Psalmi - XXV - Credință fără răspuns
Nu-mi da răspunsuri, Doamne…
Cuvintele tale sunt fulgere
pe care n-am ochi să le vad.
Nu le înțeleg,
nu le pot cuprinde,
și totuși… Te cred.
Am strigat de atâtea ori: „De ce?”
Dar azi nu Te mai întreb nimic.
Lasă-mi doar inima să ardă,
să Te iubească în tăcere.
Nu-mi vorbi în rostiri adânci,
ci în tăcerea care știe
să îmbrățișeze suferința
fără s-o risipească.
Fă-mă fiu al Tainei,
nu al înțelesurilor.
Fă-mă să îngenunchez
în fața necunoscutului Tău
și să-l numesc: Tată.
Căci nu răspunsul mântuie,
ci încrederea fără dovadă.
Nu dovada mă ține,
ci dorul.
Rămâi tăcut, Doamne, dacă vrei.
Eu rămân —
și cred.
Category: Diverse poems
All author's poems: Ștefan Hristian Trofin
Date of posting: 18 июня
Views: 35
Poems in the same category
Protest
Mama ei de viață, mama ei de moarte,
Trupul la picioare zilnic le aștern,
Om cu idealuri, om cu multă carte,
Doarme și se scoală zilnic în infern.
Mama ei de moarte, mama ei de viață,
Muncă de galeră pentr-un blid de ciorbă,
Frigul din odaie inima-mi îngheață,
Și privesc spre ceruri fără nici o vorbă.
Mama ei de soartă, mama ei de toate,
Astăzi guvernanții ne-au luat drept slugă,
Scoală-te fecioare, scoală-te nepoate,
Să-i zdrobim pe aceia care ne subjugă.
Mama mea de mine că stau și suport,
Inima de câine, talpa pe grumaz,
Dau cu semnătură, că mai bine mort,
Decât viu, și zilnic, scuipat în obraz.
Mama ei de moarte, mama ei de viață !
Trăiri contorsionate
Strigătul mi-e plânset,
Plânsul mi-e rânjet,
Rânjetul mi-e zâmbet,
Zâmbetul mi-e grimasă,
Iar grimasa mi-e urlet.
Urletul mi-e geamăt,
Geamătul mi-e suspin.
Suspinul mi-e mângâiere,
Iar mângâierea, strigătul meu,
Cufundat atemporal în tăcere.
Apa despicată
Dumnezeu de la- nceput,
Multe sfaturi a avut,
Prin prooroci și învățați,
Multe sfaturi el a dat.
A vrut bunul Dumnezeu,
Să ne ferească de rău.
Când poporul sfânt al său,
Din spate fiind atacat,
Apa-n două a despicat.
A trecut poporul său,
Și ia apărat de rău.
Pe dușmani...ia înecat,
Credincioșii au scăpat.
Învățații ei știau...
Și pe Domnul îl rugau..
Să ajute nencetat,
Ei știau cu-adevarat,
De PUTEREA SFÂNTĂ care,
BUNUL DUMNEZEU O ARE.
Amintire
E multă vreme de atunci,
Când alergam pe lunci,
Eram iad, tu erai rai,
Din piei de șarpe mă strigai,
Vânam săruturi între sâni,
Veninul îți curgea pe mâini,
Veneam foc și plecam scrum,
Iar pielea-ți mirosea a fum,
Și zilnic tot mușcam din măr,
Și-apoi râdeam de adevăr,
Azi ne târâm pe lunci târziu,
Iar pielea ne miroase a sicriu.
Cineva m-a întrebat?
Cineva m-a întrebat demult
Cum a fost copilăria mea?
M-am gândit mult să-i răspund
Și apoi am spus cuvântul..grea
S-a uitat mirat și lung la mine
Făr' a crede că ce zic e-adevărat,
Era mic copil, nimic nu îî lipsea
Nici că timpul multe a schimbat
Atunci în brațe l-am luat cu drag
Și-am povestit despre copilărie,
Ce-a fost frumos și greu în viață
Și cum s-a trăit în multă sărăcie
N-avea de und' să știe ce a fost
Că s-a născut în anul nouăzeci,
Când s-a murit pentru democrație
Iar tirania comunistă ,,rasă-n" veci
Acum ați înțeles cine a întrebat
Dorind să afle de a mea copilărie,
El este fiul nostru binecuvântat
Un dar dat mie..de-a mea Mărie!
Dincolo de margini
O linie își caută începutul
și se pierde în cerc.
O întrebare cade
într-un puț fără fund
și urcă înapoi —
altă întrebare.
Cine atinge pe cine
când bătăile inimii
sunt de fapt din afară?
Protest
Mama ei de viață, mama ei de moarte,
Trupul la picioare zilnic le aștern,
Om cu idealuri, om cu multă carte,
Doarme și se scoală zilnic în infern.
Mama ei de moarte, mama ei de viață,
Muncă de galeră pentr-un blid de ciorbă,
Frigul din odaie inima-mi îngheață,
Și privesc spre ceruri fără nici o vorbă.
Mama ei de soartă, mama ei de toate,
Astăzi guvernanții ne-au luat drept slugă,
Scoală-te fecioare, scoală-te nepoate,
Să-i zdrobim pe aceia care ne subjugă.
Mama mea de mine că stau și suport,
Inima de câine, talpa pe grumaz,
Dau cu semnătură, că mai bine mort,
Decât viu, și zilnic, scuipat în obraz.
Mama ei de moarte, mama ei de viață !
Trăiri contorsionate
Strigătul mi-e plânset,
Plânsul mi-e rânjet,
Rânjetul mi-e zâmbet,
Zâmbetul mi-e grimasă,
Iar grimasa mi-e urlet.
Urletul mi-e geamăt,
Geamătul mi-e suspin.
Suspinul mi-e mângâiere,
Iar mângâierea, strigătul meu,
Cufundat atemporal în tăcere.
Apa despicată
Dumnezeu de la- nceput,
Multe sfaturi a avut,
Prin prooroci și învățați,
Multe sfaturi el a dat.
A vrut bunul Dumnezeu,
Să ne ferească de rău.
Când poporul sfânt al său,
Din spate fiind atacat,
Apa-n două a despicat.
A trecut poporul său,
Și ia apărat de rău.
Pe dușmani...ia înecat,
Credincioșii au scăpat.
Învățații ei știau...
Și pe Domnul îl rugau..
Să ajute nencetat,
Ei știau cu-adevarat,
De PUTEREA SFÂNTĂ care,
BUNUL DUMNEZEU O ARE.
Amintire
E multă vreme de atunci,
Când alergam pe lunci,
Eram iad, tu erai rai,
Din piei de șarpe mă strigai,
Vânam săruturi între sâni,
Veninul îți curgea pe mâini,
Veneam foc și plecam scrum,
Iar pielea-ți mirosea a fum,
Și zilnic tot mușcam din măr,
Și-apoi râdeam de adevăr,
Azi ne târâm pe lunci târziu,
Iar pielea ne miroase a sicriu.
Cineva m-a întrebat?
Cineva m-a întrebat demult
Cum a fost copilăria mea?
M-am gândit mult să-i răspund
Și apoi am spus cuvântul..grea
S-a uitat mirat și lung la mine
Făr' a crede că ce zic e-adevărat,
Era mic copil, nimic nu îî lipsea
Nici că timpul multe a schimbat
Atunci în brațe l-am luat cu drag
Și-am povestit despre copilărie,
Ce-a fost frumos și greu în viață
Și cum s-a trăit în multă sărăcie
N-avea de und' să știe ce a fost
Că s-a născut în anul nouăzeci,
Când s-a murit pentru democrație
Iar tirania comunistă ,,rasă-n" veci
Acum ați înțeles cine a întrebat
Dorind să afle de a mea copilărie,
El este fiul nostru binecuvântat
Un dar dat mie..de-a mea Mărie!
Dincolo de margini
O linie își caută începutul
și se pierde în cerc.
O întrebare cade
într-un puț fără fund
și urcă înapoi —
altă întrebare.
Cine atinge pe cine
când bătăile inimii
sunt de fapt din afară?
Other poems by the author
Psalmi - XXX - Lumină și Întuneric
Doamne,
Tu care ești începutul și sfârșitul,
când mă privesc la față,
văd cum Lumina și Întunericul dansează
în același cerc.
Lumina Ta mă cheamă din zori,
dar Întunericul mă atrage în adânc.
Am căutat să înțeleg
ce înseamnă să fiu întru Tine,
dar mă simt prins între cele două,
ca o flacără ce nu știe dacă se stinge
sau arde mai tare.
Lumina Ta nu e doar strălucire,
ci o claritate care taie în adânc.
Căci fiecare rază mă descoperă,
și îmi arată umbra mea ascunsă.
Este frică în această lumină
pentru că arată tot ce am ascuns,
toate golurile, toate rănile neînchise.
Întunericul, Doamne,
nu este doar întunecare,
ci adâncirea în care mă pierd
ca într-o noapte fără sfârșit.
Acolo unde nu sunt judecat,
dar nici mângâiat,
acolo unde caut și totuși nu găsesc
decât ecoul propriilor pași.
Dar dacă tu ești în lumină,
și în întuneric ești la fel,
atunci înseamnă că, poate,
lumina nu este fără umbra ei.
Poate că întunericul este doar o veșnică pregătire
pentru Lumina Ta ce vine în zorii neînțelegerii.
Doamne,
nu mă lăsa să aleg între una și alta,
căci ambele sunt parte din Tine.
Fă-mă să înțeleg că, în fiecare umbră,
e o fărâmă de lumină
și în fiecare rază,
o adâncire de întuneric.
Ori poate adevărata Lumină
nu este cea ce alungă umbra,
ci cea ce învăluie umbra,
ca o parte din tot ce suntem.
Și așa, în Tine,
mă învălui în Lumină,
chiar și atunci când mă simt pierdut în întuneric,
pentru că am încredere că ambele sunt un singur drum
spre Tine,
un drum unde nici lumina, nici întunericul
nu mă va părăsi.
Psalmi - XIII - Sufletul rănit
Doamne, cât de departe ești când cerul mi se frânge?
De ce-mi lași pașii să alunece-n tăcerea adâncă?
În noaptea fără margini strig numele Tău,
Dar ecoul se frânge-n eter, fără răspuns.
M-ai zidit cu lacrimi și foc,
M-ai învățat dorul și crucea,
Iar acum tremur în praf,
Ca o frunză uitată în toamnă.
Vrăjmașii mei râd și spun:
„Unde este Dumnezeul tău?”
Dar eu îmi port rana în piept,
Ca o rugăciune nerostită.
Ridică-Ți ochii, Doamne, spre valea durerii,
Atinge cu degetul Tău rana mea aprinsă.
Nu mă lăsa să cad în uitare,
Nu mă închide în noaptea fără margini!
Tu ești scutul inimii mele,
Și în Tine nădăjduiește plânsul meu.
Adu-mi lumina zorilor,
Și voi cânta iarăși numele Tău printre vii.
Psalmi - LI - Leagănul durerii
Boala mea, Doamne,
n-a venit ca o pedeapsă,
ci ca un leagăn
în care m-ai așezat
ca să nu mai fug.
La început am strigat —
să plece, să tacă, să moară.
Dar ea a rămas,
și în liniștea ei
am început să Te aud.
Mi-ai legat trupul
ca să-mi dezlegi sufletul,
mi-ai înfrânt mersul
ca să-mi întinzi zborul.
Când durerea m-a așezat la pământ,
am început să privesc cerul.
În febră, în slăbiciune,
în carnea care se rupe,
Tu ai semănat cântare —
nu pentru gură, ci pentru inimă.
Am înțeles că boala
e o școală tăcută
unde nu se învață cu mintea,
ci cu inima frântă în rugă.
Și acum nu mai cer să treacă,
ci să-și împlinească rostul:
să mă legene, încet,
spre Tine.
Psalmi - XLVII - Desăvârșirea patimilor
Mi-ai pus, Doamne, în trupul căzut
o sete de cer și o rană de sânge.
Și am umblat prin patimi
ca un orb care simte lumina,
dar n-o poate privi.
Fiecare cădere m-a îmbrăcat
cu o haină mai grea,
și păcatul — strâns la piept —
a crescut ca un fiu bolnav
ce nu vrea să moară.
Dar Tu nu m-ai urât.
Ai stat la marginea focului,
lăsându-mă să ard
până când cenușa mea
n-a mai avut unde să se risipească.
Și-atunci mi-ai vorbit —
nu cu tunete,
ci cu atingerea unei suferințe
care nu mai cere iertare,
ci renaștere.
Patimile mele s-au făcut cruce,
și crucea — drum.
Apoi, pe lemnul rușinii,
mi-ai scris un nume nou:
Cel ce nu se va pierde,
ci, va Învia...
Psalmi - XI - Dezmăț și Trufie
Mi-am murdărit sufletul cu străluciri ieftine
și am râs, Doamne,
în timp ce cerul Tău plângea.
Am lăsat să mă îmbrace dezmățul,
ca pe o haină de mătase rușinoasă.
Am pus trufia pe frunte,
ca o coroană de foc stricat.
Și am spus în inima mea:
„Cine este ca mine?”
Am bătut cu pumnul în masă,
nu ca să fac dreptate,
ci ca să mi se plece lumea.
Ți-am rostit Numele cu buzele înveninate,
și am vrut să fiu mare,
în timp ce Tu te coborai smerit în țărână
pentru mine.
Am vândut Adevărul
pentru un cuvânt frumos,
și m-am făcut idol mie însumi.
Dar acum tăcerea Ta mă arde.
Privirea Ta, care nu mai e, mă strigă.
Doamne,
din palatele închipuirii mele,
nu au rămas decât ruine.
Din beția gloriei mele
m-am trezit cu sufletul gol.
Intră, Te rog, în inima mea —
nu cu blândețe,
ci cu foc curățitor.
Risipește mândria care stă ca un zid
între mine și fața Ta.
Desfă-mă, Doamne,
și fă-mă din nou.
Mai smerit. Mai curat. Mai adevărat.
Mai puțin eu.
Mai mult Tu.
Psalmi - LXII - Coboară-n abisul din mine
Coboară, Doamne,
nu în templul zidit de mâini,
ci în prăpastia mea,
în adâncul unde nu mai ajung nici lacrimile.
Coboară-n abisul din mine, Doamne,
nu ca un oaspete,
ci ca un stăpân care vine să curățe casa.
Mustră întunericul care m-a învățat
să zâmbesc cu fața,
dar să mor cu sufletul.
Sunt o peșteră locuită de umbre,
o groapă în care adevărul a fost legat
și tăcerea a devenit domn.
Mi-am închis conștiința într-un beci,
și i-am pus lanțuri de logică și frică.
Doamne, nu bate — intră!
Intră ca Focul ce nu arde decât răul.
Intră cu toiagul Tău
și gonește fiarele care-mi mușcă gândurile.
Spune doar un cuvânt, și demonii vor fugi
din colțurile întunecate ale inimii mele.
Mustră-mi tăcerile care te-au trădat.
Mustră-mi oboseala care se preface în indiferență.
Fă lumină în temnițele unde mi-am ascuns rușinea!
Coboară, Doamne, ca în mormântul lui Lazăr,
și strigă-mi numele cu glas de înviere!
Chiar dacă duhnește păcatul în mine,
Tu poți să spui: „Ieși afară!”
Și sufletul meu va veni legat, dar viu.
Nu vreau o lumină de suprafață.
Vreau o invazie de har.
Să nu mai rămână nici o celulă
care nu Te știe,
care nu Te slăvește!
Psalmi - XXX - Lumină și Întuneric
Doamne,
Tu care ești începutul și sfârșitul,
când mă privesc la față,
văd cum Lumina și Întunericul dansează
în același cerc.
Lumina Ta mă cheamă din zori,
dar Întunericul mă atrage în adânc.
Am căutat să înțeleg
ce înseamnă să fiu întru Tine,
dar mă simt prins între cele două,
ca o flacără ce nu știe dacă se stinge
sau arde mai tare.
Lumina Ta nu e doar strălucire,
ci o claritate care taie în adânc.
Căci fiecare rază mă descoperă,
și îmi arată umbra mea ascunsă.
Este frică în această lumină
pentru că arată tot ce am ascuns,
toate golurile, toate rănile neînchise.
Întunericul, Doamne,
nu este doar întunecare,
ci adâncirea în care mă pierd
ca într-o noapte fără sfârșit.
Acolo unde nu sunt judecat,
dar nici mângâiat,
acolo unde caut și totuși nu găsesc
decât ecoul propriilor pași.
Dar dacă tu ești în lumină,
și în întuneric ești la fel,
atunci înseamnă că, poate,
lumina nu este fără umbra ei.
Poate că întunericul este doar o veșnică pregătire
pentru Lumina Ta ce vine în zorii neînțelegerii.
Doamne,
nu mă lăsa să aleg între una și alta,
căci ambele sunt parte din Tine.
Fă-mă să înțeleg că, în fiecare umbră,
e o fărâmă de lumină
și în fiecare rază,
o adâncire de întuneric.
Ori poate adevărata Lumină
nu este cea ce alungă umbra,
ci cea ce învăluie umbra,
ca o parte din tot ce suntem.
Și așa, în Tine,
mă învălui în Lumină,
chiar și atunci când mă simt pierdut în întuneric,
pentru că am încredere că ambele sunt un singur drum
spre Tine,
un drum unde nici lumina, nici întunericul
nu mă va părăsi.
Psalmi - XIII - Sufletul rănit
Doamne, cât de departe ești când cerul mi se frânge?
De ce-mi lași pașii să alunece-n tăcerea adâncă?
În noaptea fără margini strig numele Tău,
Dar ecoul se frânge-n eter, fără răspuns.
M-ai zidit cu lacrimi și foc,
M-ai învățat dorul și crucea,
Iar acum tremur în praf,
Ca o frunză uitată în toamnă.
Vrăjmașii mei râd și spun:
„Unde este Dumnezeul tău?”
Dar eu îmi port rana în piept,
Ca o rugăciune nerostită.
Ridică-Ți ochii, Doamne, spre valea durerii,
Atinge cu degetul Tău rana mea aprinsă.
Nu mă lăsa să cad în uitare,
Nu mă închide în noaptea fără margini!
Tu ești scutul inimii mele,
Și în Tine nădăjduiește plânsul meu.
Adu-mi lumina zorilor,
Și voi cânta iarăși numele Tău printre vii.
Psalmi - LI - Leagănul durerii
Boala mea, Doamne,
n-a venit ca o pedeapsă,
ci ca un leagăn
în care m-ai așezat
ca să nu mai fug.
La început am strigat —
să plece, să tacă, să moară.
Dar ea a rămas,
și în liniștea ei
am început să Te aud.
Mi-ai legat trupul
ca să-mi dezlegi sufletul,
mi-ai înfrânt mersul
ca să-mi întinzi zborul.
Când durerea m-a așezat la pământ,
am început să privesc cerul.
În febră, în slăbiciune,
în carnea care se rupe,
Tu ai semănat cântare —
nu pentru gură, ci pentru inimă.
Am înțeles că boala
e o școală tăcută
unde nu se învață cu mintea,
ci cu inima frântă în rugă.
Și acum nu mai cer să treacă,
ci să-și împlinească rostul:
să mă legene, încet,
spre Tine.
Psalmi - XLVII - Desăvârșirea patimilor
Mi-ai pus, Doamne, în trupul căzut
o sete de cer și o rană de sânge.
Și am umblat prin patimi
ca un orb care simte lumina,
dar n-o poate privi.
Fiecare cădere m-a îmbrăcat
cu o haină mai grea,
și păcatul — strâns la piept —
a crescut ca un fiu bolnav
ce nu vrea să moară.
Dar Tu nu m-ai urât.
Ai stat la marginea focului,
lăsându-mă să ard
până când cenușa mea
n-a mai avut unde să se risipească.
Și-atunci mi-ai vorbit —
nu cu tunete,
ci cu atingerea unei suferințe
care nu mai cere iertare,
ci renaștere.
Patimile mele s-au făcut cruce,
și crucea — drum.
Apoi, pe lemnul rușinii,
mi-ai scris un nume nou:
Cel ce nu se va pierde,
ci, va Învia...
Psalmi - XI - Dezmăț și Trufie
Mi-am murdărit sufletul cu străluciri ieftine
și am râs, Doamne,
în timp ce cerul Tău plângea.
Am lăsat să mă îmbrace dezmățul,
ca pe o haină de mătase rușinoasă.
Am pus trufia pe frunte,
ca o coroană de foc stricat.
Și am spus în inima mea:
„Cine este ca mine?”
Am bătut cu pumnul în masă,
nu ca să fac dreptate,
ci ca să mi se plece lumea.
Ți-am rostit Numele cu buzele înveninate,
și am vrut să fiu mare,
în timp ce Tu te coborai smerit în țărână
pentru mine.
Am vândut Adevărul
pentru un cuvânt frumos,
și m-am făcut idol mie însumi.
Dar acum tăcerea Ta mă arde.
Privirea Ta, care nu mai e, mă strigă.
Doamne,
din palatele închipuirii mele,
nu au rămas decât ruine.
Din beția gloriei mele
m-am trezit cu sufletul gol.
Intră, Te rog, în inima mea —
nu cu blândețe,
ci cu foc curățitor.
Risipește mândria care stă ca un zid
între mine și fața Ta.
Desfă-mă, Doamne,
și fă-mă din nou.
Mai smerit. Mai curat. Mai adevărat.
Mai puțin eu.
Mai mult Tu.
Psalmi - LXII - Coboară-n abisul din mine
Coboară, Doamne,
nu în templul zidit de mâini,
ci în prăpastia mea,
în adâncul unde nu mai ajung nici lacrimile.
Coboară-n abisul din mine, Doamne,
nu ca un oaspete,
ci ca un stăpân care vine să curățe casa.
Mustră întunericul care m-a învățat
să zâmbesc cu fața,
dar să mor cu sufletul.
Sunt o peșteră locuită de umbre,
o groapă în care adevărul a fost legat
și tăcerea a devenit domn.
Mi-am închis conștiința într-un beci,
și i-am pus lanțuri de logică și frică.
Doamne, nu bate — intră!
Intră ca Focul ce nu arde decât răul.
Intră cu toiagul Tău
și gonește fiarele care-mi mușcă gândurile.
Spune doar un cuvânt, și demonii vor fugi
din colțurile întunecate ale inimii mele.
Mustră-mi tăcerile care te-au trădat.
Mustră-mi oboseala care se preface în indiferență.
Fă lumină în temnițele unde mi-am ascuns rușinea!
Coboară, Doamne, ca în mormântul lui Lazăr,
și strigă-mi numele cu glas de înviere!
Chiar dacă duhnește păcatul în mine,
Tu poți să spui: „Ieși afară!”
Și sufletul meu va veni legat, dar viu.
Nu vreau o lumină de suprafață.
Vreau o invazie de har.
Să nu mai rămână nici o celulă
care nu Te știe,
care nu Te slăvește!