Psalmi - XXV - Credință fără răspuns
Nu-mi da răspunsuri, Doamne…
Cuvintele tale sunt fulgere
pe care n-am ochi să le vad.
Nu le înțeleg,
nu le pot cuprinde,
și totuși… Te cred.
Am strigat de atâtea ori: „De ce?”
Dar azi nu Te mai întreb nimic.
Lasă-mi doar inima să ardă,
să Te iubească în tăcere.
Nu-mi vorbi în rostiri adânci,
ci în tăcerea care știe
să îmbrățișeze suferința
fără s-o risipească.
Fă-mă fiu al Tainei,
nu al înțelesurilor.
Fă-mă să îngenunchez
în fața necunoscutului Tău
și să-l numesc: Tată.
Căci nu răspunsul mântuie,
ci încrederea fără dovadă.
Nu dovada mă ține,
ci dorul.
Rămâi tăcut, Doamne, dacă vrei.
Eu rămân —
și cred.
Category: Diverse poems
All author's poems: Ștefan Hristian Trofin
Date of posting: 18 июня
Views: 43
Poems in the same category
Nostalgie
Nu e de parcă sunt eu prea în vârstă
Ca să pot zice că am avut o viață lungă
Plină de memorie și amintiri în vânt
Care oferă un învățământ
Dar totuși simt mărinimia
Chiar și când era epidemia
Ai unei simple vieții de copilaș
Care s-a pierdut printre trufași
Ca o fanfară de primăvară
A fost viața mea de odinioară
Cu un tovarăș de armată
Pe care nu o să îl uit niciodată
O explozie în fiecare dimineață
Plină de bucurie și nebuneală
O prietenie care va dura o viață
Și cu care aș confrunta și o armată
De vremuri apuse îmi amintesc
Pentru că despre asta eu vorbesc
Când cu el mă întâlnesc
Și simt din nou cum era să trăiesc
Îmi amintesc și de iubirea pe care încă o mai trăiesc
Și care indiferent de orice eveniment eu nu pot să o părăsesc
Ca un călător eu continui pe acest drum
În timp ce continui cu inima să te urmez acum
Școala pentru mine mereu s-a simțit ca o durere
Dar acum că am ocazia să uit în timp printre perdele
Înțeleg acum cu o mai bună percepere
Că a fost locul cu cele mai frumoase momente
Dar nu ar trebui să termin pe o notă cu durere
Nu îmi place să provoc neplăcere
Așa că vă voi mai spune
Că mereu poți face noi momente
Iubirea divină
Iubirea de-am prețui,
Întîi pe Domnu-am iubi
Dragostea sfântă ce-o are ,
Este un har la fiecare.
Este iubit, e adevărat..
Din harul său la toți a dat,
Prin grija sfântă ce o are..
El iubește pe fiecare.
Să îl iubim neîncetat,
Domnul să fie lăudat,
Să nu uite cumva de noi,
Păcătuim... avem nevoi..
De el,pe noi a ne ierta,
De necurat a ne scăpa.
Din bunătatea ce o are,
Ce e cu noi de la născare,
El a trimis pe DUHUL SFÂNT,
Spre ocrotire pe pământ,
Să ne ajute Dumnezeu,
Să ne iubim și când e greu.
Să-l căutăm neîncetat,
Să nu ne uite niciodat .
Viaţa de albină-i grea,
Viaţa de albină-i grea,
Nu o ştie nimenea.
Treizeci de zile trăieşte,
Ea aleargă şi munceşte.
Zi de zi din stup ea zboară,
Ca să facă miere, ceară.
Ea zboară din floare-n floare,
Cu polen pe aripioare.
Albinele –s călătoare,
Zumzăie din floare în floare.
Florile polenizează,
Şi la stupi se întorc în grabă.
Polenu îndată adunat,
La stupină îi tot cărat.
Acolo-i pus cu migală,
Ca să-l facă miere, ceară.
Altele stau în stupină,
Şi au grijă de regină.
Stau acolo fac curat,
Şi mierea-n faguri o împart.
Căci acolo în stupină,
Numai zumzet de albină.
Toate au sectorul lor,
Îngrijesc, muncesc cu spor.
Est e-o vorbă din popor,
Munceşte nu sta trântor,
E zicala, bat-o vina,
Să fii harnic ca albina.
Îngerul otrăvit - #ingerulmeu
Un înger otrăvit de lumea rea,
Căzu din cer într-o poiană,
Cu-o aripă pământul el lovea,
Și-o lacrimă-i curgea sub geană.
Sub un copac priveam uimit,
La scena ruptă din minune,
Căci mă aflam şi eu dosit,
De lumea dusă spre genune.
Mă-ndrept umil și-ngândurat,
S-ajut pe îngerul căzut, rănit,
Iar el îmi spune trist și supărat,
Că astăzi profeția s-a împlinit.
Privii cam încurcat la minte,
Fiindcă vorba nu i-am înțeles,
Iar el rosti apoi fără cuvinte,
Un murmur surd, aproape șters:
-Nu mai avem putere să luptăm,
Căci firea omului e întunecată,
Noi îngerii trudim să o salvăm,
Dar demonii o țin în iad legată.
De răutatea lumii și firea sa mârşavă,
Toată îngerimea va fi otrăvită,
Şi va ploua cu noi din slavă,
Iar ploaia nu va fi nicicând oprită,
Decât de oameni şi a lor iubire,
Ce astăzi pare a fi încătuşată,
De sufletul ce zace în orbire,
Lumina sfântă nevoind s-o vadă.
Du-te copile şi strigă-n gura mare,
Să audă orice suflet pe pământ,
C-au reuşit un înger să doboare,
Prin răutate şi comportament nesfânt.
#ingerulmeu
Inima mea
Pustie inima îmi este
Mâhniri de peste tot m-apasă
C-așa e ea, loc nu-și găsește
Și liniște n-are în casă
Sunt remușcările de-o viață
Răpindu-mi pacea și e greu
Ofez și gândul mă presează
Dar mi-aminyesc de Dumnezeu
Cu îndelunga Sa răbdare
Nemărginita-i am văzut
Că peste tot Dânsul e veșnic
Ocrotitor de netemut
Fiindcă ispitele-s ca scaiul
Răgaz acestea nu ne dau
Vor fi cât lumea dăinuiește
Și pacea tihna ele-o iau
Dar sa lăsăm pe yoate-n grija
Stăpânului nostru Preasfânt
Că viața este-n a Lui mână
De l-om purta pe El în gând
De-ai dobândi averi cât munții
Nu e nimic, le vei lăsa
C-al nostru drum ne-ndreapt-acolo
Unde doar El ne va chema
C-așa voiește Domnul nostru
Așa va fi în veșnicie
Așa suntem pe astă lume
De ce, doar Domnul nostru știe
Din veac văzui necaz, probleme
Și piedici la tot pasul sunt
Vor fi cât dăinuie viața
Vremelnicia pe pământ
Dar știm care-i menirea noastră
Și care e al nostru țel
Să împlinim a Lui voință
C-așa din veac ne spuse El
Din veac Stăpânul mă păzește
Deși în multe am greșit
Dar cu-a Lui mila și iubire
Și-a Sa răbdare, m-a-ntărit
Deși nevrednic sunt adesea
Și-anevoios în fapte bune
El nu mă lasă fiindcă eu
Gândind la Dânsul, voi apune
Cu-a Sa putere mă-nconjoară
M-ajută doar privindu-mă
Mi-e Tată mamă în tot locul
La dreapta Lui păzindu-mă
O, Doamne rogu-Te mă iartă
Că mult răbdare-ai arătat
Și mi-ai păzit cu strășnicie
A mea viață ce mi-ai dat
Îți voi trimite colo-n slavă
Cât voi mai fi pe-acest pământ
Suspine, rugi, cântări și versuri
Spre Tine să își ia avânt
Între moarte și-nviere
Între moarte și-nviere
Stau pe margine de gând,
Trec prin umbrele tăcerii,
Suflet viu, dar muribund.
Între vis și amintire,
Arde timpul nevăzut,
Crucile din cimitire,
Le simt pavăză și scut.
Dincolo de noaptea surdă,
Mă desprind de lut stingher,
Dar lumina mă refuză,
Rătăcind prin adevăr.
Și rămân o trecătoare
Între cer și întuneric,
Legănând în neuitare,
Tot destinul efemeric.
Între moarte și-nviere,
Sunt un râu ce curge lin,
Început și încheiere,
Spre un alt locaș divin.
Other poems by the author
Psalmi - XXXVI - Dezintegrarea din viață
Doamne,
nu mor, dar nu mai trăiesc.
Nu cad, dar mă destram.
Par viu, dar în mine
fiecare clipă îmi desface un fir
din țesătura ființei.
Nu mai sunt om întreg,
ci numai cioburi de gesturi,
resturi de dorințe,
o memorie spartă
în care nu se mai oglindește nimic.
Mă pierd în detalii,
uit cine sunt,
și nici Tu nu mai ești
un nume limpede în inima mea.
Nu Te-am alungat, Doamne,
dar m-am destrămat
până ce nu mai am loc
nici măcar pentru Tine.
Îmi simt trupul întreg,
dar sufletul e o ruină
pe care nici vântul nu o mai atinge.
Mi-am pierdut coerența de a fi,
vocea interioară,
țelul.
Doamne,
adună-mă din pulberea conștiinței mele.
Pune-mi înapoi gândurile
ca pe niște oase în ordine.
Suflă peste mine,
nu viață nouă,
ci unitate.
Să fiu iarăși întreg,
chiar dacă rănit.
Tu m-ai țesut odată cu mâini dumnezeiești —
Țese-mă iar,
din firele care mi-au mai rămas.
Nu cer să fiu cum am fost,
ci doar să fiu din nou.
Să nu mă destram sub privirea Ta,
ci să mă regăsesc în ea.
Dezintegrarea din viață
e iadul în care nu se urlă,
ci se tace.
Dar Tu ești Dumnezeul
care știe să vorbească în tăceri.
Vorbește, Doamne,
și strânge-mi ființa la loc
în jurul numelui Tău.
Psalmi - XXVIII - Frumusețea Luminii
Am stat prea mult în umbră, Doamne,
și ochii mi s-au deprins cu bezna.
Am învățat să pipăi zidurile sufletului
ca un orb,
și mi-am făcut din întuneric un adăpost.
Dar într-o zi — sau poate noapte —
Tu ai intrat cu o rază,
nu cu vuiet, ci cu o liniște orbitoare.
Și am văzut ce înseamnă
frumusețea Luminii.
Nu e doar strălucire,
e mângâiere.
Nu e doar adevăr,
e căldură care nu arde,
ci te adună din risipire.
Frumusețea Luminii,
e că nu țipă ca să fie văzută,
ci rămâne, răbdătoare,
până o lași să intre.
E o prezență care nu se impune,
dar fără ea, totul se frânge.
O, Doamne,
fă-mă o fereastră spre Lumina Ta.
Nu mă lăsa să mă închid iar în mine.
Scoate-mi întunericul din oase
și așază acolo tăcerea Luminii.
Lasă-mă să văd chipul Tău în lucrurile mici:
într-un fir de iarbă,
într-o lacrimă care cade și curăță,
într-un om care iartă.
Tu ești Frumusețea Luminii,
nu pentru că ești văzut,
ci pentru că, văzându-Te,
începem și noi să fim,
scântei de Lumină.
Psalmi - XXI - Întoarcerea celuilalt obraz
Doamne, nu știu să rabd palma.
Mă aprind, mă ridic,
mă apăr cu dinții sufletului meu
și-mi pierd chipul.
Învață-mă să întorc și celălalt obraz,
nu din frică,
ci din dragoste mai tare decât mânia.
Să nu mă rușinez de tăcere,
nici de smerenie,
nici de rana care nu răspunde cu rană.
Fă-mi obrazul adăpost pentru palmele rătăcite,
și inima — un loc unde ura nu prinde rădăcină.
Nu mă lăsa să devin ceea ce urăsc.
Tu ai fost bătut și n-ai răspuns,
ai fost scuipat și ai iubit mai departe.
Cum să fiu fiul Tău dacă eu pedepsesc
cu aceeași îndârjire?
Dă-mi blândețea care sângerează fără să urle,
și dragostea care înmoaie piatra în palmă.
Dă-mi puterea să nu țin minte ce mi s-a făcut,
și să iubesc, chiar când sângele ar vrea să strige.
Învață-mă să port tăcerea ca pe o cruce,
și să nu fug de cei care mă rănesc.
Lasă-mi inima curată,
ca să nu mă frâng în fața lor.
Căci Tu ai întors obrazul
și ai iubit până la capăt.
Fă-mă și pe mine asemenea Ție.
Psalmi - VI - Dulceața amăgirilor
Mi-au plăcut amăgirile, Doamne,
căci veneau cu vorbe moi,
cu promisiuni de liniște,
dar fără cruce,
cu zbor, dar fără cer,
cu iubire, dar fără Adevăr.
Erau dulci —
nu la gust,
ci în uitare.
Mă făceau să nu mai simt
pustiu, sete, dor…
Nimic.
Și mi-am spus:
„E bine aici.
Mai stau puțin.”
Dar „puținul” s-a făcut ani,
și dulceața a devenit somn,
iar somnul — moarte tăcută.
Tu, însă, n-ai venit cu foc,
nici cu fulger,
ci cu o amintire
care durea:
chipul meu,
așa cum l-ai gândit Tu,
și nu cum l-am modelat eu.
Atunci am plâns nu pentru păcat,
ci pentru cât de ușor
l-am numit binecuvântare.
Amăgirile mele nu m-au trădat,
ci m-au adormit.
Dar Tu m-ai strigat pe nume
și ai rupt dulceața cu amărăciune,
ca să-mi redai foamea
de cer.
Psalmi - XXXVIII - Primejdia fricii
Frica, Doamne, nu strigă —
ea șoptește.
Și-n șoapta ei
se clatină stâncile credinței
și se face ceață în suflet.
Am privit lumea cu ochii închiși,
căutând siguranță în ziduri,
în oameni, în mine —
dar zidurile cad,
oamenii pleacă,
și eu mă tem de mine însumi.
Frica e un dumnezeu mic,
dar gelos,
care cere închinare
zi de zi, clipă de clipă,
până ce genunchii slăbesc
nu de rugă, ci de spaimă.
Și totuși, Tu m-ai chemat
nu cu tunet,
ci cu o liniște
care nu se teme.
Mi-ai spus:
„Nu frica e primejdia,
ci să crezi că ea e stăpână.
Eu sunt Cel ce a spart mormântul,
nu Cel ce se ascunde în umbre.”
Și-am ieșit —
nu curajos,
ci ascultător,
cu pasul tremurat,
dar cu inima în Tine.
Psalmi - XIX - Inima care cere răni...
Dă-mi rănile cuielor Fiului Tău, Doamne,
nu ca să mă mândresc cu ele,
ci ca să nu uit nicio clipă
cât a iubit Cerul omul.
Așază pe palmele mele
semnele durerii Lui,
ca să nu mai pot ridica mâna
fără să simt cât m-a iubit.
Străpunge-mi tălpile cu rugină sfântă,
ca pașii mei să nu se mai rătăcească
de Calea cea veche,
bătătorită de sângele iertării.
Și în coasta mea, Doamne,
sapă adânc rana harului,
ca să Te port în inimă
nu ca pe o idee,
ci ca pe o rană vie.
Nu cer cununi, nu cer Lumină,
cer doar o parte din durerea Lui,
ca să pot iubi mai curat,
mai adânc, mai desăvârșit.
Dacă ai milă de mine,
lasă-mă să plâng cu lacrimile Lui
și să iert cu tăcerea Lui
și să mor câte puțin
în fiecare zi —
ca El să trăiască în mine.