El, copacul ce-și reneagă rădăcina
El stă ca un stejar sub vânturi grele,
cu scoarța rece, fără glas,
dar seva lui poartă printre stele
ecoul unui vechi popas.
A vrut să taie dintr-o dată
rădăcinile ce-l țineau,
dar orice rană-n trunchi se-arată,
și foile șoptit oftau.
Căci pomul care-și neagă seva
și vrea să creadă că-i uscat,
tot în pământ își lasă cheia-
și n-are unde alt loc stat.
Poems in the same category
Sunt bine...
Sunt bine, crede-mă pe cuvânt
Curând am să-mi găsesc locul în mormânt
Sunt bine, uite cum zâmbesc
Vreau să mor pentru că n-am motive să trăiesc
Sunt bine, mi-e doar puțin dor
Am gânduri negre și nu-mi doresc decât să mor
Sunt bine, puțin cam plictisit
Mă doare prea tare c-am pierdut tot ce-am iubit
Sunt bine, dar nu mă pot abține
Îmi curg lacrimi pe față când mă gândesc la tine
Sunt bine, doar puțin distrus
De când ai plecat în viață mă simt ca un intrus
Sunt bine, m-am îndrăgostit
Acum am 1000 de motive să fiu din nou fericit
Sunt bine, sau încerc să fiu
Acum este din nou trafic în sufletul meu pustiu
Sunt bine, chiar o iubesc
Are locul ei deci nu pot spune că te înlocuiesc
Sunt bine, m-am obișnuit........
Gânduri
E mult prea trist sa simt
Ca pt tine n-am contat
Cât sa-mi fi dăruit
O-mbrățisare de final
Doare... de ce?...nu știu
Un "la multi ani" și eu
Să-ți urez as fi vrut...
A rămas ecou în sufletul meu...
Umilința mi-a fost imensă
Sa-ti vad ochii frumoși
Ce candva îmi zambeau
Ca azi...doar sunt furioși.
Frustrarea...nemărginită
Am crezut în ceva special
Și m-am lăsat ca-n povesti vrăjită
Visand la un vin în 2 de final.
De-ai sti ce teamă ma cuprinde
De se-ntampla in cale sa-mi ieși
Desi inima toata imi surâde
De chipul iti întâlnesc
De-ai ști ce doare dorul
În suflet cum îmi arde
Cat si-ar dori o alinare
C-un vin si o îmbrățișare...
Un curcubeu de sentimente
Uneori sufletul mi-l încearcă
Desi demult noi nu ne mai vorbim
Mi le infrang...si-astept sa-mi treacă...
Doar pentru o secundă
De-ai fi in locul meu
Sa simti și tu
Ce simt și eu
Ti-ai smulge inima din piept
Dar nu-ti doresc, ar fi nedrept.
Eu doar...te scriu...aștept sa treci
Nu mi-e ușor sa duc
Povara grea ce mi-ai lăsat
Ca n-ai avut in gand nicicând
Un vin și-o-mbrățisare de final...
Ades îmi amintesc
Vorbele tale grele
Sufletul inca-mi nimicesc
Când ma gândesc la ele...
Am tot insistat ...dar in zadar
De nimic nu vrei sa mai ai habar
Ma ignori stupid fără remușcare
Neștiind cât de mult inca doare...
Doare.. desi am renunțat
Sa mai sper intr-o schimbare
Gustul Vinului de buze mi-e străin
Și tu...și el sunteti cerneală pe o foaie...
Valurile pieirii
Coasă-mi inima ce de dor e înfocată, ce de brațe puternice e zgruzumată
Și punem lăcaș pe sentimentul de odinioară, pune-mi zahăr dulce pe rana ce lin se scurge
Învelește-mă cu o dragoste fierbinte, ca și cum ți-ar mai păsa că mă evaporez pe valurile mării crucișe
Și ia-ți rămas bun cu voință, cam să plec în a sa depărtare
În valurile întunecate am să-mi înec și dorul, poate ai să guști astfel și tu amarul din el
Mai împodobește-ți măcar acum odată în ultima clipă obraji cu strălucirea lunii, exact ca în clipa când ne-am cununat universurile
Erai tare gingaș și vai ce dor îmi este de surâsul tău nebunatic de copil, eram și eu pentru prima dată frumoasă pentru că fericirea mea era întruchipată în zâmbetul duios al miresmeii tale divine
Acum m-am urâți purtând pe cap voalul agoniei, pentru faptul ca nu pot da uitării amintirile amorului
Ele pulsează viu în scriul meu de piatră, iar bietele florii se mucegăesc din prisma clipelor fredonate în doi
Cel puțin pe atunci eu eram stăpână pe inima ta, iar tu pe a mea proprie inimă
Sau așa mă mint eu ca a fost căci ți-au fugit mereu ochii după stele și ai preferat să mă păstrezi doar în umbra iubirii tale
Nu te urăsc, dar nici ne te mai pot iubi
Îmi cer iertare cu părere de râu, însă regretul îmi este cugetat, că încă te păstrez în lumina moale a sufletului meu ce strălucește și acum pentru o ultimă oară pentru tine, ca pentru un ultim rămas bun, trăirea ta sa fie mai ușoară, precum pieirea mea care m-a eliberat construindu-mi printre valurile acide o casă din nisip
Final
Tu ai plecat sa îți găsești fericirea
Eu am rămas aici în neputință
O ultima îmbrățisare îmi doream
Dar ai plecat cu-atata ușurința
Si nu m-ai mangaiat înainte sa pleci
Probabil n-ai vrut sa vezi durerea ce-o aveam în mine
Ca-s fi stiut ca va fi ultima zi când mă privesti
Ultima data când voi mai bea un vin cu tine.
Azi pe cioburi de amintiri pășesc
Și doar pe mine mă mai doare
Ca nici măcar nu mai vorbim
Și acel "noi" astăzi doar moare.
Si ai plecat, ești liniștit...eu nu
Încă te mai aștept în suflet cu ploi
As pleca și eu... dar vezi tu
Încă mai doare sfârșitul dintre noi
Doar o clipă
Și îmi doresc ca ale mele lacrimi să fie date-n ecoul uitării
Și singura durere care să pulseze în mine să nu fie cea a nepăsării voastre de un suflet ce deja s-a stins
Durerea din păcate e mult mai imensă și triumfează asupra ființei mele, care și-ar dori să dispară de pe suprafața acestui pământ căci dacă pentru voi eu nu sunt îndeajuns, iar durerea mea e una falsă, așa vă da și vouă Dumnezeu un gol în suflet, deoarece nu a-ți prețuit ceea ce ați avut și ați lăsat să sece de iubire
Ați tot profitat toți de darul nepăsării și v-ați urât mai mult decât v-ați iubit vreodată într-o viață a cărui clipă-i pe ducă, iar clipa mea după care am tânjit a rămas doar o clipă pripeagă a morții
Poate-n altă viață...
Pășesc noaptea pe cărări ascunse între stele,
Ziua rătăcesc pe drumurile ascunse la vedere,
Gândurile-mi sunt negre, bolnave pline de durere,
Va veni și ziua-n care o să-mi iau la revedere....
Voi pleca și nimeni n-o să știe,
În spate cărarea îmi va fi pustie,
În față sfârșitul inevitabil,
Să mă-ntorc puțin probabil........
Nu mai suport,
Nu mai rezist,
Deja sunt mort,
Doar că încă exist.......
Poate-n altă viață o să fiu mai optimist,
Poate-n altă viață o s-am tot ce mi-am dorit,
Poate-n astă viață mi-e interzis să fiu fericit,
Vreau să mor chiar dacă cu durerea m-am obișnuit.....
Sunt bine...
Sunt bine, crede-mă pe cuvânt
Curând am să-mi găsesc locul în mormânt
Sunt bine, uite cum zâmbesc
Vreau să mor pentru că n-am motive să trăiesc
Sunt bine, mi-e doar puțin dor
Am gânduri negre și nu-mi doresc decât să mor
Sunt bine, puțin cam plictisit
Mă doare prea tare c-am pierdut tot ce-am iubit
Sunt bine, dar nu mă pot abține
Îmi curg lacrimi pe față când mă gândesc la tine
Sunt bine, doar puțin distrus
De când ai plecat în viață mă simt ca un intrus
Sunt bine, m-am îndrăgostit
Acum am 1000 de motive să fiu din nou fericit
Sunt bine, sau încerc să fiu
Acum este din nou trafic în sufletul meu pustiu
Sunt bine, chiar o iubesc
Are locul ei deci nu pot spune că te înlocuiesc
Sunt bine, m-am obișnuit........
Gânduri
E mult prea trist sa simt
Ca pt tine n-am contat
Cât sa-mi fi dăruit
O-mbrățisare de final
Doare... de ce?...nu știu
Un "la multi ani" și eu
Să-ți urez as fi vrut...
A rămas ecou în sufletul meu...
Umilința mi-a fost imensă
Sa-ti vad ochii frumoși
Ce candva îmi zambeau
Ca azi...doar sunt furioși.
Frustrarea...nemărginită
Am crezut în ceva special
Și m-am lăsat ca-n povesti vrăjită
Visand la un vin în 2 de final.
De-ai sti ce teamă ma cuprinde
De se-ntampla in cale sa-mi ieși
Desi inima toata imi surâde
De chipul iti întâlnesc
De-ai ști ce doare dorul
În suflet cum îmi arde
Cat si-ar dori o alinare
C-un vin si o îmbrățișare...
Un curcubeu de sentimente
Uneori sufletul mi-l încearcă
Desi demult noi nu ne mai vorbim
Mi le infrang...si-astept sa-mi treacă...
Doar pentru o secundă
De-ai fi in locul meu
Sa simti și tu
Ce simt și eu
Ti-ai smulge inima din piept
Dar nu-ti doresc, ar fi nedrept.
Eu doar...te scriu...aștept sa treci
Nu mi-e ușor sa duc
Povara grea ce mi-ai lăsat
Ca n-ai avut in gand nicicând
Un vin și-o-mbrățisare de final...
Ades îmi amintesc
Vorbele tale grele
Sufletul inca-mi nimicesc
Când ma gândesc la ele...
Am tot insistat ...dar in zadar
De nimic nu vrei sa mai ai habar
Ma ignori stupid fără remușcare
Neștiind cât de mult inca doare...
Doare.. desi am renunțat
Sa mai sper intr-o schimbare
Gustul Vinului de buze mi-e străin
Și tu...și el sunteti cerneală pe o foaie...
Valurile pieirii
Coasă-mi inima ce de dor e înfocată, ce de brațe puternice e zgruzumată
Și punem lăcaș pe sentimentul de odinioară, pune-mi zahăr dulce pe rana ce lin se scurge
Învelește-mă cu o dragoste fierbinte, ca și cum ți-ar mai păsa că mă evaporez pe valurile mării crucișe
Și ia-ți rămas bun cu voință, cam să plec în a sa depărtare
În valurile întunecate am să-mi înec și dorul, poate ai să guști astfel și tu amarul din el
Mai împodobește-ți măcar acum odată în ultima clipă obraji cu strălucirea lunii, exact ca în clipa când ne-am cununat universurile
Erai tare gingaș și vai ce dor îmi este de surâsul tău nebunatic de copil, eram și eu pentru prima dată frumoasă pentru că fericirea mea era întruchipată în zâmbetul duios al miresmeii tale divine
Acum m-am urâți purtând pe cap voalul agoniei, pentru faptul ca nu pot da uitării amintirile amorului
Ele pulsează viu în scriul meu de piatră, iar bietele florii se mucegăesc din prisma clipelor fredonate în doi
Cel puțin pe atunci eu eram stăpână pe inima ta, iar tu pe a mea proprie inimă
Sau așa mă mint eu ca a fost căci ți-au fugit mereu ochii după stele și ai preferat să mă păstrezi doar în umbra iubirii tale
Nu te urăsc, dar nici ne te mai pot iubi
Îmi cer iertare cu părere de râu, însă regretul îmi este cugetat, că încă te păstrez în lumina moale a sufletului meu ce strălucește și acum pentru o ultimă oară pentru tine, ca pentru un ultim rămas bun, trăirea ta sa fie mai ușoară, precum pieirea mea care m-a eliberat construindu-mi printre valurile acide o casă din nisip
Final
Tu ai plecat sa îți găsești fericirea
Eu am rămas aici în neputință
O ultima îmbrățisare îmi doream
Dar ai plecat cu-atata ușurința
Si nu m-ai mangaiat înainte sa pleci
Probabil n-ai vrut sa vezi durerea ce-o aveam în mine
Ca-s fi stiut ca va fi ultima zi când mă privesti
Ultima data când voi mai bea un vin cu tine.
Azi pe cioburi de amintiri pășesc
Și doar pe mine mă mai doare
Ca nici măcar nu mai vorbim
Și acel "noi" astăzi doar moare.
Si ai plecat, ești liniștit...eu nu
Încă te mai aștept în suflet cu ploi
As pleca și eu... dar vezi tu
Încă mai doare sfârșitul dintre noi
Doar o clipă
Și îmi doresc ca ale mele lacrimi să fie date-n ecoul uitării
Și singura durere care să pulseze în mine să nu fie cea a nepăsării voastre de un suflet ce deja s-a stins
Durerea din păcate e mult mai imensă și triumfează asupra ființei mele, care și-ar dori să dispară de pe suprafața acestui pământ căci dacă pentru voi eu nu sunt îndeajuns, iar durerea mea e una falsă, așa vă da și vouă Dumnezeu un gol în suflet, deoarece nu a-ți prețuit ceea ce ați avut și ați lăsat să sece de iubire
Ați tot profitat toți de darul nepăsării și v-ați urât mai mult decât v-ați iubit vreodată într-o viață a cărui clipă-i pe ducă, iar clipa mea după care am tânjit a rămas doar o clipă pripeagă a morții
Poate-n altă viață...
Pășesc noaptea pe cărări ascunse între stele,
Ziua rătăcesc pe drumurile ascunse la vedere,
Gândurile-mi sunt negre, bolnave pline de durere,
Va veni și ziua-n care o să-mi iau la revedere....
Voi pleca și nimeni n-o să știe,
În spate cărarea îmi va fi pustie,
În față sfârșitul inevitabil,
Să mă-ntorc puțin probabil........
Nu mai suport,
Nu mai rezist,
Deja sunt mort,
Doar că încă exist.......
Poate-n altă viață o să fiu mai optimist,
Poate-n altă viață o s-am tot ce mi-am dorit,
Poate-n astă viață mi-e interzis să fiu fericit,
Vreau să mor chiar dacă cu durerea m-am obișnuit.....
Other poems by the author
Crima de a fi om îndrăgostit
Când iubești pur din focul vieții, însă plămânii îți sunt plini de toxicitatea nepăsarii
Când dai totul, dar totul îți este luat odată-n vânt, ce îți zdrobește inima-n chemarea surdă a nopții, ca lacrimile să ți le plângi în binecuvântarea uitării veșnici
Și e atât de cruntă uitarea, dar timpul ne îndeamnă sa ne mințim ca e o bucurie, o iertare de sine, dar traumele și rănile rămân, dar inima nu uită, tot ce creierul poate uita-n, momentele odihnitoare a iuliziei de dopamină căci ele sunt doar sintetice iluzii arse a durerilor falnici
Altar de plumb
Mii de miresme dansează triste și rătăcite-n izul singurătății lor mistuitoare
Căci timpul e doar ca un ceas fără ace pentru ele și al meu sicriu ce se scufundă-n lacrimi apăsătoare de plumb pe a mea inimă amagită
Mi-am purtat dintotdeauna povara, dar mă întreb oare când cineva va veni să se îndure de mine, să mă aline măcar pe jumătate, care fizic se află încă pe pământ căci cealaltă psihic e zbuciumată, aflată undeva în pustietate căutându-și locul în societate
Căutând să audă un glas de speranță
Căutând să vadă cu ochii o lume primitoare, dar-n schimb nicăieri nu găsește doar un singur ecou de eliberare a dorului de care strânge cu mâinile însângerate când privește cu ochii că tot ce susține să-i fie e adăpost, e doar o străină haină
Atunci când iubirea-i de prisos
Privește, ia și uită-te ca tot ce ai iubit
Și te distruge
Privește-i în ochi, chiar și de știi ca e ultima clipă de pe pământ, iar-n ultima clipă a vieții e necesară despărțirea
Fiindcă afara nu-i mai lumină, plouă doar cu lacrimile tale ce scufunda globul pământesc întreg de întuneric, iar pe tine doar te înghite deja pământul de la atâtea slăbiciunii
Ia și uita ca vântul că vremea-i rece, dar nu-i mai rece decât inima unui om ce a înghețat
Nu i mai amară decât dorul nespus și suspinat în mintea unui om ce-i acum râu și plin de frustrări
Uita i sau altfel ve fi zgruzaumt de tot ce ai crezut ca te iubește căci ai crezut ca numele nu îți va fi scris cu sânge ci doar decât cioplit pe cruce, însă ai greșit cu inima și acum tot cu ea plătești
Însângerată cu lacrimile pana-n pământ și ea va fi singura ce acăzut pradă și în același timp singura căldură în care va fi înconjurată tot pământul
Căci ai fost nevoit sa îți dai tu însuți duhul pentru a cunoaște pe sinele popor ce pretinde ca-i ca ancora în loc de război, dar ți ai dat impresia falsă gândului tău ca tu vei trăi pentru ei, dacă ar fi ca ei, doamne ferește sa piară, dar ai ajuns doar decât să te sacrifici singur tu roadă a pământului
Iubirea nu moare niciodată
De unde va știi conștiința vreodată gândul si realitatea acestei iubirii raționale, când respiram și suntem părtași iluziei acestei lumii?
Mai exista măcar o iubire
autenica pe acest pământ cu oameni slabi, ce doresc sa-și satisfacă decât nevoile trupești?
Există, dar doar în omul ce îți va fi trimis de la Dumnezeu.
Iar dacă ai trecut prin dezamăgirii și dureri, prin despărțirii și divorțuri crunte, acesta este răspunsul.
Căci timpul petrecut cu Dumenzeu vindeca orice rană deoarece atunci vom realiza, ca nu avem nevoie de absolut nimeni ca să ne definească,iar atunci când nu vom mai cerși iubire și o vom dărui, vom fi răsplătiți de cer.
Dorința de avea un suflet cald care sa îți fie alături este firească, dar cu toți suntem deja compleți caci suntem oameni ce oferă viața, construiesc palate și viitoruri la care cerul visează. Suntem puternici și singuri.
Avem nevoie doar de Dumnezeu să putem trai cu adevărat o iubire autentica caci el ne învață că-n viață mai întâi trebuie să te iubești pe tine, ca să poți iubi pe altcineva, în tocmai de asta nu trebuie să râvnim și să bocim, când domnul ne-a luat un lucru drag, un partener.
El știe mai bine sensul binecuvântărilor lui, el știe tot ce-i de făcut să ne coloreze viața pustie si sufletul pierdut.
Amalgam
Ce n-aș da să-mi infuzez aerul ponosit cu aroma ta și adierea anotimpului meu sec cu respirația ta fierbinte și pătrunzătoare
Ce plesnește peisajul naturii cu a sa paradigmat căci tu transpui cu culoare vie și orice șuier cântă vioi sub posesia ta
Ești singura mea dulce mângâiere și sigurul meu gând sfâșietor
Căci dragostea îmi e sădită dintr-un pământ răpitor ce te-a purtat o viață întreagă pe brațe în umbrele timpului predestinate
Ne-am născut nemuritori căci doar oamenii cu suflet bun încă râmn în amintirea perpetuă a paradisului, ei nu se uită niciodată, doar atunci când amintirea lor doare mult prea tare și vor s-o uite
Nu-i așa? Pentru că cel puțin tu ai rămas viu în mintea mea, chiar dacă timpul a dorit să-mi rămâi străin
Cred că el nu a avut totuși intenții rele ci a vrut doar să uităm ce ne doare căci tu pentru prima dată chiar mă dori
Când dorul arde, dar inimile tac
Noaptea își plimbă degetele reci
pe pielea gândurilor mele,
unde tu ai fost cândva căldură.
În colțurile tăcerii,
între două respirații uitate,
dorul arde mocnit,
fără flacără, fără fum,
doar scrum pe marginea sufletului.
Tu taci. Eu tac.
Două inimi cu buzele cusute,
dansând pe linii paralele,
prea mândre să se strige,
prea arse să se atingă.
Și totuși,
dincolo de zidurile noastre,
pulsul tău îmi răspunde în ecou.
Dar ce folos,
când inimile tac?
Crima de a fi om îndrăgostit
Când iubești pur din focul vieții, însă plămânii îți sunt plini de toxicitatea nepăsarii
Când dai totul, dar totul îți este luat odată-n vânt, ce îți zdrobește inima-n chemarea surdă a nopții, ca lacrimile să ți le plângi în binecuvântarea uitării veșnici
Și e atât de cruntă uitarea, dar timpul ne îndeamnă sa ne mințim ca e o bucurie, o iertare de sine, dar traumele și rănile rămân, dar inima nu uită, tot ce creierul poate uita-n, momentele odihnitoare a iuliziei de dopamină căci ele sunt doar sintetice iluzii arse a durerilor falnici
Altar de plumb
Mii de miresme dansează triste și rătăcite-n izul singurătății lor mistuitoare
Căci timpul e doar ca un ceas fără ace pentru ele și al meu sicriu ce se scufundă-n lacrimi apăsătoare de plumb pe a mea inimă amagită
Mi-am purtat dintotdeauna povara, dar mă întreb oare când cineva va veni să se îndure de mine, să mă aline măcar pe jumătate, care fizic se află încă pe pământ căci cealaltă psihic e zbuciumată, aflată undeva în pustietate căutându-și locul în societate
Căutând să audă un glas de speranță
Căutând să vadă cu ochii o lume primitoare, dar-n schimb nicăieri nu găsește doar un singur ecou de eliberare a dorului de care strânge cu mâinile însângerate când privește cu ochii că tot ce susține să-i fie e adăpost, e doar o străină haină
Atunci când iubirea-i de prisos
Privește, ia și uită-te ca tot ce ai iubit
Și te distruge
Privește-i în ochi, chiar și de știi ca e ultima clipă de pe pământ, iar-n ultima clipă a vieții e necesară despărțirea
Fiindcă afara nu-i mai lumină, plouă doar cu lacrimile tale ce scufunda globul pământesc întreg de întuneric, iar pe tine doar te înghite deja pământul de la atâtea slăbiciunii
Ia și uita ca vântul că vremea-i rece, dar nu-i mai rece decât inima unui om ce a înghețat
Nu i mai amară decât dorul nespus și suspinat în mintea unui om ce-i acum râu și plin de frustrări
Uita i sau altfel ve fi zgruzaumt de tot ce ai crezut ca te iubește căci ai crezut ca numele nu îți va fi scris cu sânge ci doar decât cioplit pe cruce, însă ai greșit cu inima și acum tot cu ea plătești
Însângerată cu lacrimile pana-n pământ și ea va fi singura ce acăzut pradă și în același timp singura căldură în care va fi înconjurată tot pământul
Căci ai fost nevoit sa îți dai tu însuți duhul pentru a cunoaște pe sinele popor ce pretinde ca-i ca ancora în loc de război, dar ți ai dat impresia falsă gândului tău ca tu vei trăi pentru ei, dacă ar fi ca ei, doamne ferește sa piară, dar ai ajuns doar decât să te sacrifici singur tu roadă a pământului
Iubirea nu moare niciodată
De unde va știi conștiința vreodată gândul si realitatea acestei iubirii raționale, când respiram și suntem părtași iluziei acestei lumii?
Mai exista măcar o iubire
autenica pe acest pământ cu oameni slabi, ce doresc sa-și satisfacă decât nevoile trupești?
Există, dar doar în omul ce îți va fi trimis de la Dumnezeu.
Iar dacă ai trecut prin dezamăgirii și dureri, prin despărțirii și divorțuri crunte, acesta este răspunsul.
Căci timpul petrecut cu Dumenzeu vindeca orice rană deoarece atunci vom realiza, ca nu avem nevoie de absolut nimeni ca să ne definească,iar atunci când nu vom mai cerși iubire și o vom dărui, vom fi răsplătiți de cer.
Dorința de avea un suflet cald care sa îți fie alături este firească, dar cu toți suntem deja compleți caci suntem oameni ce oferă viața, construiesc palate și viitoruri la care cerul visează. Suntem puternici și singuri.
Avem nevoie doar de Dumnezeu să putem trai cu adevărat o iubire autentica caci el ne învață că-n viață mai întâi trebuie să te iubești pe tine, ca să poți iubi pe altcineva, în tocmai de asta nu trebuie să râvnim și să bocim, când domnul ne-a luat un lucru drag, un partener.
El știe mai bine sensul binecuvântărilor lui, el știe tot ce-i de făcut să ne coloreze viața pustie si sufletul pierdut.
Amalgam
Ce n-aș da să-mi infuzez aerul ponosit cu aroma ta și adierea anotimpului meu sec cu respirația ta fierbinte și pătrunzătoare
Ce plesnește peisajul naturii cu a sa paradigmat căci tu transpui cu culoare vie și orice șuier cântă vioi sub posesia ta
Ești singura mea dulce mângâiere și sigurul meu gând sfâșietor
Căci dragostea îmi e sădită dintr-un pământ răpitor ce te-a purtat o viață întreagă pe brațe în umbrele timpului predestinate
Ne-am născut nemuritori căci doar oamenii cu suflet bun încă râmn în amintirea perpetuă a paradisului, ei nu se uită niciodată, doar atunci când amintirea lor doare mult prea tare și vor s-o uite
Nu-i așa? Pentru că cel puțin tu ai rămas viu în mintea mea, chiar dacă timpul a dorit să-mi rămâi străin
Cred că el nu a avut totuși intenții rele ci a vrut doar să uităm ce ne doare căci tu pentru prima dată chiar mă dori
Când dorul arde, dar inimile tac
Noaptea își plimbă degetele reci
pe pielea gândurilor mele,
unde tu ai fost cândva căldură.
În colțurile tăcerii,
între două respirații uitate,
dorul arde mocnit,
fără flacără, fără fum,
doar scrum pe marginea sufletului.
Tu taci. Eu tac.
Două inimi cu buzele cusute,
dansând pe linii paralele,
prea mândre să se strige,
prea arse să se atingă.
Și totuși,
dincolo de zidurile noastre,
pulsul tău îmi răspunde în ecou.
Dar ce folos,
când inimile tac?