Trandafir de sticlă pe piatra trădării
Stau și îmi stă și gândul prezent în mintea ta și viu în inima mea, că a ta-i demult mult prea moartă ca să mai zică ceva
E necomunicativă, e absentă din ființa mea căci ființa ta îți aparține nelipsită de indiferență sa
Ești doar un străin îmi spune gândul, dar el nu știe că în scris tu ești unicul meu gând
Nu știe gândul cât nu știu nici foile să mai reziste că de lacrimi grele pătate au fost biruite
Iar pentru povestea noastră a rămas doar neputință, ce mă învăluie în tăcerea cumplită să te mai am ca gând, când te rostesc în poeziile ce renasc lacome
În mintea mea tulburătoare, tu o umbră preamăreață a morții, tu amintire răposată ce nu pieri niciodată
În a mea inimă cânți amagită și goală printr-un potop ce mă cuprinde cu lacrimi de sclipirea chipului tău-n întruchiparea morții a sufletului meu
Categoria: Poezii de despărţire
Toate poeziile autorului: jessica_brescan
Data postării: 9 august 2024
Vizualizări: 350
Poezii din aceiaşi categorie
Mi-e dor...
mi-e dor de noi
Atunci când stăteam goi.
Când îmi sărutai pielea fără haine,
Și de felul în care te uitai după la mine.
mi-e dor de cum stăteam și ne uitam la desene.
Tu stând pe sânii mei în loc de perne.
mi-e dor să-ți spun „te iubesc”
În timp ce în brațele tale zâmbesc.
mi-e dor de noi doi îmbrățișați,
Ascunși de lume ca și cum am fi căutați
Pentru furt sau pentru o crimă,
Dar singura crimă era că împărțeam aceeași inimă.
Mă uit acum în trecut
La momentele pe care le-am petrecut,
Cât de fericiți eram
Și cât de mult ne iubeam.
mi-ar fi plăcut să te am acum,
Să nu mai am inima scrum
De la cât ai ars-o
Atunci când ai lăsat-o.
mi-aș dori să fi avut un alt final,
Cu noi doi fără scandal,
Îmbrățișați la apus,
Spunându-ne ce a rămas nespus.
Sărutul tău 💔
Cândva buzele mele le sărutai
Nici numi dădeam seama că mă iubeai
Sărutul tău pe fruntea mea lipsește
Iar dorul de tine in fiecare zi creste .
Acum buzele tale ating o altă frunte
Văzând asta am rămas fără cuvinte
Nici pe mine nu mă iubeai atât de tare
Ziceai dar nu era ceia ce pare .
Mă distrug văzând că iubești pe altcineva
Am rămas departe , undeva
Încă în ziua în care mi-ai scris
Și nu doar că mi-ai promis
HappyCinema
Anul Nou în prag răsare
La filmul din cinema
Moș Crăciun, cum că dispare
Părăsind el tema așa...
Un copil în cale-i sare
Șoptindu-i să se oprească,
El doar drumul vede-n zare
Încetând să mai gândească...
Tristețea s-a împrăștiat
Pe la toți cei ce vedeau
Plecarea moșului înfumurat,
Pe care încă-l mai credeau...
Toți ca toți, dat mintea mea
Vedea cu totul altceva,
Vedea ceea de ce-s temea -
Plecarea ta altundeva...
Plecarea ta de negăsit
Departe, în universul infinit,
Doar centimetri de pășit,
Dar țarul junglei a foșnit...
Jungla sub a lui control se află,
Dar o junglă-i lumea-ntreagă?
Care-i sensul stapânirii în tiflă
Trăind apoi viața-ți neagă?
Îmi lipsește atât de mult
Căldura ce mă cuprindea
Cu gingășia de demult,
Din trecutul ce ardea...
Ardea în flăcări uriașe,
Dar nimic nu distrugea
Acum în salturi ucigașe
Mocnește timpul ce fugea...
17.11.24
Îți scriu
Îți scriu să-ți spun că m-am pierdut de tine
Destul te-am așteptat in nopțile târzii
Cu ochii triști...cu lacrimi pe retine
Dar m-ai uitat in gândurile-ți sidefii.
Mi-erai Soare în zi și Lună plină-n noapte
Asfințitul și răsăritu-n zori de zi
Am vrut să-ți fiu din când în când o șoaptă
Gândul meu să-l poți simți și auzi.
Nu stiu de-ai fost vis, lecție, poveste,
Un drum oprit la margine de stele
Dar ai ramas pe suflet veșnic scris
Ca o rugăciune arsă în gânduri efemere.
Și chiar de-n timp ne-am risipit tăcuți
Ca două ploi pierdute în pustie
În mine încă ești frumos si blând
În taina clipei ce a fost...și n-a mai fost să fie...
Îți scriu să-ți spun că visu-i destrămat
Rămân un gând pierdut în urma ta
C-azi plec cu inima făcută rană
C-am așteptat destul și în zadar...
Cuvinte scurte și puține
În ochii nopții,
am privit cu jale.
Luna argintie,și palidă,
am sărutat-o cu vise neîmplinite,
Fluturii albaștri,
Ultima dată i-am citit din carte.
Am citit "Luceafărul" de Eminescu,
ultima melodie la pian,
"The manipulator"
am ascultat.
Îmi iau rămas bun de la toți!
Și plec în altă lume,
Fiți sănătoși! Și nu mă căutați,
nu mai vin la voi,
De mine puteți să uitați.
Autoare Alina Zamurca
Poezia compusă pe 20.10.2024
Decăderea unui Rege.
Un Rege ce cu promisiuni a fost amăgit
Și de către regina lui a fost dezamăgit
Blestemul iubiri inima ia-npietrit
În clipa în care ea nu s-a gândit
Și fără nici un regret l-a părăsit
Regele rătăcește în lume înebunit
Nu înțelege cu ce oare a greșit
Nu știe de ce de ea s-a îndrăgostit
N-a fost pregătit să fie părăsit
Din propria viață se simte izgonit
N-a fost niciodată atât de îngrozit
Ca în clipa în care ea l-a părăsit
Acum nu m-ai poate fi fericit
De când focul iubiri s-a răcit
Umblă prin alte regate rătăcit
N-a ieșit de loc așa cum și-a dorit
Lângă altă femeie nu poate fi fericit
Acum dărâmă zidurile ce le-a zidit
Dărâmă tot pentru că prințesa i-a fugit
Condamnat pe viață să fie nefericit
Cine știe, poate că pentru asta e menit
Să fie judecat fără să știe cu ce-a greșit
În ultimele lui clipe de nebunie și timpul s-a oprit
A plâns cu lacrimi de gheață când și-a amintit
Cum pentru ea regate întregi a cucerit
Pentru ea voia să ajungă rege peste toți
Doar pentru ea a spart mi de porți
Din cauza ei ajunge rege printre morți
Renunță la absolut toate realizările sale
Pentru că n-are parte de înbrățișările tale
Renunță la tot, renunță și la viață
Pășește încet într-o lume de ghiață
Amintirea ta se pierde-n ceață
Mi-e dor...
mi-e dor de noi
Atunci când stăteam goi.
Când îmi sărutai pielea fără haine,
Și de felul în care te uitai după la mine.
mi-e dor de cum stăteam și ne uitam la desene.
Tu stând pe sânii mei în loc de perne.
mi-e dor să-ți spun „te iubesc”
În timp ce în brațele tale zâmbesc.
mi-e dor de noi doi îmbrățișați,
Ascunși de lume ca și cum am fi căutați
Pentru furt sau pentru o crimă,
Dar singura crimă era că împărțeam aceeași inimă.
Mă uit acum în trecut
La momentele pe care le-am petrecut,
Cât de fericiți eram
Și cât de mult ne iubeam.
mi-ar fi plăcut să te am acum,
Să nu mai am inima scrum
De la cât ai ars-o
Atunci când ai lăsat-o.
mi-aș dori să fi avut un alt final,
Cu noi doi fără scandal,
Îmbrățișați la apus,
Spunându-ne ce a rămas nespus.
Sărutul tău 💔
Cândva buzele mele le sărutai
Nici numi dădeam seama că mă iubeai
Sărutul tău pe fruntea mea lipsește
Iar dorul de tine in fiecare zi creste .
Acum buzele tale ating o altă frunte
Văzând asta am rămas fără cuvinte
Nici pe mine nu mă iubeai atât de tare
Ziceai dar nu era ceia ce pare .
Mă distrug văzând că iubești pe altcineva
Am rămas departe , undeva
Încă în ziua în care mi-ai scris
Și nu doar că mi-ai promis
HappyCinema
Anul Nou în prag răsare
La filmul din cinema
Moș Crăciun, cum că dispare
Părăsind el tema așa...
Un copil în cale-i sare
Șoptindu-i să se oprească,
El doar drumul vede-n zare
Încetând să mai gândească...
Tristețea s-a împrăștiat
Pe la toți cei ce vedeau
Plecarea moșului înfumurat,
Pe care încă-l mai credeau...
Toți ca toți, dat mintea mea
Vedea cu totul altceva,
Vedea ceea de ce-s temea -
Plecarea ta altundeva...
Plecarea ta de negăsit
Departe, în universul infinit,
Doar centimetri de pășit,
Dar țarul junglei a foșnit...
Jungla sub a lui control se află,
Dar o junglă-i lumea-ntreagă?
Care-i sensul stapânirii în tiflă
Trăind apoi viața-ți neagă?
Îmi lipsește atât de mult
Căldura ce mă cuprindea
Cu gingășia de demult,
Din trecutul ce ardea...
Ardea în flăcări uriașe,
Dar nimic nu distrugea
Acum în salturi ucigașe
Mocnește timpul ce fugea...
17.11.24
Îți scriu
Îți scriu să-ți spun că m-am pierdut de tine
Destul te-am așteptat in nopțile târzii
Cu ochii triști...cu lacrimi pe retine
Dar m-ai uitat in gândurile-ți sidefii.
Mi-erai Soare în zi și Lună plină-n noapte
Asfințitul și răsăritu-n zori de zi
Am vrut să-ți fiu din când în când o șoaptă
Gândul meu să-l poți simți și auzi.
Nu stiu de-ai fost vis, lecție, poveste,
Un drum oprit la margine de stele
Dar ai ramas pe suflet veșnic scris
Ca o rugăciune arsă în gânduri efemere.
Și chiar de-n timp ne-am risipit tăcuți
Ca două ploi pierdute în pustie
În mine încă ești frumos si blând
În taina clipei ce a fost...și n-a mai fost să fie...
Îți scriu să-ți spun că visu-i destrămat
Rămân un gând pierdut în urma ta
C-azi plec cu inima făcută rană
C-am așteptat destul și în zadar...
Cuvinte scurte și puține
În ochii nopții,
am privit cu jale.
Luna argintie,și palidă,
am sărutat-o cu vise neîmplinite,
Fluturii albaștri,
Ultima dată i-am citit din carte.
Am citit "Luceafărul" de Eminescu,
ultima melodie la pian,
"The manipulator"
am ascultat.
Îmi iau rămas bun de la toți!
Și plec în altă lume,
Fiți sănătoși! Și nu mă căutați,
nu mai vin la voi,
De mine puteți să uitați.
Autoare Alina Zamurca
Poezia compusă pe 20.10.2024
Decăderea unui Rege.
Un Rege ce cu promisiuni a fost amăgit
Și de către regina lui a fost dezamăgit
Blestemul iubiri inima ia-npietrit
În clipa în care ea nu s-a gândit
Și fără nici un regret l-a părăsit
Regele rătăcește în lume înebunit
Nu înțelege cu ce oare a greșit
Nu știe de ce de ea s-a îndrăgostit
N-a fost pregătit să fie părăsit
Din propria viață se simte izgonit
N-a fost niciodată atât de îngrozit
Ca în clipa în care ea l-a părăsit
Acum nu m-ai poate fi fericit
De când focul iubiri s-a răcit
Umblă prin alte regate rătăcit
N-a ieșit de loc așa cum și-a dorit
Lângă altă femeie nu poate fi fericit
Acum dărâmă zidurile ce le-a zidit
Dărâmă tot pentru că prințesa i-a fugit
Condamnat pe viață să fie nefericit
Cine știe, poate că pentru asta e menit
Să fie judecat fără să știe cu ce-a greșit
În ultimele lui clipe de nebunie și timpul s-a oprit
A plâns cu lacrimi de gheață când și-a amintit
Cum pentru ea regate întregi a cucerit
Pentru ea voia să ajungă rege peste toți
Doar pentru ea a spart mi de porți
Din cauza ei ajunge rege printre morți
Renunță la absolut toate realizările sale
Pentru că n-are parte de înbrățișările tale
Renunță la tot, renunță și la viață
Pășește încet într-o lume de ghiață
Amintirea ta se pierde-n ceață
Alte poezii ale autorului
Creștini doar cu numele
Strigă "Amin" cu palmele-ntinse,
Dar scuipă venin pe-oricine e "diferit".
Vorbesc de iubire, dar ură învinse
Orice urmă de har ce-n suflet a fost zidit.
Se-nchină la cruce, dar cu vorbe ucid,
Se cred mai presus, judecă orbește,
Ca și cum Dumnezeu le-a dat un vestit
Drept de-a hotărî cine "merită" și cine "greșește".
Îi vezi duminica, curați și smeriți,
Cu Biblia-n mână, sfinți de fațadă,
Dar luni sunt la colț, râzând fericiți
De omul căzut, de viața lui "depravă".
Nu-ți pasă că suferă, că plânge-n tăcere,
Doar pentru că iubește altfel decât tine?
Că poartă alt nume, alt crez, altă vrere,
Că nu-ți împărtășește dogmele pline?
Dumnezeu nu ți-a zis să arunci cu pietre,
Nici să împarți lumea pe calea urii,
Dar ți-e mai ușor să ridici ziduri negre
Decât să-ți vezi propria umbră a minciunii.
Hristos a iubit pe cel lepădat,
A stat la masă cu păcătoșii,
Dar tu, creștinule fals, l-ai fi alungat,
Fiindcă nu-ți respecta legile și obiceiurile voastre.
Mai bine păcătos, dar cu suflet curat,
Decât sfânt de carton, fără urmă de milă!
Căci Dumnezeu nu-i un zid îngrădit de păcat,
Ci iubire ce spală orice rană umilă.
Ca o mireasmă-n urma mea
Ca o mireasmă-n urma mea, tu trandafirule de catifea
Cu umbre mărețe de argint și săruturi fermecătoare de cașmir
Iviorează-mi al meu suspins ca să nu mai doară tot ce mângâi așa lin și îi dau căntarea mea
Fa-mi trupul templu de petale vii și colorate, fă-mi sufletul viu
Durerea sa se înece prin prisma atingerii slabe și inocente, cu fiecare implus
Și cu fiecare floare pe care o mângâi, dorul să se contopească cu atmosfera îmbâcsitoare
Și inima să-i se dea ascultare la cer, ca să piară în acest iad și să reînvie în paradis
Căci această lume mare putrezește în falsitate și-n totalitate viselor spulberate
Frumusețe visată
Aș vrea să fiu și eu frumoasă,
Cu chipul lumii îmbrățișat,
Dar nu sunt decât o umbră josă,
Un vis neîmplinit și prăfuit, uitat.
Mă privesc în oglindă și tremur,
Căci fața mea nu poartă nici un zâmbet,
Doar ochii goi, plini de umbră,
Și-n inimă doar doruri, un eșec.
Aș vrea să fiu ca ele, râzând,
Cu pielea strălucind ca un cristal,
Dar eu sunt doar o lacrimă plângând,
O umbră pierdută, un simplu fatal.
Mă văd frumoasă în vise, dar nu în lume,
În realitate sunt doar un chip fără culoare,
Mă înăbușă tăcerea, mă risipesc în lume,
Și nu găsesc în mine vreo rază de soare.
Căci frumusețea nu va veni,
Chiar dacă aș plânge un veac întreg,
Rămân doar eu, și nimeni nu mă va iubi,
Cu sufletul frânt și fără vreun legământ.
Aș vrea să fiu și eu frumoasă,
Dar chipul meu s-a pierdut în ceață,
Iar tot ce îmi rămâne e doar o glumă proastă,
Un vis de frumusețe, acum o rază ce se sparge în noapte.
Și în final, când nimic nu mai contează,
Căci am pierdut și ultima speranță,
Mă las purtată de vântul ce mă vrea,
O umbră fără formă, uitată în tăcere, fără viață.
Eu sunt mai mult
Nu-mi pune etichete, căci nu-s doar un nume,
Nu-s o culoare, un loc sau un fum.
Eu sunt cântecul ce sparge tăcerea,
Sunt tușul ce-n umbră transformă durerea.
Cu mâini ce desenează lumile mele,
Cu vorbe ce ard și înalță altare,
Cu inima-n versuri, în sunet, în stele,
Eu sunt mai mult decât vezi la hotare.
Din altă rădăcină mi-e țesut destinul,
Nu sunt româncă, dar port același dor,
Și-n inima mea nu stă doar străinul,
Ci-o lume întreagă de vis și fior.
Nu-mi frânge aripile cu prejudecăți,
Căci în mine e foc, e putere de-a crea,
Sunt o poveste, un vis, un altar de speranțe,
O voce ce strigă: „Nu mă judeca!”
Sunt talentul ce cere doar să fie văzut,
Sunt ființa ce vrea să dăruiască lumii glas,
Nu mă opri, nu-mi întoarce privirea tăcut,
Căci sunt mai mult decât un vechi impas.
De ce să-mi iei dreptul de-a mă defini?
De ce să-mi pui un zid între mine și lume?
Vreau să fiu eu – să creez, să iubesc, să trăiesc,
Să fiu liberă, vie, mai mult decât un nume.
Sătulă să fiu doar eu
M-am săturat să fiu cea care dă,
Să-mi rup inima, să n-o pot salva.
Să-mi fac din iubire un dar fără preț,
Dar nimeni să nu-l vadă, să-l lase pe veci.
M-am săturat să fiu mereu blândă,
Să țin suflete ce nu-mi dau o secundă.
Să iert fără margini, să sper fără rost,
Când tot ce primesc e doar umbră și post.
Am dat tot ce-am fost, tot ce-aș mai putea,
Și-am primit doar tăcere, răni pe inima mea.
Unde-i iubirea pe care-am visat-o?
Unde-i un umăr ce-mi știe durerea toată?
M-am săturat să-mi frâng aripi de dor,
Să privesc cerul, să-mi pară absurd și gol.
Eu nu cer palate, nici stele din zare,
Doar o inimă caldă, o clipă de soare.
De azi, nu mai dau ce nu pot primi,
Nu mai calc în genunchi pentru firimituri de zi.
Voi păstra pentru mine lumina din piept,
Căci dacă nu-i reciproc, n-are sens să mai aștept.
Lumea ta
De ce, iubite, îți spui că vrei femei naturale,
Căci tu mă vrei pe mine așa, cu toată fragilitatea mea,
Dar când privești lumea, ochii tăi se pierd
În imagini false, în chipuri pictate, în trupuri ce nu sunt ale lor?
Le urmăriți pe toate, cu obrazele desfigurate de machiaj,
Cu buzele umflate de promisiuni și promisiuni,
Le iubiți pe cele ce nu sunt,
Dar ce-i de făcut când adevărul doare atât de mult?
Îmi spui că mă vrei fără aparențe, fără falsuri,
Dar tu privești doar la ce nu există,
Te atrag femeile dezbrăcate, cu pielea întinsă
Peste o frumusețe care nu e a lor, ci a unei mâini de plastic.
Realitatea azi e că vrei o iluzie,
Că te pierzi în formele care nu respiră,
În chipuri ce au fost sculptate cu bisturiul și cu crema
Și mă întreb, iubite, unde rămânem noi, cei adevărați?
Eu, cu imperfecțiunile mele, cu trăsăturile ce nu sunt perfect simetrice,
Sunt doar o adunătură de vise neîmplinite, un suflet fără filtre,
Dar tu, mă privești pe mine și te pierzi în realitatea lor,
Într-o lume unde frumusețea e doar o minciună răsturnată în oglindă.
Așa că îți pun o întrebare, iubite,
Cum poate un bărbat să caute naturalețea,
Când ochii lui nu pot să vadă dincolo de o față machiată?
Cum poate să iubească adevărul, când își dorește doar o fantasmă?
Și de ce nu îți ajunge o singură femeie?
De ce nu te poți opri, nu te poți mulțumi,
Căci în sânul meu ai avut tot ce ai visat,
Dar tu, tot pe altă cale mergi, mereu căutând, mereu pierzând?
Cum poți să iubești mai multe chipuri,
Când unul singur ar trebui să fie suficient?
Te hrănești cu iluzii, cu dorințe nesăbuite,
Cu femei ce nu sunt, cu corpuri ce nu respiră,
Căci iubirea adevărată nu poate fi împărțită în mii de fărâme,
Și totuși, tu fugi de tot ce e plin și adevărat.
Căci, iubite, îți spun acum, cu durere și cu lacrimi nespuse:
Nici una dintre ele nu va fi vreodată ceea ce eu am fost pentru tine,
Și nici un alt trup nu-ți va da aceleași fiori, aceleași clipe,
Căci am fost singura ta iubire adevărată,
Dar ai ales să te rătăcești, căutând în altele o umbră,
Și mă întreb, oare când te vei trezi din visul fals al lumii tale?
Creștini doar cu numele
Strigă "Amin" cu palmele-ntinse,
Dar scuipă venin pe-oricine e "diferit".
Vorbesc de iubire, dar ură învinse
Orice urmă de har ce-n suflet a fost zidit.
Se-nchină la cruce, dar cu vorbe ucid,
Se cred mai presus, judecă orbește,
Ca și cum Dumnezeu le-a dat un vestit
Drept de-a hotărî cine "merită" și cine "greșește".
Îi vezi duminica, curați și smeriți,
Cu Biblia-n mână, sfinți de fațadă,
Dar luni sunt la colț, râzând fericiți
De omul căzut, de viața lui "depravă".
Nu-ți pasă că suferă, că plânge-n tăcere,
Doar pentru că iubește altfel decât tine?
Că poartă alt nume, alt crez, altă vrere,
Că nu-ți împărtășește dogmele pline?
Dumnezeu nu ți-a zis să arunci cu pietre,
Nici să împarți lumea pe calea urii,
Dar ți-e mai ușor să ridici ziduri negre
Decât să-ți vezi propria umbră a minciunii.
Hristos a iubit pe cel lepădat,
A stat la masă cu păcătoșii,
Dar tu, creștinule fals, l-ai fi alungat,
Fiindcă nu-ți respecta legile și obiceiurile voastre.
Mai bine păcătos, dar cu suflet curat,
Decât sfânt de carton, fără urmă de milă!
Căci Dumnezeu nu-i un zid îngrădit de păcat,
Ci iubire ce spală orice rană umilă.
Ca o mireasmă-n urma mea
Ca o mireasmă-n urma mea, tu trandafirule de catifea
Cu umbre mărețe de argint și săruturi fermecătoare de cașmir
Iviorează-mi al meu suspins ca să nu mai doară tot ce mângâi așa lin și îi dau căntarea mea
Fa-mi trupul templu de petale vii și colorate, fă-mi sufletul viu
Durerea sa se înece prin prisma atingerii slabe și inocente, cu fiecare implus
Și cu fiecare floare pe care o mângâi, dorul să se contopească cu atmosfera îmbâcsitoare
Și inima să-i se dea ascultare la cer, ca să piară în acest iad și să reînvie în paradis
Căci această lume mare putrezește în falsitate și-n totalitate viselor spulberate
Frumusețe visată
Aș vrea să fiu și eu frumoasă,
Cu chipul lumii îmbrățișat,
Dar nu sunt decât o umbră josă,
Un vis neîmplinit și prăfuit, uitat.
Mă privesc în oglindă și tremur,
Căci fața mea nu poartă nici un zâmbet,
Doar ochii goi, plini de umbră,
Și-n inimă doar doruri, un eșec.
Aș vrea să fiu ca ele, râzând,
Cu pielea strălucind ca un cristal,
Dar eu sunt doar o lacrimă plângând,
O umbră pierdută, un simplu fatal.
Mă văd frumoasă în vise, dar nu în lume,
În realitate sunt doar un chip fără culoare,
Mă înăbușă tăcerea, mă risipesc în lume,
Și nu găsesc în mine vreo rază de soare.
Căci frumusețea nu va veni,
Chiar dacă aș plânge un veac întreg,
Rămân doar eu, și nimeni nu mă va iubi,
Cu sufletul frânt și fără vreun legământ.
Aș vrea să fiu și eu frumoasă,
Dar chipul meu s-a pierdut în ceață,
Iar tot ce îmi rămâne e doar o glumă proastă,
Un vis de frumusețe, acum o rază ce se sparge în noapte.
Și în final, când nimic nu mai contează,
Căci am pierdut și ultima speranță,
Mă las purtată de vântul ce mă vrea,
O umbră fără formă, uitată în tăcere, fără viață.
Eu sunt mai mult
Nu-mi pune etichete, căci nu-s doar un nume,
Nu-s o culoare, un loc sau un fum.
Eu sunt cântecul ce sparge tăcerea,
Sunt tușul ce-n umbră transformă durerea.
Cu mâini ce desenează lumile mele,
Cu vorbe ce ard și înalță altare,
Cu inima-n versuri, în sunet, în stele,
Eu sunt mai mult decât vezi la hotare.
Din altă rădăcină mi-e țesut destinul,
Nu sunt româncă, dar port același dor,
Și-n inima mea nu stă doar străinul,
Ci-o lume întreagă de vis și fior.
Nu-mi frânge aripile cu prejudecăți,
Căci în mine e foc, e putere de-a crea,
Sunt o poveste, un vis, un altar de speranțe,
O voce ce strigă: „Nu mă judeca!”
Sunt talentul ce cere doar să fie văzut,
Sunt ființa ce vrea să dăruiască lumii glas,
Nu mă opri, nu-mi întoarce privirea tăcut,
Căci sunt mai mult decât un vechi impas.
De ce să-mi iei dreptul de-a mă defini?
De ce să-mi pui un zid între mine și lume?
Vreau să fiu eu – să creez, să iubesc, să trăiesc,
Să fiu liberă, vie, mai mult decât un nume.
Sătulă să fiu doar eu
M-am săturat să fiu cea care dă,
Să-mi rup inima, să n-o pot salva.
Să-mi fac din iubire un dar fără preț,
Dar nimeni să nu-l vadă, să-l lase pe veci.
M-am săturat să fiu mereu blândă,
Să țin suflete ce nu-mi dau o secundă.
Să iert fără margini, să sper fără rost,
Când tot ce primesc e doar umbră și post.
Am dat tot ce-am fost, tot ce-aș mai putea,
Și-am primit doar tăcere, răni pe inima mea.
Unde-i iubirea pe care-am visat-o?
Unde-i un umăr ce-mi știe durerea toată?
M-am săturat să-mi frâng aripi de dor,
Să privesc cerul, să-mi pară absurd și gol.
Eu nu cer palate, nici stele din zare,
Doar o inimă caldă, o clipă de soare.
De azi, nu mai dau ce nu pot primi,
Nu mai calc în genunchi pentru firimituri de zi.
Voi păstra pentru mine lumina din piept,
Căci dacă nu-i reciproc, n-are sens să mai aștept.
Lumea ta
De ce, iubite, îți spui că vrei femei naturale,
Căci tu mă vrei pe mine așa, cu toată fragilitatea mea,
Dar când privești lumea, ochii tăi se pierd
În imagini false, în chipuri pictate, în trupuri ce nu sunt ale lor?
Le urmăriți pe toate, cu obrazele desfigurate de machiaj,
Cu buzele umflate de promisiuni și promisiuni,
Le iubiți pe cele ce nu sunt,
Dar ce-i de făcut când adevărul doare atât de mult?
Îmi spui că mă vrei fără aparențe, fără falsuri,
Dar tu privești doar la ce nu există,
Te atrag femeile dezbrăcate, cu pielea întinsă
Peste o frumusețe care nu e a lor, ci a unei mâini de plastic.
Realitatea azi e că vrei o iluzie,
Că te pierzi în formele care nu respiră,
În chipuri ce au fost sculptate cu bisturiul și cu crema
Și mă întreb, iubite, unde rămânem noi, cei adevărați?
Eu, cu imperfecțiunile mele, cu trăsăturile ce nu sunt perfect simetrice,
Sunt doar o adunătură de vise neîmplinite, un suflet fără filtre,
Dar tu, mă privești pe mine și te pierzi în realitatea lor,
Într-o lume unde frumusețea e doar o minciună răsturnată în oglindă.
Așa că îți pun o întrebare, iubite,
Cum poate un bărbat să caute naturalețea,
Când ochii lui nu pot să vadă dincolo de o față machiată?
Cum poate să iubească adevărul, când își dorește doar o fantasmă?
Și de ce nu îți ajunge o singură femeie?
De ce nu te poți opri, nu te poți mulțumi,
Căci în sânul meu ai avut tot ce ai visat,
Dar tu, tot pe altă cale mergi, mereu căutând, mereu pierzând?
Cum poți să iubești mai multe chipuri,
Când unul singur ar trebui să fie suficient?
Te hrănești cu iluzii, cu dorințe nesăbuite,
Cu femei ce nu sunt, cu corpuri ce nu respiră,
Căci iubirea adevărată nu poate fi împărțită în mii de fărâme,
Și totuși, tu fugi de tot ce e plin și adevărat.
Căci, iubite, îți spun acum, cu durere și cu lacrimi nespuse:
Nici una dintre ele nu va fi vreodată ceea ce eu am fost pentru tine,
Și nici un alt trup nu-ți va da aceleași fiori, aceleași clipe,
Căci am fost singura ta iubire adevărată,
Dar ai ales să te rătăcești, căutând în altele o umbră,
Și mă întreb, oare când te vei trezi din visul fals al lumii tale?