când rezultatul nu mai contează

arareori întrevezi viitorul

prin aburul rafinat al cafelei

dar ție nu-ți mai pasă

nu ai prea multe opțiuni

în afara cafelei

poate doar să-ți aprinzi o țigară…

Nu am nevoie de întreg Pământul,

dați-mi, vă rog, motivul geometric ideal,

un șir a lui lui Fibonacci, simplu și ușor ca vântul,

sintagma lui Mandelbrot , din latinescu ”frangere”,

( a sparge în fragmente!),

redenumit fractal.

.

În tot ce ne-nconjoară  exist-o simetrie rece, un  mister,

o succesiune de detalii care se repetă dup-o matrice absolută,

de la cristalele de gheață ale lui Fournier,

l-aripile de fluture sau frunza (urât mirositoare) de cucută

.

Tiparele acestea de alchimist ce caută argintu-n humă,

desprinse de origini în mod accidental,

sunt similare cu tiparul mumă

și pot oricând să se întoarcă în original,

urmând parc-o predestinare, un alogaritm universal.

.

Nu am nevoie de întreg Pământul,

dați-mi, vă rog, motivul geometric ideal,

un șir a lui lui Fibonacci, simplu și ușor ca vântul,

sintagma lui Mandelbrot , din latinescu ”frangere”,

( a sparge în fragmente!),

redenumit fractal.

În tot ce ne-nconjoară  exist-o simetrie rece, un  mister,

o succesiune de detalii care se repetă dup-o matrice absolută,

de la cristalele de gheață ale lui Fournier,

l-aripile de fluture sau frunza (urât mirositoare) de cucută

.

Tiparele acestea de alchimist ce caută argintu-n humă,

desprinse de origini în mod accidental,

sunt similare cu tiparul mumă

și pot oricând să se întoarcă în original,

urmând parc-o predestinare, un alogaritm universal...

a scrie în zilele noastre

este un fel de a-ți pierde timpul

nu mai citește nimeni decât clișeele de pe facebook

stereotipuri precum „bună ziua”

sau platitudini

un fel de filozofie ieftină despre nimic

într-o gramatică aproximativă

poezie albă

la propriu

cu poza personală aferentă

care ar trebui să acopere lipsa de idei

talentul

oricum acesta nu contează prea mult

criticii literari sunt pe cale dispariție

n-au mai rămas decât niște ipochimeni

jalnici

care scriu cronici pe bani mulți

și favoruri

ai zice că poezia a devenit apanajul femeilor

un mixaj siropos cu multe frustrări

și lacrimi

nimic nu mai este ce-a fost

anul 2000 a însemnat trecerea în mileniul 3

mileniul internetului egalizator

a telefonului mobil

a ieșirii din homo sapiens

și intrării în homo deus

non organic

ultima etapă a evoluției ființei umane

dar nu și cea din urmă...

veghezi la capul timpului mort

inutil

golit de gânduri

cuprins de friguri

de atacuri de panică

nimeni nu-ți mai răspunde la 112

și e explicabil

cum să-ți răspundă cineva dacă timpul e mort

dacă viața a rămas fără busolă

împotmolită în trafic

în lumea aceasta totul depinde de timp

de la amibă la sateliții geostrategici

și ceasuri biologice

timpul ne ține în parametri convenabili

fără timp ne-am putea întoarce aproape sigur

în Cretacicul timpuriu

la frați noștri mai mari

dinozaurii…

există riscul ca într-o zi oglinda mea să se spargă

și să nu-mi mai regăsesc chipul dimineața

în zori

ar fi cumplit

mi-ar fi foarte greu să mă recompun din o mie de chipuri

deformate grotesc

într-unul singur

nu m-ar mai cunoaște nimeni

nici chiar eu

în fiecare zi mă privesc în oglindă

încercând să mă conving că n-am dispărut peste noapte

odată cu ultimul vis

.

e clipa mea matinală de regăsire cu mine însumi

care-mi dă curajul să-nfrunt încă o zi

.

mă strecor din casă printr-o mare învolburată de chipuri

niciunul nu seamănă cu celălalt

imaginea lor mă urmărește obsesiv

pe o tablă de șah cu piese de sticlă

ricoșind ca ca un glonț de retina pisicii

(traversată de un șoarece)

în creier

.

e atâta învălmășeală printre circumvoluțiuni

încât mi se strepezesc dinții

.

o parte din mine adună cu obsesie

chipuri de oameni

o altă parte le-ngroapă în memorie

sau le șterge

nu știu de ce se întâmplă toate aceste lucruri

nu există însă necaz mai mare decât să spargi o oglindă

și să-ți vezi sufletul făcut țăndări…