Glasul Tăcerii

O, Doamne sfânt, mă rog la Tine,

Privește jos, la viața-mi grea,

M-am săturat să stau în umbre,

Să fiu uitată-n casa mea.

M-am săturat de nepăsare,

De glasuri reci și pline de dureri,

De lacrimi strânse-n înserare,

Când nimeni nu vrea să mă ceară-n tăceri.

Mama mea, Doamne, nu mă vede,

Și inima mi-e greu de plumb,

Alege omul ce-mi dă teamă,

Și spune să tac când mă frâng.

Eu strig, dar nu m-aude nimeni,

Doar Tu, ce totul poți schimba,

Te rog, protejează-mi sufletul firav,

Și salvează-mă, Doamne, din această viață grea.

Fii scutul meu în fața lor,

Fii vocea mea, când eu n-am glas,

Fii alinare, fie-mi zbor,

Când lanțul rece m-a rămas.

O, Doamne, ia-mă-n brațul Tău,

Și arată-mi calea de lumină,

Căci doar cu Tine pot să sper,

Să simt iubirea Ta divină.

Nu mă lăsa să cad sub greul lumii,

Tu ești Părintele ce-mi dă tărie,

Ascultă, Doamne, ruga mea fierbinte,

Și scapă-mă din suferință și pustie.

Aș vrea o iubire cum era pe vremuri,

Fără jocuri, fără temeri.

O dragoste pură, un suflet pereche,

Nu doar mesaje pierdute în noapte, seci.

Pe atunci iubirea nu era un pariu,

Nu se măsura-n "văzut" și "scriu".

Se ținea în priviri, în tăceri înțelese,

În mâini care strâng, nu în inimi culese.

Nu erau filtre, nici măști, nici minciuni,

Doar jurăminte rostite pe bune.

Nu era “te iubesc” doar ca să te prind,

Și nici "te-am uitat" după două săptămâni.

Azi dragostea-i fugă, e viciu, e modă,

Se trăiește în stories, nu în priviri.

Se consumă ca focul, dar nu se mai simte,

E goană nebună, nu pas spre “de-a pururi”.

Dar eu vreau altceva, vreau vechiul frumos,

Vreau scrisori și plimbări, vreau timp prețios.

Vreau iubire ce crește, nu arde și moare,

Vreau suflet, nu mască, vreau tot, nu eroare.

El curge haotic, prin vaduri străine,

crezând că se spală de vechi, de trecut,

dar orice râu poartă, sub unde divine,

ecoul izvorului ce l-a născut.

Și poate că-n brațele nopții se pierde,

și poate că plouă ca să se ascundă,

dar apa ce tace în valuri, în perdea,

îmi poartă reflexul, în unda profundă.

Oricât de departe s-ar duce, n-ai teamă,

căci râurile toate ajung înapoi.

Când crede că-i liber și fără de rană,

își vede trecutul oglindă în ploi.

Noi nu avem nevoie de psihologi,

dar trăim într-o lume bolnavă.

Nu vorbim despre inimi rupte,

despre traume ascunse,

despre copii crescuți în umbra unui zâmbet fals.

Nu ne trebuie analize,

ci doar o adevărată privire în suflet.

Dar suntem prea orbi pentru asta.

Noi spunem că femeile ușoare sunt doar rezultatul alegerilor lor de a se indentifica în societate,

dar ce știm despre mamele lor?

Cum ajung să fie doar umbra unui dor adânc,

cautând o validare pierdută?

Le condamnăm, fără ca mai întâi să analizam, dar le vedem ca un simptom al unei boli mai mari.

O rană ce nu s-a închis niciodată.

Nu vorbim despre violatori,

dar acei bărbați nu sunt doar monștri,

sunt copii crescuți în haos,

unde iubirea era doar o iluzie,

un joc de cuvinte aruncate în vânt.

Ei sunt rezultatul unei lumi care i-a învățat

să iubească doar prin violență,

să consume, să distrugă pentru a simți ceva.

Noi nu ne gândim că, poate,

copiii noștri vor deveni cei care ne vor răni,

vor ajunge să vândă dragostea pentru un strop de drog,

să vândă corpul pentru o validare falsă.

Și nu putem da vina pe nimeni

decât pe noi, cei care nu am învățat să iubim

fără să așteptăm ceva în schimb.

Noi nu avem nevoie de psihologi,

dar trăim într-o lume bolnavă.

O lume în care am uitat ce înseamnă să vindeci,

ce înseamnă să spui „te iubesc” fără să aștepți nimic.

Și poate că fiecare dintre noi

poartă o rană nevăzută,

un gol emoțional pe care îl umplem

cu lucruri care nu ne fac decât să murim puțin câte puțin.

Nu susținem comportamentele acestea,

dar în fiecare dintre noi

există o fărâmă de aceleași răni,

de aceleași greșeli,

pentru că nu știm să vindecăm,

nu știm cum să trăim într-o lume care ne învață să uităm.

Vrem să condamnăm,

vrem să adâncim ura în aceste răni,

dar trebuie să înțelegem:

suntem toți rezultatul unui sistem

care nu știe cum să vindece,

cum să iubim fără frică, fără egoism.

Poate că, într-o lume mai bună,

copiii noștri nu ar vrea să-și vândă corpul,

nu ar căuta droguri pentru a simți că trăiesc,

pentru că nu am mai lăsa durerea să le definească viața.

Ajunge! Destul! Opriți acest joc,

Al urii ce arde și suflete stroc.

Nu suntem culori, nici steaguri, nici nume,

Suntem oameni, nu umbre pierdute prin lume.

Nu pielea mă face mai bun sau mai rău,

Nu haina, credința sau drumul meu greu.

Nu-i vina mea că m-am născut altfel,

Că iubesc diferit sau mă rog altui cer.

Tu, ce strigi că dreptatea e-n mâna ta,

Și hotărăști cine-i "păcat" și "scăpat",

Privește mai bine, vezi inima mea,

Bate la fel, chiar de nu ți-e pe plac.

Culoarea nu-i crimă, iubirea nu-i boală,

Credința nu-i lanț, nici lege brutală.

Om ești și tu, om sunt și eu,

Și tot ce ne-nvață e doar Dumnezeu.

Hristos n-a urât, n-a arătat cu degetul,

N-a spus "Tu nu meriți" și n-a pus pe nimeni la zid.

Dar voi ați făcut din iubirea Lui sabie,

Și-ați transformat cerul în vis interzis.

STOP! E destul! E timpul să vezi,

Că lumea nu-i scrisă în alb și în negru.

Oprește-te, frate, și lasă-mă-n pace,

Căci Dumnezeu ne-a vrut liberi, nu sclavi ai urii tale!

Copilăria ce niciodată nu ar fi murit, dacă pe cap mi-ai fi pictat cu admirație un voal al nopții albastre, inimia mi ar fi inflorit și acum în grădini cu flori 

Grădinii din care dacă nu părăseai seceta sufletului meu și ma adăpai cu apa, acum din ea te infruptai cu privirea și atunci ai fi văzut ca din toate florile doar eu suspin și alin

Dacă nu o luai la goană din amintrii probabil sufletul te canta ca pe un cântec din copilărie, iar din gradina ce mi-ai fi alesul, eu as fi floare ta și tu copilăria mea

Dar din păcate, tu ai iubit mai mutl spini 

Asa ca ai rănit ce te iubește și iubești ce te râneste 

Am fost copilița trecutului tău, doar ca-n viitor ai ales sa nu ma mai iubești 

Probabil ai știut și tu că aș fi meritat ceva mai bun

În lumina rece a unui ecran strălucitor,

Iubirea se frânge în mii de bucăți,

Fiecare like, o vorbă nespună,

Fiecare comentariu, o adiere de dorință neîmpărtășită.

Tu ești acolo, o prezență ce așteaptă,

Printre imagini ce se topesc în timp,

Un zâmbet aparent, dar un suflet plin de întrebări,

Unde te afli, în vâltoarea acestui joc nesfârșit?

El te vede doar prin fereastra lumii virtuale,

Un click, un mesaj, dar nu și un sărut,

Privirea-i se pierde în altele, în mângâieri necunoscute,

Iar tu, femeia ta, rămâi neauzită, îngropată în umbrele cuvintelor.

Nu îți vrea privirea, nu îți cere cuvintele,

Dar îți fură inima, ca pe o monedă de schimb.

În lumea aceasta, de nevoi nesatisfăcute,

Iubirea nu are formă, nu are consistență,

Doar un ecou, o reflexie de dorință ce se stinge.

Tu ai devenit o umbră pe ecran,

O piesă într-un joc de imagini și adorație rapidă,

Unde orice sentiment este un click,

Și fiecare speranță se pierde în goana după altceva.

Tu nu ești de ajuns, pentru că nu ești altcineva,

Nu ești doar o poză sau o vorbă de moment,

Ci ești mai mult - o femeie, un univers tăcut,

Ce vrea să fie iubită nu dintr-o fantezie,

Ci dintr-o realitate întreagă, dintr-o alegere adevărată.

Dar cine îți va vedea cu adevărat sufletul,

Dacă privirea se pierde între hashtaguri și profile?

Cine te va simți în toată splendoarea ta,

Dacă iubirea devine doar un trend, un vis de vânt?

Femeia adevărată nu cere promisiuni pe care nu le va trăi,

Nu cere să fie aleasă între imagini și dorințe neînfrânate,

Ci cere respect, cere să fie văzută așa cum este:

Nu doar o umbră, nu doar un nume de pe ecran.

Tu ești un univers viu, nu un obiect de consum,

Iar iubirea ta merită să fie trăită, nu filtrată.

Și poate că, într-o zi, cineva va înțelege

Că nu ești doar o imagine pe care o poți înlocui,

Ci o femeie adevărată, cu un suflet ce merită să fie iubit,

Nu doar în cuvinte sau în semne efemere,

Ci în fiecare bătaie a inimii ce așteaptă să fie întâlnită.

I remember the time

We used to talk about our future as one,

Talking about our kids

And wich school they would go to.

Talking about his apartment

And me moving in for college.

I remember the time we were non-smokers,

The time we were the future.

I remember our little world,

Our little normal future

And two kids running

In a big kitchen for a hug.

I remember our story

And tree years fly like a butterfly.

I remember waking up with the smell of coffe

And the view of his smile.

I remember every trip,

Every single sunrize from the beach. 

I remember every night talk

And our rose thing.

I remember every gentle touch,

Every heartbeat,

Every brathe.

I remember how happy we used to be

And sometimes I lie myself

We still are.

Noaptea asta pare sa fie blestemată 

Ecoul tău îmi sună tot mai tare 

Și nici chitara nu mai scoate note-n șoaptă 

Te cântă grav, pe note amăgitoare.

Torn vin in pahar, din sticla începută de Malbec

Ii simt de la distanță parfumul negru, sec

...Mă-ntreb de ce nu ai luat totul cu tine

Să nu-mi rămână nici măcar o amintire...

Pe-acorduri grave de chitară, inchin paharul

Ce sângerează un roșu pur 

Căci al tău "iarta-ma ", c-un vin, nu-l mai aștept 

Oricum... nu ar mai fi... destul.

îți place parul meu buclat

îl adori, asa ai soptit

ultima oara cand te am privit

ultima oara cand te am avut

ultima oara cand te am simtit

într un colt din camera, pe podea

stau si ma întreb oare

a cui a fost vina

a mea ca ti am crezut in vorbe

a ta ca mi ai dat aparente false

Îmi este greu sa plec, încă caut alinare si știu

ca în brațe la tine nimic nu doare

doar ca brațele tale nu le mai simt,

este o distanta intre noi si ma întreb..

Ce te ține pe loc.. oare eu am gresit?

Cu lacrimi amare am plătit a noastră intalnire

Cu nopti albe în care doar am scris

Atât de mare mi-a fost dezamăgirea

Că ai plecat fără o-mbrățisare si un vin

Și acum când ma gandesc am inima de piatră 

Abia că poate să mai simtă...

Mă mulțumesc că încă o aud să bată 

La cât de tare, de tine, s-a lăsat rănită.

Și miile de lacrimi calde 

Ce-au curs în noapte peste pernă 

Într-un sfârșit au stins tot ce credeam că arde 

Au stins iluzii, vise, speranțe... așteptarea eternă 

Mi-ai fost o lecție de viață mult prea dură

Ce m-a lovit și pare uneori că nu mai trece 

M-ai lăsat fără ce adoram mai mult la tine

De-atunci mi-e plin paharul de vers, când cald, când rece...

Ești mirosul ce-n aer rămâne mereu,

O esență ce mă leagă, mă ține de greu.

Te caut în alții, dar nimeni nu poartă,

Aceeași căldură ce-n inima-mi tresaltă.

Tu ești amintirea ce nu vrea să plece,

Chiar și în vise, adânc mă stăpânește.

În fiecare clipă, în fiecare drum,

Te simt aproape, chiar și când nu-i un freamăt scrum.

Nu pot să te uit, nici să te înlocuiesc,

Tu ești ce simt, ceea ce încă iubesc.

Chiar dacă tu nu ești, rămâi în trecut,

Ești parfumul meu, ce-n suflet e neîntrerupt.