Psalmi - XI - Dezmăț și Trufie
Mi-am murdărit sufletul cu străluciri ieftine
și am râs, Doamne,
în timp ce cerul Tău plângea.
Am lăsat să mă îmbrace dezmățul,
ca pe o haină de mătase rușinoasă.
Am pus trufia pe frunte,
ca o coroană de foc stricat.
Și am spus în inima mea:
„Cine este ca mine?”
Am bătut cu pumnul în masă,
nu ca să fac dreptate,
ci ca să mi se plece lumea.
Ți-am rostit Numele cu buzele înveninate,
și am vrut să fiu mare,
în timp ce Tu te coborai smerit în țărână
pentru mine.
Am vândut Adevărul
pentru un cuvânt frumos,
și m-am făcut idol mie însumi.
Dar acum tăcerea Ta mă arde.
Privirea Ta, care nu mai e, mă strigă.
Doamne,
din palatele închipuirii mele,
nu au rămas decât ruine.
Din beția gloriei mele
m-am trezit cu sufletul gol.
Intră, Te rog, în inima mea —
nu cu blândețe,
ci cu foc curățitor.
Risipește mândria care stă ca un zid
între mine și fața Ta.
Desfă-mă, Doamne,
și fă-mă din nou.
Mai smerit. Mai curat. Mai adevărat.
Mai puțin eu.
Mai mult Tu.
Category: Diverse poems
All author's poems: Ștefan Hristian Trofin
Date of posting: 24 июня
Views: 27
Poems in the same category
Melcul
Grăbit este melcul când nu se grăbește!
Zadarnic zâmbește bietul nimeni văzându-l,
Căci melcul molcolm își zice cântul!
Ce repede trece melcul prin viață,
Și totuși lecția lui te învață,
De vrei să-l privești când pe scenă se află!
Copiii îl prind de-a sa casă ce-și cară,
Melcul se-ntreabă mirat ce se-ntâmplă,
E bine totuși că nu-l omoară,
Și-l scot doar puțin din rolul lent ce-l arată,
Își vede de treabă, nici că-i pasă,
Dar e mâncat în final de o barză!
(5 noiembrie 2022 Horia Stănicel)
Un copil pierdut
Fugea desculț pe stradă
Un copil pierdut de mamă,.
Disperării cade pradă,
Privind in gol cu teamă.
Chipul ei la sân strângea,
Pe asfalt îl creiona,
Obrajii plânsi ștergea,
Cerșea din ochi si suspina.
Zdrentaros, flamand se așează
Pe o bancă roasa de rugină;
Ore -n șir stătea de pază,
Făcând din asta o rutină..
Nici ploaia nu -l urnea din loc,
Nici vântul ce îi dă târcoale.
De frig se strânse ghemotoc,
Atent la umbrele vocale.
Poate n mulțime se perinda ,
Rătăcit de el ,e mamă
În brate să-l cuprindă ,
Ce suferința-i va curma...
Umbre de ecou
Să plângi în taină, răstignindu-ți firea,
Să adormi cu gândul că nu ești de-ajuns,
Să simți în tine pietrele durerii,
Și totuși să continui să asculți.
Să asculți până și vântul în surdină,
Și marea cu al ei dulce plâns suav,
Și pomii cei cu lacrimi de rășină,
Și totuși să continui să te cauți.
Ce miracol…
Mă suduie mitropolitul,
Că prescura-i din tărâță,
El uitase preasfințitul,
Că pământul n-are țâță.
Că făina de la moară,
Vinul dulce de butuc,
Nu curge pe ulicioară,
Ori tâșnește din izbuc.
Babe urlă la icoane,
Cu pomelnicul de gât,
Cade pâinea din amvoane,
Sfinții merg la ogorât,
Ce miracol, ce minune,
Avem vin și avem pâine!
Popa suflă ușurat,
În amvon pute a păcat.
Liceu de George Bacovia în islandeză
Liceu, - cimitir
Al tineretii mele –
Pedanti profesori
Si examene grele...
Si azi ma-nfiori
Liceu, - cimitir
Al tineretii mele! –
Liceu, - cimitir
Cu lungi coridoare –
Azi nu mai sunt eu
Si mintea ma doare...
Nimic nu mai vreau –
Liceu, - cimitir
Cu lungi coridoare... –
Liceu, - cimitir
Al tineretii mele –
In lume m-ai dat
In valtorile grele,
Atat de blazat...
Liceu, - cimitir
Al tineretii mele!
Menntaskóli
Menntaskóli, - kirkjugarður
Af æsku minni -
Pedan kennarar
Og erfið próf...
Og í dag lætur þú mig hrolla
Menntaskóli, - kirkjugarður
Af æsku minni! –
Menntaskóli, - kirkjugarður
Með löngum göngum -
Í dag er ég ekki lengur ég
Og hugurinn er sár...
Ég vil ekki neitt lengur -
Menntaskóli, - kirkjugarður
Með löngum göngum... –
Menntaskóli, - kirkjugarður
Af æsku minni -
Þú gafst mér í heiminn
Í þungum öldunum,
Svo blasé...
Menntaskóli, - kirkjugarður
Af æsku minni!
Uscată mi-e peniţa
Uscată e peniţa-n toc,
Iar muză nu mai am deloc,
Urlă cuvântul aşternut pe foaie,
Iar mâna mi-e tot mai greoaie.
În bucăţi rima se sfarmă,
În cap ideea se răstoarnă,
Nimic nu mă mai încântă,
Şi-a mea liră nu mai cântă.
Deşertu-n faţă mi se-ntinde,
Tristeţea jalnic mă cuprinde,
Mi-e dor de izul de cerneală,
De buchea scrisă cu migală,
Mi-e dor de mine şi de muză,
De toţi acei ce mă acuză,
De cartea de la căpătâi,
Şi de iubirea mea dintâi.
Melcul
Grăbit este melcul când nu se grăbește!
Zadarnic zâmbește bietul nimeni văzându-l,
Căci melcul molcolm își zice cântul!
Ce repede trece melcul prin viață,
Și totuși lecția lui te învață,
De vrei să-l privești când pe scenă se află!
Copiii îl prind de-a sa casă ce-și cară,
Melcul se-ntreabă mirat ce se-ntâmplă,
E bine totuși că nu-l omoară,
Și-l scot doar puțin din rolul lent ce-l arată,
Își vede de treabă, nici că-i pasă,
Dar e mâncat în final de o barză!
(5 noiembrie 2022 Horia Stănicel)
Un copil pierdut
Fugea desculț pe stradă
Un copil pierdut de mamă,.
Disperării cade pradă,
Privind in gol cu teamă.
Chipul ei la sân strângea,
Pe asfalt îl creiona,
Obrajii plânsi ștergea,
Cerșea din ochi si suspina.
Zdrentaros, flamand se așează
Pe o bancă roasa de rugină;
Ore -n șir stătea de pază,
Făcând din asta o rutină..
Nici ploaia nu -l urnea din loc,
Nici vântul ce îi dă târcoale.
De frig se strânse ghemotoc,
Atent la umbrele vocale.
Poate n mulțime se perinda ,
Rătăcit de el ,e mamă
În brate să-l cuprindă ,
Ce suferința-i va curma...
Umbre de ecou
Să plângi în taină, răstignindu-ți firea,
Să adormi cu gândul că nu ești de-ajuns,
Să simți în tine pietrele durerii,
Și totuși să continui să asculți.
Să asculți până și vântul în surdină,
Și marea cu al ei dulce plâns suav,
Și pomii cei cu lacrimi de rășină,
Și totuși să continui să te cauți.
Ce miracol…
Mă suduie mitropolitul,
Că prescura-i din tărâță,
El uitase preasfințitul,
Că pământul n-are țâță.
Că făina de la moară,
Vinul dulce de butuc,
Nu curge pe ulicioară,
Ori tâșnește din izbuc.
Babe urlă la icoane,
Cu pomelnicul de gât,
Cade pâinea din amvoane,
Sfinții merg la ogorât,
Ce miracol, ce minune,
Avem vin și avem pâine!
Popa suflă ușurat,
În amvon pute a păcat.
Liceu de George Bacovia în islandeză
Liceu, - cimitir
Al tineretii mele –
Pedanti profesori
Si examene grele...
Si azi ma-nfiori
Liceu, - cimitir
Al tineretii mele! –
Liceu, - cimitir
Cu lungi coridoare –
Azi nu mai sunt eu
Si mintea ma doare...
Nimic nu mai vreau –
Liceu, - cimitir
Cu lungi coridoare... –
Liceu, - cimitir
Al tineretii mele –
In lume m-ai dat
In valtorile grele,
Atat de blazat...
Liceu, - cimitir
Al tineretii mele!
Menntaskóli
Menntaskóli, - kirkjugarður
Af æsku minni -
Pedan kennarar
Og erfið próf...
Og í dag lætur þú mig hrolla
Menntaskóli, - kirkjugarður
Af æsku minni! –
Menntaskóli, - kirkjugarður
Með löngum göngum -
Í dag er ég ekki lengur ég
Og hugurinn er sár...
Ég vil ekki neitt lengur -
Menntaskóli, - kirkjugarður
Með löngum göngum... –
Menntaskóli, - kirkjugarður
Af æsku minni -
Þú gafst mér í heiminn
Í þungum öldunum,
Svo blasé...
Menntaskóli, - kirkjugarður
Af æsku minni!
Uscată mi-e peniţa
Uscată e peniţa-n toc,
Iar muză nu mai am deloc,
Urlă cuvântul aşternut pe foaie,
Iar mâna mi-e tot mai greoaie.
În bucăţi rima se sfarmă,
În cap ideea se răstoarnă,
Nimic nu mă mai încântă,
Şi-a mea liră nu mai cântă.
Deşertu-n faţă mi se-ntinde,
Tristeţea jalnic mă cuprinde,
Mi-e dor de izul de cerneală,
De buchea scrisă cu migală,
Mi-e dor de mine şi de muză,
De toţi acei ce mă acuză,
De cartea de la căpătâi,
Şi de iubirea mea dintâi.
Other poems by the author
Psalmi - LIV - Sfârtecare
Doamne, am fost întreg
când nu Te cunoșteam.
Dar întregirea aceea era o mască,
o haină de lut
care nu putea ține focul Tău.
Și ai început să mă sfârteci.
Nu cu ură,
ci cu o iubire
care nu cruță,
ce nu e veșnic.
Mi-ai rupt visurile,
nu ca să rămân gol,
ci ca să-mi arăți că doar visul Tău
poate fi cuib
pentru sufletul meu.
Mi-ai sfârtecat liniștea,
ca să-mi arăți
că pacea fără Tine
e doar o iluzie tăcută.
Mi-ai sfârtecat inima
și am simțit că nu mai sunt.
Dar din fiecare ciob,
ai făcut un drum spre Tine.
Sfârtecarea nu înseamnă moarte,
ci naștere nouă.
Când carnea se rupe,
duhul iese la lumină.
Când mintea se frânge,
adevărul poate pătrunde.
Doamne, sfârtecă-mă până la os
dacă acolo voi găsi începutul Tău.
Zdrobește-mi eul
dacă acolo se naște chipul Tău.
Căci nu vreau să intru în Împărăția Ta
cu haina întreagă,
ci cu sufletul golit de mine
și plin de Tine.
Psalmi - XXXIV - Întoarcerea în haos
Doamne,
mă simt împins înapoi,
nu de Tine, ci de mine.
Ceea ce ai zidit în mine
se surpă încet,
ca și cum haosul dintâi
n-ar fi murit,
ci doar ar fi ațipit o vreme.
Mă întorc în hău,
nu din voință, ci din oboseală.
Liniștea s-a spart în mine
și aud din nou glasurile confuze
ale întunericului fără formă.
Am văzut Lumina Ta, Doamne,
dar acum văd cum palmele mele
s-au desprins de ea
și caută iar praf, iar rătăcire.
De ce mă las să cad,
după ce am fost ridicat?
Îmi amintesc începutul —
când pământul era pustiu și gol
și Duhul Tău se mișca peste ape.
Așa sunt eu acum,
un abis de ape neclare
peste care doar dorul Tău mai plutește.
Doamne,
nu mă lăsa să mă risipesc
în ceea ce eram
înainte de a ști că sunt al Tău.
Spune din nou cuvântul creației:
„Să fie lumină!”
Și haosul meu se va retrage,
iar chipul meu
va începe să semene din nou
cu Tine.
Întoarcerea în haos nu e moarte,
decât, dacă e urmată de Cuvânt.
Nu e sfârșit,
decât, dacă Tu încă mai vorbești.
Poruncește, Doamne...
Și haosul meu va deveni iar Creație.
Psalmi - XXXI - A nu mai fi om
Doamne,
nu știu când am început să nu mai fiu om.
Poate când am tăcut în fața durerii altuia,
sau când am trecut pe lângă un chip sfărâmat
fără să simt nimic.
Poate când am învățat să zâmbesc fals
și să spun vorbe goale doar ca să par viu,
Ori când în mine era doar o cameră întunecată,
fără icoane, fără glasuri, fără rugă.
Mi-ai dat chipul Tău, Doamne,
dar l-am acoperit cu măști,
cu trufie, cu uitare,
cu neputința de a mai plânge curat.
Mi-e teamă că am pierdut ființa
care putea iubi fără măsură,
ierta fără explicații
și suferi fără ură.
A nu mai fi om,
înseamnă să nu mai știi cine plânge în tine,
să nu mai tresari la durerea altuia,
să nu mai cauți cerul
nici măcar atunci când te afunzi în noroi.
Doamne,
dacă încă mai e o scânteie,
nu o lăsa să se stingă.
Suflă peste mine Duhul Tău
și fă din cenușa mea o făptură nouă.
Întoarce-mă la rădăcina inimii,
acolo unde omul e după chipul Tău,
nu după rană,
nu după păcat,
nu după frică.
Dacă a fi om înseamnă să-L port pe Hristos în mine,
învață-mă din nou ce înseamnă
să fiu viu
în iubire,
în lacrimă,
în rugă.
A nu mai fi om e iadul cel dinainte de moarte.
Nu mă lăsa, Doamne,
să mă sting singur,
să nu mai fiu om...
Chipul și asemănarea Ta.
Psalmi - X - Oprește renunțarea din mine
Doamne,
nu mai știu cum să merg
fără să cad.
Pașii mei nu se mai fac din curaj,
ci din obișnuință,
Și inima mea nu mai cere izbândă,
ci liniște.
Oricare ar fi prețul ei.
Mă bântuie o renunțare tăcută,
ca o boală lentă
care nu doare,
dar stinge.
Doamne,
nu vreau să renunț,
dar parcă deja o fac
în gând, în rugăciune, în vis.
Îmi privesc crucea
și n-o mai simt ca pe o chemare,
ci ca pe o greutate străină
pe care o port fără viață.
Tu, care ai spus: „Să nu se tulbure inima voastră”,
vină și tulbură-mi deznădejdea!
Oprește renunțarea din mine
ca pe o apă care vrea să mă înece
fără valuri,
fără zgomot,
fără glorie.
Nu vreau să Te părăsesc, Doamne,
chiar dacă uneori simt
că Te-ai ascuns.
În adâncul ființei mele
încă mai este o scânteie —
poate nu de curaj,
dar de dor.
Folosește-o.
Suflă peste ea
cu Duhul Tău,
și fă din mine iarăși un om care crede
că lupta merită,
că rana nu e în zadar,
că renunțarea nu e chemarea mea.
Oprește-mă, Doamne,
să nu plec
de sub crucea
ce-o port pe umeri.
Oprește-mă, Doamne!
Psalmi - XXIX - Grotesc și Disperare
Doamne,
în umbra acestei lumi distorsionate,
mă pierd în chipuri strâmbe
și în glasuri care nu mai pot striga.
Grotescul s-a așezat în fața mea
ca o oglindă fisurată,
reflectându-mă pe mine însumi,
dar altfel decât mă știu.
Mi-am căutat fața în ape tulburi,
și am găsit un monstru plângând.
Am vrut să fug, dar picioarele mi s-au îngropat
în propriile fapte mârșave.
Disperarea mi-a dat frâu liber,
m-a lăsat să mă smulg din propria carne
și am ajuns să umblu între umbre și întuneric,
fără rost, fără loc,
fără îndrumare.
Am început să cred că există o frumusețe
în acest grotesc,
dar doar ca o mască peste un gol abisal.
Că poate disperarea este singura noastră patrie,
un loc unde nu se așteaptă nimic,
dar totuși cerem totul.
O, Doamne,
dacă grotescul este chipul uman în cădere,
mă rog, ridică-mă,
chiar și din acest loc rupt,
chiar și din această noapte din care nu mai pot ieși.
Dacă disperarea mă va duce la Tine,
atunci lasă-mă să fiu purificat în focul acestei dureri.
Mă tem că nu mai știu să caut ceva altceva
decât această bântuire ce mă face viu,
dar nu în sensul frumuseții tale.
De aceea, atunci când sunt pierdut,
Doamne, nu mă abandona,
chiar dacă umbra îmi este monstruoasă.
Și, căzut în disperare, ridică-mă...
vino ca o mângâiere,
și mă salvează,
de mine însumi.
Psalmi - LVII - Urcușul prin deznădejde
Am căzut, Doamne,
nu o dată, ci de o mie de ori.
Și fiecare cădere
m-a lăsat mai singur,
mai zdrobit,
mai gol.
Am strigat, și cerul era mut,
pământul rece,
iar inima — de piatră.
Dar în prăpastie
nu ai trimis o scară,
ci o rană mai adâncă
prin care am putut urca.
Deznădejdea nu m-a ucis,
ci m-a spart ca pe un vas de lut
în care nu era nimic sfânt.
Și astfel, golit de mine,
am început să urc.
Nu pe munți de slavă,
ci pe o coastă sângerândă
pe care ai urcat Tu.
Am urcat fără vedere,
dar cu nădejdea oarbă
că Tu ești mai sus.
Și sus nu am găsit un tron,
ci o cruce,
și lângă ea, o lumină
care nu arde,
ci renaște și purifică.
Psalmi - LIV - Sfârtecare
Doamne, am fost întreg
când nu Te cunoșteam.
Dar întregirea aceea era o mască,
o haină de lut
care nu putea ține focul Tău.
Și ai început să mă sfârteci.
Nu cu ură,
ci cu o iubire
care nu cruță,
ce nu e veșnic.
Mi-ai rupt visurile,
nu ca să rămân gol,
ci ca să-mi arăți că doar visul Tău
poate fi cuib
pentru sufletul meu.
Mi-ai sfârtecat liniștea,
ca să-mi arăți
că pacea fără Tine
e doar o iluzie tăcută.
Mi-ai sfârtecat inima
și am simțit că nu mai sunt.
Dar din fiecare ciob,
ai făcut un drum spre Tine.
Sfârtecarea nu înseamnă moarte,
ci naștere nouă.
Când carnea se rupe,
duhul iese la lumină.
Când mintea se frânge,
adevărul poate pătrunde.
Doamne, sfârtecă-mă până la os
dacă acolo voi găsi începutul Tău.
Zdrobește-mi eul
dacă acolo se naște chipul Tău.
Căci nu vreau să intru în Împărăția Ta
cu haina întreagă,
ci cu sufletul golit de mine
și plin de Tine.
Psalmi - XXXIV - Întoarcerea în haos
Doamne,
mă simt împins înapoi,
nu de Tine, ci de mine.
Ceea ce ai zidit în mine
se surpă încet,
ca și cum haosul dintâi
n-ar fi murit,
ci doar ar fi ațipit o vreme.
Mă întorc în hău,
nu din voință, ci din oboseală.
Liniștea s-a spart în mine
și aud din nou glasurile confuze
ale întunericului fără formă.
Am văzut Lumina Ta, Doamne,
dar acum văd cum palmele mele
s-au desprins de ea
și caută iar praf, iar rătăcire.
De ce mă las să cad,
după ce am fost ridicat?
Îmi amintesc începutul —
când pământul era pustiu și gol
și Duhul Tău se mișca peste ape.
Așa sunt eu acum,
un abis de ape neclare
peste care doar dorul Tău mai plutește.
Doamne,
nu mă lăsa să mă risipesc
în ceea ce eram
înainte de a ști că sunt al Tău.
Spune din nou cuvântul creației:
„Să fie lumină!”
Și haosul meu se va retrage,
iar chipul meu
va începe să semene din nou
cu Tine.
Întoarcerea în haos nu e moarte,
decât, dacă e urmată de Cuvânt.
Nu e sfârșit,
decât, dacă Tu încă mai vorbești.
Poruncește, Doamne...
Și haosul meu va deveni iar Creație.
Psalmi - XXXI - A nu mai fi om
Doamne,
nu știu când am început să nu mai fiu om.
Poate când am tăcut în fața durerii altuia,
sau când am trecut pe lângă un chip sfărâmat
fără să simt nimic.
Poate când am învățat să zâmbesc fals
și să spun vorbe goale doar ca să par viu,
Ori când în mine era doar o cameră întunecată,
fără icoane, fără glasuri, fără rugă.
Mi-ai dat chipul Tău, Doamne,
dar l-am acoperit cu măști,
cu trufie, cu uitare,
cu neputința de a mai plânge curat.
Mi-e teamă că am pierdut ființa
care putea iubi fără măsură,
ierta fără explicații
și suferi fără ură.
A nu mai fi om,
înseamnă să nu mai știi cine plânge în tine,
să nu mai tresari la durerea altuia,
să nu mai cauți cerul
nici măcar atunci când te afunzi în noroi.
Doamne,
dacă încă mai e o scânteie,
nu o lăsa să se stingă.
Suflă peste mine Duhul Tău
și fă din cenușa mea o făptură nouă.
Întoarce-mă la rădăcina inimii,
acolo unde omul e după chipul Tău,
nu după rană,
nu după păcat,
nu după frică.
Dacă a fi om înseamnă să-L port pe Hristos în mine,
învață-mă din nou ce înseamnă
să fiu viu
în iubire,
în lacrimă,
în rugă.
A nu mai fi om e iadul cel dinainte de moarte.
Nu mă lăsa, Doamne,
să mă sting singur,
să nu mai fiu om...
Chipul și asemănarea Ta.
Psalmi - X - Oprește renunțarea din mine
Doamne,
nu mai știu cum să merg
fără să cad.
Pașii mei nu se mai fac din curaj,
ci din obișnuință,
Și inima mea nu mai cere izbândă,
ci liniște.
Oricare ar fi prețul ei.
Mă bântuie o renunțare tăcută,
ca o boală lentă
care nu doare,
dar stinge.
Doamne,
nu vreau să renunț,
dar parcă deja o fac
în gând, în rugăciune, în vis.
Îmi privesc crucea
și n-o mai simt ca pe o chemare,
ci ca pe o greutate străină
pe care o port fără viață.
Tu, care ai spus: „Să nu se tulbure inima voastră”,
vină și tulbură-mi deznădejdea!
Oprește renunțarea din mine
ca pe o apă care vrea să mă înece
fără valuri,
fără zgomot,
fără glorie.
Nu vreau să Te părăsesc, Doamne,
chiar dacă uneori simt
că Te-ai ascuns.
În adâncul ființei mele
încă mai este o scânteie —
poate nu de curaj,
dar de dor.
Folosește-o.
Suflă peste ea
cu Duhul Tău,
și fă din mine iarăși un om care crede
că lupta merită,
că rana nu e în zadar,
că renunțarea nu e chemarea mea.
Oprește-mă, Doamne,
să nu plec
de sub crucea
ce-o port pe umeri.
Oprește-mă, Doamne!
Psalmi - XXIX - Grotesc și Disperare
Doamne,
în umbra acestei lumi distorsionate,
mă pierd în chipuri strâmbe
și în glasuri care nu mai pot striga.
Grotescul s-a așezat în fața mea
ca o oglindă fisurată,
reflectându-mă pe mine însumi,
dar altfel decât mă știu.
Mi-am căutat fața în ape tulburi,
și am găsit un monstru plângând.
Am vrut să fug, dar picioarele mi s-au îngropat
în propriile fapte mârșave.
Disperarea mi-a dat frâu liber,
m-a lăsat să mă smulg din propria carne
și am ajuns să umblu între umbre și întuneric,
fără rost, fără loc,
fără îndrumare.
Am început să cred că există o frumusețe
în acest grotesc,
dar doar ca o mască peste un gol abisal.
Că poate disperarea este singura noastră patrie,
un loc unde nu se așteaptă nimic,
dar totuși cerem totul.
O, Doamne,
dacă grotescul este chipul uman în cădere,
mă rog, ridică-mă,
chiar și din acest loc rupt,
chiar și din această noapte din care nu mai pot ieși.
Dacă disperarea mă va duce la Tine,
atunci lasă-mă să fiu purificat în focul acestei dureri.
Mă tem că nu mai știu să caut ceva altceva
decât această bântuire ce mă face viu,
dar nu în sensul frumuseții tale.
De aceea, atunci când sunt pierdut,
Doamne, nu mă abandona,
chiar dacă umbra îmi este monstruoasă.
Și, căzut în disperare, ridică-mă...
vino ca o mângâiere,
și mă salvează,
de mine însumi.
Psalmi - LVII - Urcușul prin deznădejde
Am căzut, Doamne,
nu o dată, ci de o mie de ori.
Și fiecare cădere
m-a lăsat mai singur,
mai zdrobit,
mai gol.
Am strigat, și cerul era mut,
pământul rece,
iar inima — de piatră.
Dar în prăpastie
nu ai trimis o scară,
ci o rană mai adâncă
prin care am putut urca.
Deznădejdea nu m-a ucis,
ci m-a spart ca pe un vas de lut
în care nu era nimic sfânt.
Și astfel, golit de mine,
am început să urc.
Nu pe munți de slavă,
ci pe o coastă sângerândă
pe care ai urcat Tu.
Am urcat fără vedere,
dar cu nădejdea oarbă
că Tu ești mai sus.
Și sus nu am găsit un tron,
ci o cruce,
și lângă ea, o lumină
care nu arde,
ci renaște și purifică.