Psalmi - XXV - Credință fără răspuns

Sunt pomul care-a crescut în zadar, Doamne.

Am înverzit la vreme,

dar rodul meu a fost otravă.

Poamele mele sunt acre —

nimeni nu le gustă fără să se strâmbe.

Nici cerul, nici omul nu se bucură de mine.

Mi-ai dat ploaie la rădăcină

și soare pe frunză,

dar eu am rodit mândrie,

am scos frunze de vorbă și flori de aparență,

iar în inimă — viermele!

Sunt omul nerodnic,

acela pe care-l cauți în zori printre vii

și-l găsești dormind între spini.

Am avut vreme,

dar mi-am petrecut-o adunând păcate în coșuri frumoase.

Și acum — iată-mă —

în picioare, dar putrezind pe dinăuntru.

Dacă vrei, taie-mă, Doamne,

să nu mai ocup locul în pământ!

Dar dacă ai milă,

curăță-mă cu sfântul Tău cuțit,

și dă-mi un an, o zi, o clipă

în care să pot rodi lumină.

Tu ești Grădinarul.

Tu știi unde e măduva strâmbă,

Tu știi dacă în mine mai poate încolți

un adevăr, o lacrimă, o rugăciune.

Nu mă lăsa să fiu o pildă de rușine,

ci fă-mă, prin foc și durere,

o pildă de har.

Chiar de va fi ultima dată

când îmi porți privirea printre ramuri —

fă-mă să nu Te mai întristez,

ci, să-Ți pot dărui

din roadele mele.

Doamne, sunt o frunză care tremură în vânt,

un fir de nisip în bătaia furtunii.

Slăbiciunea mea mă urcă pe cruce,

dar nu în slavă, ci în rușine.

Nu mai am putere nici să lupt,

nici să cad cu demnitate.

Totul în mine se frânge,

chiar și dorința de a fi întreg.

Vindecă-mi slăbiciunile, Doamne,

nu cu izbândă, ci cu milă.

Nu cu strigăt, ci cu mângâiere.

Atinge rădăcinile fricii mele

și scoate de acolo boala uitării de Tine.

Mi-am pus curajul în oameni și în mine însumi,

și m-am clătinat.

Mi-am îmbrăcat glasul în vorbe tari,

dar înăuntru eram gol.

Un zid vopsit cu speranțe obosite.

Vino Tu, Doamne, și zidește în mine

ce eu n-am știut să păstrez.

Fă din neputința mea loc de minune.

Fă din tremurul mâinilor mele

o rugăciune tăcută care ajunge la Tine.

Întărește-mi curajul,

dar nu ca să fiu mare în ochii lumii,

ci ca să nu mă rușinez de lacrimi.

Să pot merge prin valea umbrelor

cu pași care știu că Tu ești cu mine.

Ridică-mă, Doamne, nu ca să înving,

ci ca să nu mă pierd.

Doamne, unde este glasul Tău,

Când strigătul meu sparge nopțile goale?

Am pus lumânări în întunericul din mine,

Dar Tu nu le-ai aprins cu suflarea Ta.

Am căutat semne în vânt și-n cenușă,

În foșnetul frunzelor, în visul neînceput,

Dar cerul a rămas închis,

Și stelele tăcerii m-au privit fără cuvânt.

Te-am iubit și-n clipa în care m-ai lăsat singur,

Am căzut cu fruntea în praful durerii,

Și Ți-am rostit numele,

Ca pe o rugă scrijelită în piatră.

Dar nu ai răspuns...

Dacă Tăcerea Ta e judecata,

Primește-mă ca pe un rob osândit cu blândețe.

Dar dacă Tăcerea Ta e încercare,

Atunci nu lăsa sufletul meu să piară în noapte.

Vorbește-mi, Doamne, măcar prin ploaie,

Sau printr-un oftat de copil adormit,

Sau lasă o frunză să-mi atingă fața,

Ca să știu că încă sunt în mâna Ta.

Eu nu cer răspunsuri,

Ci doar o tresărire din veșnicia Ta,

Ca să pot merge mai departe

Pe drumul credinței...

Cărarea Ta, Doamne, nu-i largă,

nici strălucitoare.

E ascunsă între lacrimi

și pași care nu vor să calce.

Am căutat drumul

în cuvinte înalte,

în ziduri și cântări,

dar cărarea era jos —

sub mândria mea,

acolo unde numai inima smerită

poate merge mai departe.

Este o cărare de tăcere,

unde nu se aud pașii,

ci doar bătaia inimii

care se frânge

și se face lumină.

Pe margini cresc ispite,

dar și îngeri,

și nu știu de fiecare dată

cine mă cheamă

și cine mă trage înapoi.

Dar știu:

când sufletul plânge,

când carnea se frânge,

când voința tace —

atunci pasul e drept.

Cărarea Împărăției Tale

nu duce nicăieri în afară,

ci tot mai adânc în mine,

până când Tu, Doamne,

nu mai ești departe,

ci răspunzi dinlăuntru.

Coboară, Doamne,

nu în templul zidit de mâini,

ci în prăpastia mea,

în adâncul unde nu mai ajung nici lacrimile.

Coboară-n abisul din mine, Doamne,

nu ca un oaspete,

ci ca un stăpân care vine să curățe casa.

Mustră întunericul care m-a învățat

să zâmbesc cu fața,

dar să mor cu sufletul.

Sunt o peșteră locuită de umbre,

o groapă în care adevărul a fost legat

și tăcerea a devenit domn.

Mi-am închis conștiința într-un beci,

și i-am pus lanțuri de logică și frică.

Doamne, nu bate — intră!

Intră ca Focul ce nu arde decât răul.

Intră cu toiagul Tău

și gonește fiarele care-mi mușcă gândurile.

Spune doar un cuvânt, și demonii vor fugi

din colțurile întunecate ale inimii mele.

Mustră-mi tăcerile care te-au trădat.

Mustră-mi oboseala care se preface în indiferență.

Fă lumină în temnițele unde mi-am ascuns rușinea!

Coboară, Doamne, ca în mormântul lui Lazăr,

și strigă-mi numele cu glas de înviere!

Chiar dacă duhnește păcatul în mine,

Tu poți să spui: „Ieși afară!”

Și sufletul meu va veni legat, dar viu.

Nu vreau o lumină de suprafață.

Vreau o invazie de har.

Să nu mai rămână nici o celulă

care nu Te știe,

care nu Te slăvește!

Doamne, Tu mă știi din adâncul nesfârșitului gând,

Mai bine decât mă știu eu pe mine.

M-am ridicat împotriva umbrei mele,

Și lupta mi-e foc în oase și spaimă în sânge.

M-am privit în apele tăcerii

Și n-am știut dacă chipul ce-l văd e fiul Tău

Sau străinul ce rătăcește prin întunericul meu.

Inima-mi s-a făcut câmp de bătălie,

Voia mea s-a frânt între dorință și dreptate.

Strigă-Te, suflet al meu...

Dar glasul mi-e stins de rușine și mândrie.

Nu mă lăsa singur cu mine, Doamne,

Că sunt o sabie îndreptată spre pieptul meu.

Învăluie-mă cu lumina Ta,

Ca să-mi recunosc răul,

Și să-l înfrunt cu mila Ta în mâini.

Tu ești izbăvirea din mine însumi,

Tu ești liniștea în mijlocul furtunii mele.

Ridică-mă, ca pe-un fiu rătăcitor,

Și pune-mi din nou pașii în voia Ta.

A căzut dintr-o mână grăbită

în gura mării,

o scrisoare

care n-a apucat să spună

„te iubesc” până la capăt.

Apa a pus punct

în locul ei.

Pe fundul oceanului

s-a desfăcut în metafore:

fiecare literă

a devenit un pește,

fiecare frază

o epavă

plină de promisiuni ruginite.

Cerneala i-a sângerat albastru

iar marea a băut-o,

devenind mai adâncă

din tot ce nu a fost auzit.

Eu, marea,

am citit scrisoarea

cu limba mea de sare.

Am ascuns numele tău

într-o scoică,

ca să nu-l fure furtunile.

Am spălat rănile propozițiilor

până au devenit

tăceri lucioase

care se rostogolesc pe nisip.

Scrisoarea știe

că nu vei veni.

Dar nu se supără.

Unele iubiri

sunt făcute

doar ca să se piardă

frumos.

Când valurile îți ating gleznele,

eu îți vorbesc.

Îți trimit

toate cuvintele

care nu au ajuns niciodată

la tine —

dintr-o inimă,

dintr-o scrisoare,

dintr-o mare

care încă te caută.

Uite-mă din nou aici golind pahar după pahar 

De la atâta dezamăgire am rămas cu gust amar 

În iubire toate încercările mele au fost în zadar.

De ceva vreme am în cap un singur gând murdar 

Să renunț la toate și din lumea asta să dispar 

Fără ea și cel mai frumos vis este un coșmar.

Ce rost mai are să tot încerc la nesfârșit?

Dacă de ea niciodată n-am să mai fiu iubit 

Ce sens are să aștept dacă nu fac nimic 

O iubesc, nu vreau să-i fiu doar un amic 

Dacă nu pot să fiu cu ea mai bine renunț 

În fața justiției supreme mă autodenunț 

Merit să sufăr pentru tot răul ce i l-am făcut

    Mi-e dor să rătăcesc pe malul Senei, 
    Prin parcuri umbroase, pe mândre alei... 
    În oraşul luminii, oraşul cochet, 
    Ce-mi cântă iubirea în dulce sonet... 
    
    Şi stau cu privirea pierdută-n pustiu: 
    Dragi amintiri îmi sclipesc auriu, 
    Ca nişte frunze purtate de vânt, 
    Prinse cu greu şi pictate-n cuvânt... 
    
    Căci tocmai de sus, din turnul Eiffel, 
    Culorile toamnei, le respir în alt fel, 
    Lăsând Parisul să-mi alerge prin vene, 
    Cu imagini fugare stârnite sub gene... 
    
    Dacă simţi ca şi mine, că-ţi este dor 
    De labirintul străzilor, pe care-l ador, 
    Închide ochii şi vezi cum mândru păşeam 
    În umbra catedralei din Notre-Dame... 
    
    Pe umbrele paşilor mei, mă urmează 
    Pe Champs Elysee ce-n noapte vibrează. 
    Hoinar vreau să fiu: nu-mi irosi visul 
    Ca mereu la picioare, să-mi steie Parisul!

Peste codri toamna trece,

Lasând frunze moarte-n urmă,

Alungată de-un vânt rece,

Şi de norii plini de brumă.

Ceru-i cenuşiu, şi-i frig,

Din el cad fulgi albi şi mici,

Stau pisoii strânşi covrig,

După sobă la bunici.

A îmbrăcat pământul haina,

Cea pufoasă, albă, moale

I-a croit-o Zâna Iarna

Din fulgi, ţurţuri şi petale.

Au ieşit copii afară,

Trăgând săniile-n sus,

Şi din strâmta ulicioară,

 Au făcut un derdeluş.

Unii mai cuminţi şi buni,

Omul de zăpadă fac,

Îi pun ochii din cărbuni,

Şi-n loc de palton un sac.

Alţii bulgări construiesc,

Fac muniţii din zăpadă,

Inamicul îl pândesc,

Şi-l atrag în ambuscadă.

Negreşit războiu începe,

Zboară bulgări de omăt,

Iară una dintre cete,

A început să dea-ndărăt.

Soarele cu faţa albă,

Ascuns după norii grei,

Aruncând o rază caldă,

Râde-n hohote de ei.

Doar dragostea adună laolaltă oamenii...

Căci orice altceva e amăgire! 

Și orice trâmbiță vestește efemerul ce-i doar infatuata risipre!

De vrei să te aduni,cu siguranță o poți face!

Dar nu prin egoism sau prin cotidian progres,

Crezându-te stăpân autonom

Și "Creator" al propriului sarcasm ce locuiește-ntro cutie..

Precum cea a Pandorei de tristă fictivă amintire,

Unde au stat înghesuite toate cele rele, 

Și au ieșit să otrăvească lumea

În blestematul ceas de risipire!

Și totuși mai era ceva rămas acolo,

Era Speranța...

Optimist scenariu de sfârșit!

(17 februarie 2023 Horia Stănicel-Irepetabila iubire)

Sunt viu în cea mai cruntă rătăcire,

Cu tâmpla spartă-n porți ce nu mai sunt,

Și mi se face sete de iubire,

Când omul se întoarce în pământ.

Mă țin de lucruri vechi cu disperare,

Cu ochii larg deschiși, dar prea târzii,

Și simt cum mi se rupe pe spinare,

Un Dumnezeu abandonat de-ai săi copii.

Nu-mi dați nimic, nici milă, nici iertare,

Mi-e toată vina templu și blestem,

Și-n mine zace-o liniște prea mare,

Ce urlă-n cele șapte tronuri ca un semn.

Un câmp de bătălie mi-e credința,

În care sunt și victimă, și glonț,

Și-n fiecare noapte accept sentința,

Și-o port la gât ca pe-un gablonț.

Mi-e trupul greu, de gânduri care sapă,

Spre un mormânt ce nu s-a construit,

Iar sufletul — o haină prea curată,

Pentru noroiul ce zilnic m-a hrănit.

Să nu mă plângeți, n-am murit degeaba,

Am ars pe dinăuntru, fără fum,

Și-am dus în mine-atâta întuneric,

Că mi-a ieșit din ochi un fel de drum.

Acum rămân, pe veci, o rană care scrie,

O amintire grea, de necuprins,

Și dacă vreți dreptatea să se știe,

Eu n-am cerut nimic și totuși… am învins.