Glasul Tăcerii
"Prea sensibilă" – un stigmat, un cuvânt,
Mi-l țipau ca pe-o vină, pe-un legământ.
N-am fost lăsată să-mi port durerea,
Când orice lacrimă-mi trezea mânia.
Îmi legau gura cu râsul lor tăios,
Fiecare suspin devenea un răspuns întors.
Și ce-am făcut? Mi-am ascuns trăirea,
Am prefăcut plânsul în piatră, iubirea-n tăcerea.
Cum să simt, când tot ce-am fost
A fost zdrobit sub un râs fără rost?
Cum să strig, când glasul meu
Era doar ecoul durerii din ei?
Sensibilitatea mea e un blestem uitat,
Un loc unde nimeni n-a săpat.
Dar sub râsul lor, un adevăr mă doare:
Sunt oglinda lor – și asta mă omoară.
Dar astăzi, las masca să cadă-n abis,
Să nu mai port vina că sufletul mi-e deschis.
Căci lacrima mea nu-i rușine, ci artă,
Un strigăt mut care nu se împarte.
Și poate, cândva, dincolo de tăcerea lor,
Voi fi doar eu, fără frică, fără dor.
Sensibilă? Poate, dar adevărată,
Un suflet ce trăiește, nu doar înfruntă lumea toată.
Categoria: Poezii de despărţire
Toate poeziile autorului: jessica_brescan
Data postării: 24 ianuarie
Vizualizări: 159
Poezii din aceiaşi categorie
Final
Tu ai plecat sa îți găsești fericirea
Eu am rămas aici în neputință
O ultima îmbrățisare îmi doream
Dar ai plecat cu-atata ușurința
Si nu m-ai mangaiat înainte sa pleci
Probabil n-ai vrut sa vezi durerea ce-o aveam în mine
Ca-s fi stiut ca va fi ultima zi când mă privesti
Ultima data când voi mai bea un vin cu tine.
Azi pe cioburi de amintiri pășesc
Și doar pe mine mă mai doare
Ca nici măcar nu mai vorbim
Și acel "noi" astăzi doar moare.
Si ai plecat, ești liniștit...eu nu
Încă te mai aștept în suflet cu ploi
As pleca și eu... dar vezi tu
Încă mai doare sfârșitul dintre noi
Tacerea... ultimul cuvânt
De dorul tău si-al vinului promis
Sute de poezii pe foi am scris
Tot întorcând pagini una după alta
S-a terminat și cuvântul și... cartea...
Încă există dureri și cuvinte nespuse
Dar le-am închis în suflet adânc
Și doruri și frici și vise aprinse
Însă nu pot despre toate să scriu...
Am scris de noi, de tot ce-a fost și n-a fost
Și poate chiar puțin mai mult...
Cu-aceste simple versuri pun stiloul jos
Și las tăcerea, de tine să scrie, ultimul cuvânt...
O scrisoare fatală
Ce scrisoare nedreaptă ți-am scris,
N-am pomenit în ea de iubire,
Și mai mult peste toate am omis,
Să-ți vorbesc de costumul de mire.
Dar de fapt nu ți-am scris niciun rând,
C-am avut mai demult niște vise,
Cu ale mele scrisori sângerând,
Și sfârșind într-un colț nedeschise.
Savurez aiureli cu răspunsuri venind,
Dar goală-i mereu cutia poștală,
Nefiresc mai aștept zi de zi suferind,
Ca un ultim cartuș, o scrisoare fatală.
Sa îmi ții mâna..
Încuie ușa,aruncă cheia,
Privește mi ochii înc odata,
Arata mi ca nu s eu de vină
Și șterge mi lacrima scăpată..
Sa îmi ții mâna,să mi spui ca ma doresti,
Sa nu ma lasi sa plec de tot.
Sa tragi de timp,sa mi spui ca ma iubesti
Sa mi i au ramas bun,sa nu ma urmaresti.
Iti sarut mana,tu mi da i inelul
Imi cer iertare..,iti sterg rimelul..
Sunt vinovat ca nu te am rasfatat mai mult
Ca ti am lasat amintiri prea furmoase de pierdut
Si cat as incerca,timpul nu ne a sincronizat,
Tot ce am cladit impreuna,astazi s a daramat.
...
Ma vrei acasă si imi dau seama
Esti pentru mine prea frumoasă
Nici nu te sun sa evit drama
Tu esti ”acasă”.
Ai fost lecția
Ai fost o lecție deghizată în iubire
Nu ai fost nimic din tot ce-am sperat
Deși mi-ai promis că o să mai fim
Ai fost doar ceea ce-am avut de învățat...
Ai fost lecția care m-a făcut să văd
Cât de mult mă puteam multumi cu puțin
Ai fost dovada că tăcerea duce la prăpăd
Când nu-mi doream decât o ultimă îmbratișare la un vin.
Ai fost lecția că singurătatea nu înseamnă plictiseală
Și că respectul n-ar trebui să fie negociabil
Ai fost lecția ce m-a făcut să sufăr ca niciodată
Lecția fără meditații... cum să-mi pregătesc sufletul în prealabil.
Ai fost lecția care cu durere mi-a arătat locul,
Omul de la care nicicând nu m-aș fi așteptat,
Că atunci când îți dorești cu ardoare ceva
Oricât ai răbda și spera... niciodată nu-l vei avea...
Deși te-ai vrut o lecție, eu pică nu îți port
Și nici la întrebări, azi nu mai caut răspunsuri
Nimic n-aș mai schimba chiar de-aș putea să pot
Datorită ție, gândurile, azi îmi sunt zeci de pagini în versuri...
Crima de a fi om îndrăgostit
Când iubești pur din focul vieții, însă plămânii îți sunt plini de toxicitatea nepăsarii
Când dai totul, dar totul îți este luat odată-n vânt, ce îți zdrobește inima-n chemarea surdă a nopții, ca lacrimile să ți le plângi în binecuvântarea uitării veșnici
Și e atât de cruntă uitarea, dar timpul ne îndeamnă sa ne mințim ca e o bucurie, o iertare de sine, dar traumele și rănile rămân, dar inima nu uită, tot ce creierul poate uita-n, momentele odihnitoare a iuliziei de dopamină căci ele sunt doar sintetice iluzii arse a durerilor falnici
Final
Tu ai plecat sa îți găsești fericirea
Eu am rămas aici în neputință
O ultima îmbrățisare îmi doream
Dar ai plecat cu-atata ușurința
Si nu m-ai mangaiat înainte sa pleci
Probabil n-ai vrut sa vezi durerea ce-o aveam în mine
Ca-s fi stiut ca va fi ultima zi când mă privesti
Ultima data când voi mai bea un vin cu tine.
Azi pe cioburi de amintiri pășesc
Și doar pe mine mă mai doare
Ca nici măcar nu mai vorbim
Și acel "noi" astăzi doar moare.
Si ai plecat, ești liniștit...eu nu
Încă te mai aștept în suflet cu ploi
As pleca și eu... dar vezi tu
Încă mai doare sfârșitul dintre noi
Tacerea... ultimul cuvânt
De dorul tău si-al vinului promis
Sute de poezii pe foi am scris
Tot întorcând pagini una după alta
S-a terminat și cuvântul și... cartea...
Încă există dureri și cuvinte nespuse
Dar le-am închis în suflet adânc
Și doruri și frici și vise aprinse
Însă nu pot despre toate să scriu...
Am scris de noi, de tot ce-a fost și n-a fost
Și poate chiar puțin mai mult...
Cu-aceste simple versuri pun stiloul jos
Și las tăcerea, de tine să scrie, ultimul cuvânt...
O scrisoare fatală
Ce scrisoare nedreaptă ți-am scris,
N-am pomenit în ea de iubire,
Și mai mult peste toate am omis,
Să-ți vorbesc de costumul de mire.
Dar de fapt nu ți-am scris niciun rând,
C-am avut mai demult niște vise,
Cu ale mele scrisori sângerând,
Și sfârșind într-un colț nedeschise.
Savurez aiureli cu răspunsuri venind,
Dar goală-i mereu cutia poștală,
Nefiresc mai aștept zi de zi suferind,
Ca un ultim cartuș, o scrisoare fatală.
Sa îmi ții mâna..
Încuie ușa,aruncă cheia,
Privește mi ochii înc odata,
Arata mi ca nu s eu de vină
Și șterge mi lacrima scăpată..
Sa îmi ții mâna,să mi spui ca ma doresti,
Sa nu ma lasi sa plec de tot.
Sa tragi de timp,sa mi spui ca ma iubesti
Sa mi i au ramas bun,sa nu ma urmaresti.
Iti sarut mana,tu mi da i inelul
Imi cer iertare..,iti sterg rimelul..
Sunt vinovat ca nu te am rasfatat mai mult
Ca ti am lasat amintiri prea furmoase de pierdut
Si cat as incerca,timpul nu ne a sincronizat,
Tot ce am cladit impreuna,astazi s a daramat.
...
Ma vrei acasă si imi dau seama
Esti pentru mine prea frumoasă
Nici nu te sun sa evit drama
Tu esti ”acasă”.
Ai fost lecția
Ai fost o lecție deghizată în iubire
Nu ai fost nimic din tot ce-am sperat
Deși mi-ai promis că o să mai fim
Ai fost doar ceea ce-am avut de învățat...
Ai fost lecția care m-a făcut să văd
Cât de mult mă puteam multumi cu puțin
Ai fost dovada că tăcerea duce la prăpăd
Când nu-mi doream decât o ultimă îmbratișare la un vin.
Ai fost lecția că singurătatea nu înseamnă plictiseală
Și că respectul n-ar trebui să fie negociabil
Ai fost lecția ce m-a făcut să sufăr ca niciodată
Lecția fără meditații... cum să-mi pregătesc sufletul în prealabil.
Ai fost lecția care cu durere mi-a arătat locul,
Omul de la care nicicând nu m-aș fi așteptat,
Că atunci când îți dorești cu ardoare ceva
Oricât ai răbda și spera... niciodată nu-l vei avea...
Deși te-ai vrut o lecție, eu pică nu îți port
Și nici la întrebări, azi nu mai caut răspunsuri
Nimic n-aș mai schimba chiar de-aș putea să pot
Datorită ție, gândurile, azi îmi sunt zeci de pagini în versuri...
Crima de a fi om îndrăgostit
Când iubești pur din focul vieții, însă plămânii îți sunt plini de toxicitatea nepăsarii
Când dai totul, dar totul îți este luat odată-n vânt, ce îți zdrobește inima-n chemarea surdă a nopții, ca lacrimile să ți le plângi în binecuvântarea uitării veșnici
Și e atât de cruntă uitarea, dar timpul ne îndeamnă sa ne mințim ca e o bucurie, o iertare de sine, dar traumele și rănile rămân, dar inima nu uită, tot ce creierul poate uita-n, momentele odihnitoare a iuliziei de dopamină căci ele sunt doar sintetice iluzii arse a durerilor falnici
Alte poezii ale autorului
Autopsie
Autopsia sufletului – operă tăcută,
Lumină bântuită în umbre de carne,
Fiecare gând un nerv înveninat,
Fiecare emoție, o rană ce curge în zare.
Am deschis pielea gândurilor,
Și în adâncuri am găsit un țesut de neliniște,
Fibrele iubirii se răsfrâng în spini de dor,
Arterele durerii bat ritmul unei inimi străine.
Timpul, chirurgul cu mâini tremurând,
Taie firul memoriei și leagă fragmentele,
Pe masa rece a existenței, ne reîntoarcem,
Căutând o esență în praf de visuri risipite.
Aici, sub bisturiul privirii,
Se scurge lacrima unui adevăr adânc,
Fiecare strat al ființei e o carcasă
Și totuși... sufletul trăiește, ascuns în cenușa lui.
Sufletul, un organ rupt între cer și pământ,
Nu moare niciodată, dar se naște cu o răsuflare de frică,
În fiecare fereastră se oglindește un strigăt mut,
Fiecare respirație o sută de mii de săgeți.
Iată, mă opresc... să aud tăcerea lui,
În autopsia aceasta, nu există vindecare, doar înțelegere.
Blestemul iubirii
Oh, Doamne ferească lumii de așa oroare, fiind cu sufletul aurit și plin de viață, să plângi după un suspin ce nici măcar nu are vreo valoare
Emană doar dispreț și inimi frânte, e doar umbra străină ce vrea sa emane doar dor, nu și alinare
Doamne, ce m-o fi pus să iubesc ce mă râneste?
De ce nu mă pot vedea prin ochii tăi? Să îmi amintesc cât de mult contez, că nu-s făr' de valoare
Poate într-o altă viață, în loc să suspin după ce nu mai trăiește, să-mi înclin speranța spre sufletul ce-mi moare, să știu să fac diferența pe care ceilalți nu au știut s-o facă
Nemurire în cuvinte
În zbuciumul ființei, în pulsul ce mă poartă,
Un vis prinde aripi, se scrie o hartă.
Mă văd printre file, cu gânduri aprinse,
O lume ce curge din suflet și vise.
Sunt fericită, e clar, să las o amprentă,
În cărți să-mi găsesc a vieții mea tentă.
Să-mi fie cuvântul o flacără vie,
În sufletul lumii, o veșnică ie.
Dar teama mă strânge, un abis mă pândește,
Că-n clipa finală, totul se oprește.
Că moartea-mi va pune un punct în poveste,
Și timpul, hainul, cu uitarea mă crește.
Dar nu, nu vreau să fiu doar o scânteie,
Ci focul ce-n lume rămâne-o idee.
Cuvintele mele să treacă prin ere,
Să fie o șoaptă ce veacuri o cere.
Sunt vie în foile ce mâinile-mbracă,
Sunt cântecul lumii, o umbră ce zacă.
Nu moartea m-aprinde, ci dorul de-a scrie,
Un nume ce-n oameni, pe veci să învie.
Nu vreau să fie ea
Nu vreau să fie „ea” în viața ta,
Să-ți umple golul ce-am fost cândva.
Să-ți dea ce n-am putut, ce n-ai cerut,
Nu vreau să mă-mpart cu trecutul pierdut.
Să o ții de mână, să-i spui ce-mi spuneai,
Să-i dai nopțile lungi ce odată mi le dădeai.
Eu știu, am plecat, dar inima încă se zbate,
Nu vreau să fiu înlocuită, nu vreau s-o ai aproape.
Și ce doare mai tare, ce frica-mi răsfață,
E că, într-o zi, în altă viață,
Voi privi în ochii celui ce-mi va fi soț,
Și-n el te voi vedea, te voi simți.
Nu vreau ca iubirea să fie o umbră,
Un ecou al trecutului, o rană adâncă.
Dar cum să mă vindec, când gândul mă doare,
Că „ea” îți șterge ce eu nu pot repara?
Viitorul meu, te rog, fii curat,
Fii lumină nouă, nu urme de păcat.
Să nu-l văd pe el în ochii tăi,
Să fii doar tu, iubirea de după ploi.
Și totuși, un gând mă sfâșie mereu:
De ce „ea” în locul meu?
Umbrele pe care le purtăm
Sub semnul unei mângâieri pierdute,
Ne-a crescut în piept o tăcere plină de cuvinte nespuse.
Traumele ne-au fost sădite în pământul subconștientului,
Și au încolțit acolo, sub aerul răcoros al uitării,
Fără să știm vreodată ce adânc le-am lăsat.
Acum, ca oameni mari,
Ne rostogolim printre etichete și critici
Ca niște marionete al căror fir s-a încurcat în minte.
„Iubește-te pe tine însuți!”,
Ne spun cei care au uitat să învețe ce înseamnă iubirea
Și care ne judecă pentru că nu ne putem ridica
În fața oglinzii lor răutăcioase.
„Ai încredere în tine!”
Dar când o facem,
Devine o criză de narcisism.
Când tăcem, e un semn de sfidare.
Când strigăm, căutăm atenție.
Suntem fărâme de sine,
Pășind printr-o lume ce ne cere să fim compleți
Fără să știm că lipsurile ne definesc în fragmente,
Și ne transformă în luptători cu noi înșine.
Nu mai suntem ființe vii,
Suntem zgomotul de fundal al așteptărilor
Care ne conturează contururi de umbră.
Aș vrea să spunem „nu ne definim prin durere”
Dar nu e decât un amăgitor vis.
Traumele sunt ca umbrele de pe hârtia vieții,
Le vedem fără să le cerem permisiunea,
Și totuși ele rămân,
Așezându-se greu, ca pietre pe suflet,
Creând o hartă pe care nu vrem s-o citim.
„Cine suntem noi acum, dacă nu suntem răni?”
Ne întrebăm într-o tăcere adâncă.
Ne răscolim privirea în oglindă,
Căutând o identitate în ruinele proprii.
Dar cineva zice: „Ai valoare!”
Și parcă răspunsul devine greoi.
Asta e lupta, dragă om:
Într-un corp străin, cu o minte care nu ne vrea,
Traumele ne pun în colț
Și ne spun că suntem insuficienți.
Dar încă mai suntem vii.
Încă mai căutăm o cale.
Poate că nu le putem ierta atăt de ușor,
Dar putem învăța să respirăm
În mijlocul lor,
Și poate, doar poate,
Vom învăța din nou să ne iubim,
Fără să mai cerem permisiune.
Chiaroscuro
În perpetuă reverie când, cerul se contopea cu stelele ce sărutau plăpând a nopții dar, totul de atunci înviase în mine precum un foc stelar
Dar rămânând totuși cu regrete aprinse și nemărginite pe acestă lume pasări de foc în amurg tot se răpuneau neîncetat în întreg infinitul minții mele
Și încerc din răsputeri să nu cad pradă amintirilor ce aparțin trecutului căci trăiesc de atât timp prizonieră în cuștile lui
El mă străpunge odată cu liniștea, parcă mă simt abandonată în prezența lor dinamică ce asurzește timpanul devorat de gălăgia interioară a inimii mele
Și încerc să-mi distrag atenția cu iluzia fericirii, poate părea crud, dar această iluzie mi-a devenit ca și o realitate
Doar că n-o simt prezenta în sufletul meu deoarece fericirea e un lucru la care nu pot ajunge pentrucă timpul nu mi-ar permite s-o întâlnesc
Am rămas doar cu valul rece a epifaniei, mintindu-mă cu faptul că dainuiesc în fericire, dar mintea disrusă mi-e conștientă ca această distragerea nu este o rezolvare și singurul lucru de care are nevoie inima mea este alinare
Autopsie
Autopsia sufletului – operă tăcută,
Lumină bântuită în umbre de carne,
Fiecare gând un nerv înveninat,
Fiecare emoție, o rană ce curge în zare.
Am deschis pielea gândurilor,
Și în adâncuri am găsit un țesut de neliniște,
Fibrele iubirii se răsfrâng în spini de dor,
Arterele durerii bat ritmul unei inimi străine.
Timpul, chirurgul cu mâini tremurând,
Taie firul memoriei și leagă fragmentele,
Pe masa rece a existenței, ne reîntoarcem,
Căutând o esență în praf de visuri risipite.
Aici, sub bisturiul privirii,
Se scurge lacrima unui adevăr adânc,
Fiecare strat al ființei e o carcasă
Și totuși... sufletul trăiește, ascuns în cenușa lui.
Sufletul, un organ rupt între cer și pământ,
Nu moare niciodată, dar se naște cu o răsuflare de frică,
În fiecare fereastră se oglindește un strigăt mut,
Fiecare respirație o sută de mii de săgeți.
Iată, mă opresc... să aud tăcerea lui,
În autopsia aceasta, nu există vindecare, doar înțelegere.
Blestemul iubirii
Oh, Doamne ferească lumii de așa oroare, fiind cu sufletul aurit și plin de viață, să plângi după un suspin ce nici măcar nu are vreo valoare
Emană doar dispreț și inimi frânte, e doar umbra străină ce vrea sa emane doar dor, nu și alinare
Doamne, ce m-o fi pus să iubesc ce mă râneste?
De ce nu mă pot vedea prin ochii tăi? Să îmi amintesc cât de mult contez, că nu-s făr' de valoare
Poate într-o altă viață, în loc să suspin după ce nu mai trăiește, să-mi înclin speranța spre sufletul ce-mi moare, să știu să fac diferența pe care ceilalți nu au știut s-o facă
Nemurire în cuvinte
În zbuciumul ființei, în pulsul ce mă poartă,
Un vis prinde aripi, se scrie o hartă.
Mă văd printre file, cu gânduri aprinse,
O lume ce curge din suflet și vise.
Sunt fericită, e clar, să las o amprentă,
În cărți să-mi găsesc a vieții mea tentă.
Să-mi fie cuvântul o flacără vie,
În sufletul lumii, o veșnică ie.
Dar teama mă strânge, un abis mă pândește,
Că-n clipa finală, totul se oprește.
Că moartea-mi va pune un punct în poveste,
Și timpul, hainul, cu uitarea mă crește.
Dar nu, nu vreau să fiu doar o scânteie,
Ci focul ce-n lume rămâne-o idee.
Cuvintele mele să treacă prin ere,
Să fie o șoaptă ce veacuri o cere.
Sunt vie în foile ce mâinile-mbracă,
Sunt cântecul lumii, o umbră ce zacă.
Nu moartea m-aprinde, ci dorul de-a scrie,
Un nume ce-n oameni, pe veci să învie.
Nu vreau să fie ea
Nu vreau să fie „ea” în viața ta,
Să-ți umple golul ce-am fost cândva.
Să-ți dea ce n-am putut, ce n-ai cerut,
Nu vreau să mă-mpart cu trecutul pierdut.
Să o ții de mână, să-i spui ce-mi spuneai,
Să-i dai nopțile lungi ce odată mi le dădeai.
Eu știu, am plecat, dar inima încă se zbate,
Nu vreau să fiu înlocuită, nu vreau s-o ai aproape.
Și ce doare mai tare, ce frica-mi răsfață,
E că, într-o zi, în altă viață,
Voi privi în ochii celui ce-mi va fi soț,
Și-n el te voi vedea, te voi simți.
Nu vreau ca iubirea să fie o umbră,
Un ecou al trecutului, o rană adâncă.
Dar cum să mă vindec, când gândul mă doare,
Că „ea” îți șterge ce eu nu pot repara?
Viitorul meu, te rog, fii curat,
Fii lumină nouă, nu urme de păcat.
Să nu-l văd pe el în ochii tăi,
Să fii doar tu, iubirea de după ploi.
Și totuși, un gând mă sfâșie mereu:
De ce „ea” în locul meu?
Umbrele pe care le purtăm
Sub semnul unei mângâieri pierdute,
Ne-a crescut în piept o tăcere plină de cuvinte nespuse.
Traumele ne-au fost sădite în pământul subconștientului,
Și au încolțit acolo, sub aerul răcoros al uitării,
Fără să știm vreodată ce adânc le-am lăsat.
Acum, ca oameni mari,
Ne rostogolim printre etichete și critici
Ca niște marionete al căror fir s-a încurcat în minte.
„Iubește-te pe tine însuți!”,
Ne spun cei care au uitat să învețe ce înseamnă iubirea
Și care ne judecă pentru că nu ne putem ridica
În fața oglinzii lor răutăcioase.
„Ai încredere în tine!”
Dar când o facem,
Devine o criză de narcisism.
Când tăcem, e un semn de sfidare.
Când strigăm, căutăm atenție.
Suntem fărâme de sine,
Pășind printr-o lume ce ne cere să fim compleți
Fără să știm că lipsurile ne definesc în fragmente,
Și ne transformă în luptători cu noi înșine.
Nu mai suntem ființe vii,
Suntem zgomotul de fundal al așteptărilor
Care ne conturează contururi de umbră.
Aș vrea să spunem „nu ne definim prin durere”
Dar nu e decât un amăgitor vis.
Traumele sunt ca umbrele de pe hârtia vieții,
Le vedem fără să le cerem permisiunea,
Și totuși ele rămân,
Așezându-se greu, ca pietre pe suflet,
Creând o hartă pe care nu vrem s-o citim.
„Cine suntem noi acum, dacă nu suntem răni?”
Ne întrebăm într-o tăcere adâncă.
Ne răscolim privirea în oglindă,
Căutând o identitate în ruinele proprii.
Dar cineva zice: „Ai valoare!”
Și parcă răspunsul devine greoi.
Asta e lupta, dragă om:
Într-un corp străin, cu o minte care nu ne vrea,
Traumele ne pun în colț
Și ne spun că suntem insuficienți.
Dar încă mai suntem vii.
Încă mai căutăm o cale.
Poate că nu le putem ierta atăt de ușor,
Dar putem învăța să respirăm
În mijlocul lor,
Și poate, doar poate,
Vom învăța din nou să ne iubim,
Fără să mai cerem permisiune.
Chiaroscuro
În perpetuă reverie când, cerul se contopea cu stelele ce sărutau plăpând a nopții dar, totul de atunci înviase în mine precum un foc stelar
Dar rămânând totuși cu regrete aprinse și nemărginite pe acestă lume pasări de foc în amurg tot se răpuneau neîncetat în întreg infinitul minții mele
Și încerc din răsputeri să nu cad pradă amintirilor ce aparțin trecutului căci trăiesc de atât timp prizonieră în cuștile lui
El mă străpunge odată cu liniștea, parcă mă simt abandonată în prezența lor dinamică ce asurzește timpanul devorat de gălăgia interioară a inimii mele
Și încerc să-mi distrag atenția cu iluzia fericirii, poate părea crud, dar această iluzie mi-a devenit ca și o realitate
Doar că n-o simt prezenta în sufletul meu deoarece fericirea e un lucru la care nu pot ajunge pentrucă timpul nu mi-ar permite s-o întâlnesc
Am rămas doar cu valul rece a epifaniei, mintindu-mă cu faptul că dainuiesc în fericire, dar mintea disrusă mi-e conștientă ca această distragerea nu este o rezolvare și singurul lucru de care are nevoie inima mea este alinare