Amarul incandescent

Auzind cum bufnița cheamă noaptea
Vorbind în spaima necredinciosului,
Se mai scurge de pe cer o stea,
În răsăriturile necurate ale întunericului.

Drumurile mele, se scaldă ușor,
Risipindu-se precum spuma mării…
Nu mai am nici-un singur dor,
Doar o amplă dorință, dată uitării…

Nemărginitul infinit îl țin într-o palmă,
Lovind numai adieri de lumină
Și veșnicia o țin într-o oră,
Precum raiul într-o floare sălbatică.

În noaptea rece vrei să mă adormi,

La fel cum doarme luna printre nori.

M-arunci, cobor. Mă trec fiori.

Stropesc, dar ochii mi-s chiori.

Ce rol jucăm? Suntem actori.

Tragem de sfori, proprii autori.

Într-un câmp de maci roșii, arzători,

Doi scriitori, dar nu compozitori?

Inferiori. Croncănit de ciori,

O simfonie aleasă ce provoacă tumori.

Tot stai și măsori factori sonori, ori...

Om fi negustori înșelători?

Infractori amatori?

Martori judecători?

Guvernatori datori?

Domnitori convingători, cercetători, obseravtori?

N-avem valori, uneori culori 

Gandaci dăunători, ne vedem creatori,

Alteori nemuritori iubitori.

Dar tu mă adori și-mi zici:

Zbori, te evapori, și mori.

Am învățat să mint de mic,

Pentru ceva ce-aş fi greşit,

Şi pentru o lecție de viaţā

Ce, cu bătaie, m-a smerit.

Mi-am asumat un rol secund

Şi să nu mint, am hotărât să fiu un mut.

Ascult de două ori mai mult

Sub înțelesul meu tăcut.

Şi nesimțit, din lume mă ascund.

Pasul mi-l plimb cât mai discret şi surd,

Nu deranjez nici praful de pe drum,

Mai sunt doar un puțin cu suflet mult.

Tic-tac, tic-tac

Ceasul ce era odată semnal de atac

De când lumea si pământul

Este unicul în fața căruia oamenii tac.

Fiecare minut, secundă și oră

Dispar în anotimpuri de grindină și rouă

Oamenii martori la o mare dezolă

De-ar ști ei...

Că o clipă poate face cât nouă.

Prezentul suntem chiar noi,

Un suflet slab și o creație divină

Las timpul să se scurgă prin rimă

Golindu-mi inima de cerneală fină.

Tic-tac, tic-tac

O bătaie în piept urmată apoi de o liniște de veac...

Aplauze! ...Actorul intră iar în scenă,

Pe rând, purtând înșelătoare măști,

În horă prins, primejdios ca o hienă,

Alege tu pe cine să iubești sau să urăști.

Ne învoim și sorții stau la pândă,

Comodus mușcă iar din zgura sângerie,

Urlă tribuna a cățea flămândă,

Cuprinsă de o oarbă isterie.

Gem hoarde cu biletele plătite,

Ecranul stins se năruie-n retină,

Și așteptările aleargă travestite,

Spre viața veacului ce va să vină.

E poate azi o zi ca toate celelalte,

Cu circ și pâine, pixuri și ulei...

Când trec pe-același drum, privind în altă parte,

Ne mai deosebind vikingii de pigmei.

Și ies din rând, căzând pe foaia albă,

Tot eu, mă știi de-acum un an...

Mă copiez în grabă de pe tablă,

Patetic personaj orwellian...

Și trec, tăcut, pierdut în altă sală,

Nici nu mai simt și nici nu mai gândesc,

De unul singur pe o scenă goală,

Și în sfârșit te (mă) văd, ... zâmbesc.

Am parcurs  drumul
Fără călăuză
Tare aș fi vrut
O umbră protectoare
Când  îngerul
S-a ridicat
De pe umărul meu
Și a rămas  locul
Pe trupul ce mă doare,
Căutând mereu
Poarta zilei următoare

Suflet drag,

Flori de gheată,

În buchete aș alege,

Presărate cu stele

Legate cu panglică de vise pentru tine.

Numai pentru al tău zâmbet,

Sincer și inocent.

Cu grijă în mâna am să-l țin 

Ușor că nu se topească 

Din nesăbuința mea ,

Din zbucium să nu-l sparg.

Ghiață limpede 

Asemenea de cristal 

Oglindește un suflet curat

Unit de cer prin stele

Pământ prin rădăcini

Printr-o panglică 

De aur făurita 

Care îmbină 

A ta ființă 

Cu al tău vis 

Oh suflet drag, 

Te rog,

Te implor... ,

Oprește-te! 

Nu vezi ca doar ție

Rău iti aduci ! 

Tremuri dezorientat,

În deriva plutești, 

Pierdut de sens și rost, 

Inecat in frici,

Constrâns de emotii..

Și totuși...

Spui ca ești bine 

Chipul te arde, te ustura , 

Când zambetul trebuie sa-l inforesti 

Dar în suflet este infern ...

Vitalitatea și rosu din obraji 

Numai in paharul de vin se mai găsesc 

Care este acum mai rosu 

Decât buzele tale ... 

Ochi ce luceau a sperante 

În noapte s-au pierdut 

Rataceac printre stele 

In urechi auzi 

Vorbe din alte lumi

Care te îndruma spre alt sine 

De frici lipsit

De încredere ai sa-l asculți 

Fără sa te întrebi cine este 

Doar sa asculți orbește 

Ale lui spuse 

Caci singurul îndrumător a rămas 

Singura lumânare care se arde pe sine 

Spre a te lumina pe tine 

A ieși din labirinturi iluzorii 

Unde frica și deznădejdea 

Domnesc în liniște 

Cu un parfum apăsător .

Asa ca lumina accept-o 

Și bine uita te

Pe unde calci 

Caci in cele din urma 

Ceara se va topi 

Singur vei rămâne iar 

Și numai de tine ține 

Dacă ai reușit 

A găsi 

Portița de lumina.

Suflet drag , 

Am sa șterg din minte 

Orice apus 

Oricat de colorat ar fi fost . 

Deja este apusa clipa .... 

Nu ma mai priponesc în amintiri iluzorii!

Tablourile sumbre 

De pe pereți o sa le iau . 

Nu mai privesc în trecut .

Nu  mai zăbovesc 

Privind acelasi chip 

Acel chip speriat ...

Zidurile am sa le sparg 

Vantul sa bata ! 

Adierea sa o simt ,

Cerul să-l privesc .  

Răsărit sa mi fie în suflet 

Ori de vreu 

Stele sa admir .

Promit,

Nu mai construiesc iluzii,

Clipa o traiesc de azi ! 

Iar trecător, uneori, mă gândesc
La tine, la noi, dar care noi? – nefiresc.
Eu și acel străin, atât de tăcut,
Cu suflet rece, pe chip abătut.
Zâmbetul îi pare de piatră, pustiu,
În asfințit mohorât, târziu.
Dar ochii-i sclipesc, ascund o poveste,
Un țipăt de dor în agonie-l veste.
Durerea apasă în lumină fierbinte,
Speranța îl poartă spre visuri cuminți.
Tânjește-o îmbrățișare caldă, mereu,
Un cămin să-l primească, să-i fie al său.
Și poate, cândva, pe străinul acesta,
Ai să-l saluți, întinzându-i povestea.
De mână l-ai trage, când umbră devine,
Privindu-l în ochi, să-i vezi rădăcine.
Și poate-ți va plăcea ce-ai aflat,
Două inimi ce ard în același oftat.
V-ați înțelege, dincolo de fel,
Fără teamă să-l vezi pe străinul din tine.

Oh suflet drag,

Oare de nu as scrie 

Acest vers pe hartie

Ai aude ce am de spus ? 

O foaie alba-goala

In mana sa ti dau 

Ai putea sa citesti acest poem ? 

Ai aprecia metafore , 

Epitete si invataturile 

Puse cu talc de mine, 

Pentru a ajunge la tine ? 

Poeme pentru suflet le as numi 

Si totusi , 

Ai simti ce simt si yo?

In miez de noapte 

Stelele le ai vedea 

Luna metafora ti ar fii

Si epitelele ti le ar sopti suav 

Nimeni altu' decat un luceafar bland

Ai simti cum emotiile curg 

In valuri line 

Si aurora boreala ar dansa lin 

Peste varfurile inzapezite ale muntiilor 

In al meu univers ai patrunde 

Sau poate campuri 

Cu macii rosii asemenea unui vin bun

Oare de ce nu ai ajunge 

Chiar in orase de mult uitate ? 

Doar de iti doresti 

Inima iti deschizi

Ochi ii lasi sa vada 

Potentialul unei simple 

Foi albe 

Portal sa o vezi

Si sa ti fie 

Spre adevaratul tau sine .  

În scăldat de apus,  

Alene, în iarbă m-am pus.  

Spre un vis m-am transpus,  

Spre soare m-am înălțat.  

La lumină mă uit,  

De mine iar să uit.  

O rază să dezghețe  

Brumă sufletească,  

Gânduri să se risipească,  

Căldură să-și amintească  

În vântul ce adie  

O nouă melodie  

Cu surâs de comedie,  

Dar o altă energie.  

Căci o clipă am zâmbit,  

O secundă am orbit,  

Un alt gând gândit,  

Iar aripi am întins  

Pentru un zbor infinit.