MANIFEST
Trăim în nepăsare și totuși nu ne pasă,
Alarma e reală, dar ignoranța crasă,
Ne temem de pericol, dar nu îl prevenim,
Și știm fără îndoială, că sunt dușmani străini.
Românii patrioți au dus multe războaie,
Dar nu de cucerire, ci doar de apărare,
Cu regi, cu domnitori, cu oameni curajoși,
Toți au pornit la luptă, eroi între eroi.
Nu ne mai plângem morții, ci ei ne plâng pe noi,
Că am lasat o țara săracă în nevoi,
Ne pleacă tineretul la muncă-n țări străine,
Părinții să-și ajute să cumpere o pâine.
Copii cu haine rupte, nu se mai duc la școală,
E tare frig în clase și suferă de foame,
Nu mai au nici ghiozdane, nici bani pentru tablete,
Azi, școala e modernă și mulți nu au nici ghete.
Avem conducători și oameni de ispravă,
Nu prea le place cinstea, de ce ar face treabă?
Se încurcă în citate cu fler spiritual,
Când oamenii mor cu zile, pe holuri în spital.
Români din toată țara și cei plecați afară,
Fortificați puterea cu dragoste de țară,
La graniță să fie tot timpul zid uman,
Să ne apărăm poporul, de oricare dușman!
Categoria: Poezii diverse
Toate poeziile autorului: Viorica E.
Data postării: 1 aprilie 2023
Vizualizări: 726
Poezii din aceiaşi categorie
the girl you haven't seen
As vrea sa mai scriu doua cuvinte
Da cam trist afara azi
Si inima bate încet și cuminte
De parca din cer ca în vis cazi
N-as zice ca-i vesel în casa
Fiindcă toți deja s-au culcat
Dar totuși ca mâța pe masa
Visele mele au plecat .
Si ce vrei ,dacă astăzi m-o apucat
De picioare Dorul
Sa fiu poet incurcat
Si de aripi ma cuprinde zborul ...
Iar cel ce sufera-creerul,
Nu ma întreabă nimic
Iși face el lucrul ca greierul
Si ma primeste de inamic.
Știu, nu sunt cea mai fericita
Dar sunt în adânc iubita
De sine, de ei și de ...cine?...
A ,stai ,ca Dorul vine
Ajunge pe azi atât debilizm
Îmi pare rău de tine
Ca vei citi fără mine
Prostii tapate pe hârtie 🤫🫣
de Alexandra
(imnuri tracice – sărbătoarea)
arhetipul mielului - să ne hrănim
cu un
neinițiat!
cel ce își strigă răzbunarea pe la colțuri
de lume!
- ah! injustiție, boală
a sudului -
straniu blestem!
(copil al odihnei barbare)
galben dezrădăcinat. -
*
nisip. îmbătrânire. perpendiculară pe existență
*
zbor -
veghe a bolilor, noapte
de noapte.
poate-mi pun o pană,
două,
din pasărea speranței!
va veni vremea
când prietena mea, piatra,
va cânta poema adevărului.
voi fi eu acolo?
*
(când dumnezeul din noi dă mâna cu cel din
afara noastră, omul înfierat - îndulcit naște ființa supremă;)
*
ah, poți tu mai mult? știi tu mai mult?!
La fântână
Sta fetita la fântână,
Sta cu lacrimi de durere,
Are o poza în mana,
Ce o strânge cu putere.
E portretul mamei sale,
Chipul ei de îngeraș,
Sta fetita, plânge tare,
Are lacrimi pe obraji.
La fântână se retrage,
Și o cheamă, o imploră,
S-o mai ia o data-n brate,
Sa-și mai vadă viitorul.
Un izvor de apa lina,
Ochii ei înlăcrimați,
Nimeni nu o mai alina,
Nici chiar tata, nici chiar frați.
La fântână,
Sta fetita supărată,
Fără mama, fără tata,
Pe-al ei suflet cu o pată.
Pata ce nu se mai șterge,
Rămâne un mare semn,
Imprimat în ochi și in sânge,
Si-n viata ei etern.
Prezentul creează viitorul
Plină de spelndoare
Eu merg pe a mea cărare
Cu o iubire fara de hotare
Eu trăiesc în lumea mare.
Trăind în suflet cu speranțe
Dovedind mereu doar pace
Ajungând și la dorințe
Ce nu au fost îndeplinite.
Zi de zi mai cu avânt
Eu călătoresc cu al meu cânt
Zi de zi mai frumușică
Precum un fir de levănțică.
-zom
Despre mine poetul, nu s-a vorbit.
Oarecum precaut şi în parte timid,
Cuvinte şi sensuri îndelung am plămădit
Şi lipsit de convingere... le-am lăsat la dospit.
Metode pompoase, semantici pedante,
Puhoi de simboluri şi vibrații înalte...
Savant au servit peste timpuri pleiade.
Dar de mine, artistul, n-ați fi auzit...
De mâna ce curge cerneala în descânt
Din condeiu' ce-mi transcrie din inimă-n gând
De ochiu-mi pictând vag imagini cu litere-n vid,
mici, dar iubite-amante frumoase
Cu bucle rebele şi linii suave
Şi nopți de tandrețe cu ele în valsuri
Pe mine, romanul, nu m-ați găsit
Pe nici un raft, în nici un birt ponosit.
Eram în peisaj, în treaba mea
Cāutând sceptic, poate, o... alceva
Mai mult decât eu şi viața mea
Şi unii ar zice:
Ce neinspirat s-a intitulat:
DOAR BANAL
Mare mare...
Încântă-mă mare, încântă-mă cu perle
Cu valurile tale-albastre, cu valuri de mărgele
Ai soarele-n spinare și cer de gențiene
Marius Ene, Polonia, 04.04.2025
the girl you haven't seen
As vrea sa mai scriu doua cuvinte
Da cam trist afara azi
Si inima bate încet și cuminte
De parca din cer ca în vis cazi
N-as zice ca-i vesel în casa
Fiindcă toți deja s-au culcat
Dar totuși ca mâța pe masa
Visele mele au plecat .
Si ce vrei ,dacă astăzi m-o apucat
De picioare Dorul
Sa fiu poet incurcat
Si de aripi ma cuprinde zborul ...
Iar cel ce sufera-creerul,
Nu ma întreabă nimic
Iși face el lucrul ca greierul
Si ma primeste de inamic.
Știu, nu sunt cea mai fericita
Dar sunt în adânc iubita
De sine, de ei și de ...cine?...
A ,stai ,ca Dorul vine
Ajunge pe azi atât debilizm
Îmi pare rău de tine
Ca vei citi fără mine
Prostii tapate pe hârtie 🤫🫣
de Alexandra
(imnuri tracice – sărbătoarea)
arhetipul mielului - să ne hrănim
cu un
neinițiat!
cel ce își strigă răzbunarea pe la colțuri
de lume!
- ah! injustiție, boală
a sudului -
straniu blestem!
(copil al odihnei barbare)
galben dezrădăcinat. -
*
nisip. îmbătrânire. perpendiculară pe existență
*
zbor -
veghe a bolilor, noapte
de noapte.
poate-mi pun o pană,
două,
din pasărea speranței!
va veni vremea
când prietena mea, piatra,
va cânta poema adevărului.
voi fi eu acolo?
*
(când dumnezeul din noi dă mâna cu cel din
afara noastră, omul înfierat - îndulcit naște ființa supremă;)
*
ah, poți tu mai mult? știi tu mai mult?!
La fântână
Sta fetita la fântână,
Sta cu lacrimi de durere,
Are o poza în mana,
Ce o strânge cu putere.
E portretul mamei sale,
Chipul ei de îngeraș,
Sta fetita, plânge tare,
Are lacrimi pe obraji.
La fântână se retrage,
Și o cheamă, o imploră,
S-o mai ia o data-n brate,
Sa-și mai vadă viitorul.
Un izvor de apa lina,
Ochii ei înlăcrimați,
Nimeni nu o mai alina,
Nici chiar tata, nici chiar frați.
La fântână,
Sta fetita supărată,
Fără mama, fără tata,
Pe-al ei suflet cu o pată.
Pata ce nu se mai șterge,
Rămâne un mare semn,
Imprimat în ochi și in sânge,
Si-n viata ei etern.
Prezentul creează viitorul
Plină de spelndoare
Eu merg pe a mea cărare
Cu o iubire fara de hotare
Eu trăiesc în lumea mare.
Trăind în suflet cu speranțe
Dovedind mereu doar pace
Ajungând și la dorințe
Ce nu au fost îndeplinite.
Zi de zi mai cu avânt
Eu călătoresc cu al meu cânt
Zi de zi mai frumușică
Precum un fir de levănțică.
-zom
Despre mine poetul, nu s-a vorbit.
Oarecum precaut şi în parte timid,
Cuvinte şi sensuri îndelung am plămădit
Şi lipsit de convingere... le-am lăsat la dospit.
Metode pompoase, semantici pedante,
Puhoi de simboluri şi vibrații înalte...
Savant au servit peste timpuri pleiade.
Dar de mine, artistul, n-ați fi auzit...
De mâna ce curge cerneala în descânt
Din condeiu' ce-mi transcrie din inimă-n gând
De ochiu-mi pictând vag imagini cu litere-n vid,
mici, dar iubite-amante frumoase
Cu bucle rebele şi linii suave
Şi nopți de tandrețe cu ele în valsuri
Pe mine, romanul, nu m-ați găsit
Pe nici un raft, în nici un birt ponosit.
Eram în peisaj, în treaba mea
Cāutând sceptic, poate, o... alceva
Mai mult decât eu şi viața mea
Şi unii ar zice:
Ce neinspirat s-a intitulat:
DOAR BANAL
Mare mare...
Încântă-mă mare, încântă-mă cu perle
Cu valurile tale-albastre, cu valuri de mărgele
Ai soarele-n spinare și cer de gențiene
Marius Ene, Polonia, 04.04.2025
Alte poezii ale autorului
Intuneric și lumină
M-am înfrățit cu munții fabuloși,
Le-am mângâiat cărările virgine,
Și-am respirat prin brazii plini de nea,
Cu fulgi de-argint, în dansuri de regine.
Dar regele semeț, pe loc, s-a mâniat
Orbit de răutate s-a și cutremurat.
Pocale ucigașe de foc a aruncat:
Și bezna s-a lăsat ...
Am sărutat și marea, regină iubitoare,
Și am plutit pe valuri în murmur de vapoare,
Și pescaruși, prieteni, m-au înălțat spre soare,
Să-l pot îmbrățișa, să-I dăruiesc o floare!
Cuprinsă de orgoliu, regina a aflat,
Nu-I drept să o întreacă, uscatul dominant,
Orașe, munți, ogoare, pe loc, a scufundat …
Și bezna s-a lăsat …
Am colindat prin lume, să pot să înțeleg
De ce atâtea crime? de ce nu mai sunt legi?
De ce atâtea boli, dureri și suferință
Când un remediu simplu – e calea spre credință!
Și spre natura pură, cu arbori și verdeață,
Ce-aduce sănătate și dragoste de viață!
Să-nbrațisăm copacii cu patimă nebună,
Și mâine ne așteaptă – o viață mult mai bună.
Viorica E.
SUNT EU ...
Trăim în două lumi mature,
Iubind în taină doar un zeu.
Perpetuăm în rase pure;
Miracolul e: DUMNEZEU!
Iubim, urâm și-n disperare
Sperăm mereu în izbăvire,
Nu vrem, ca lumea să dispară
Vrem pace-n suflet: NEMURIRE!
Iubim familia, natura,
Copiii ce ne dau fiori,
Iar pe dușmanii plini de ură
Îi premiem cu mii de flori.
Ne fascinează-o lume abstractă,
Pierdută-n ape adânci și reci.
Sau poate-n bolta cea albastră.
Cu o poartă-n RAI, prin care treci.
Ne temem de final în umbră
Agonizant, necunoscut …
Dar știm că-n stația din urmă,
Ne așteaptă un NOU ÎNCEPUT.
Viorica E.
Dialog
S-a oprit un porumbel din zbor
Să-mi spună o taină;
Cu glas timid, tremurător
Să-l însoțesc spre orizont,
Până la iarnă.
Și i-am răspuns: nu pot să vin,
Sunt tot în colivie.
Cu gratii de venin și de furie,
Cu sufletul rănit și-n agonie,
Nu știu dacă sunt moartă,
Sau sunt vie.
Să nu disperi, și eu,
Am o aripă ruptă
De frații mei de sânge, cu tril melodios,
Dar mă înalț în zare
Să duc mesaj în lume,
Ofrandă de iubire, de dragoste, de dor.
Prietenul meu drag,
Cu omul e mai greu,
E păcătos din fire
Îl pierd pe DUMNEZEU.
Și se înfruntă-n lupte perfide, fără milă,
Cu un final haotic;
Dar nimeni nu câștigă.
Să ne unim e cheia,
pierdută din trecut
S-aducem armonia și pacea pe pământ,
Copiii să zâmbească
Cu ochi senini sub soare,
Și să semnăm cu toții
În CARTEA DEONOARE!
Viorica E.
Masura timpului
Am măsurat timpul în clipe,
Să pot să mă bucur de cele fericite.
Erau atât de puține, atât de amorțite,
Încât s-au topit în ninsori fulguite,
M-am speriat, o clipă înseamnă atât de puțin,
Dar poate curma, soarta unui destin.
Am măsurat timpul în ore,
Le-am așezat în suflet pe cele majore,
Fior și înțelepciune, cu plansul de copil,
Creație divină, iubire în delir.
O primăvară a vieții, cu ghiocei firavi,
O dragoste imensă, alături de cei dragi.
Am măsurat timpul în zile,
Unele frumoase, altele inutile,
Minciuni, trădări, poveri cu doruri grele,
Cu traume cronicizate în chinuri și durere,
Decorul unei toamne târzii și numai ploi,
Cu vântul ce se zbate, lăsând copacii goi.
Am măsurat timpul în ani,
Prea mulți și deseori atât de banali,
Minciuni imaginare cu vrajă și magie,
Pierdute inutil în nopți de agonie,
Atunci chiar nu știam, trăiam în compromis,
Cu stima anulată, pierdută în abis.
Am măsurat timpul în timp,
Și am umplut complet, clepsidra de nisip,
Acum, voiam tăcere și liniște deplină,
Să pot ierta păcate la semeni fără vină,
Să ma opresc o clipă, să mă cunosc mai bine,
Să-mi regăsesc uitarea, pierdută în rutină.
Amintiri
Am oprit amintirile la poarta sufletului meu,
Le-am învelit în trandafiri și ghiocei,
Am pus și crini imperiali, chiar și-un curcubeu,
Să pot ca să respir, atunci când mi-este greu.
Am adunat speranțe și visuri de copil,
Le-am strâns într-o trăistuță
Să nu le pierd nicicând.
Am pus și o idilă de dragoste-nfocată,
Și-am sigilat-o în suflet,
Să n-o uit niciodată.
Dar, în vâltoarea vieții,
Apar nori și furtuni …
Ne pierdem în minciună și devenim imuni.
Sfidăm chiar omenia, pe semeni, pe străbuni,
Iar în final ajungem,
Să fim niște nebuni.
Apoi, sleiți de vlagă
Trăim în resemnare,
Și implorăm toți sfinții, le cerem îndurare.
Uităm de fapte bune, în confruntări cu ură,
Iar drumul pocăinței
E doar o FUNDĂTURĂ!
Viorica E.
Nu știm
Nu știm să prețuim momente fericite,
Trăim prin fantezia romanelor citite,
Eroi cu drame multe și întâmplări fictive,
Ne fascinează mintea și drumul spre suire.
Chiar și-n adolescență trăim prin drama lor,
Și nu găsim soluții, nu cerem ajutor,
Trăim într-o tăcere cu gânduri răvășite,
Și nu ne găsim succesul niciunei reușite.
Nu știm s-avem prieteni și după ani și ani,
Motive sunt multiple: invidie și bani,
De avem o datorie sau ei ne sunt datori,
Findul e haotic, in circ și tărăboi.
Nu știm s-avem nici frați sau alte rude,
Și-n termeni ipotetici ne conservăm în scuze,
Nu ne atacă viruși sau bombe nucleare,
Covidul fantomatic devine nepăsare.
Nu știm să ne iubim părinții îndeajuns,
Și plângem la morminte când ei de mult s-au dus,
Dar lacrimile noastre, regretul ce îl trăim,
Că n-am știut în viață, să spunem că-i iubim.
Intuneric și lumină
M-am înfrățit cu munții fabuloși,
Le-am mângâiat cărările virgine,
Și-am respirat prin brazii plini de nea,
Cu fulgi de-argint, în dansuri de regine.
Dar regele semeț, pe loc, s-a mâniat
Orbit de răutate s-a și cutremurat.
Pocale ucigașe de foc a aruncat:
Și bezna s-a lăsat ...
Am sărutat și marea, regină iubitoare,
Și am plutit pe valuri în murmur de vapoare,
Și pescaruși, prieteni, m-au înălțat spre soare,
Să-l pot îmbrățișa, să-I dăruiesc o floare!
Cuprinsă de orgoliu, regina a aflat,
Nu-I drept să o întreacă, uscatul dominant,
Orașe, munți, ogoare, pe loc, a scufundat …
Și bezna s-a lăsat …
Am colindat prin lume, să pot să înțeleg
De ce atâtea crime? de ce nu mai sunt legi?
De ce atâtea boli, dureri și suferință
Când un remediu simplu – e calea spre credință!
Și spre natura pură, cu arbori și verdeață,
Ce-aduce sănătate și dragoste de viață!
Să-nbrațisăm copacii cu patimă nebună,
Și mâine ne așteaptă – o viață mult mai bună.
Viorica E.
SUNT EU ...
Trăim în două lumi mature,
Iubind în taină doar un zeu.
Perpetuăm în rase pure;
Miracolul e: DUMNEZEU!
Iubim, urâm și-n disperare
Sperăm mereu în izbăvire,
Nu vrem, ca lumea să dispară
Vrem pace-n suflet: NEMURIRE!
Iubim familia, natura,
Copiii ce ne dau fiori,
Iar pe dușmanii plini de ură
Îi premiem cu mii de flori.
Ne fascinează-o lume abstractă,
Pierdută-n ape adânci și reci.
Sau poate-n bolta cea albastră.
Cu o poartă-n RAI, prin care treci.
Ne temem de final în umbră
Agonizant, necunoscut …
Dar știm că-n stația din urmă,
Ne așteaptă un NOU ÎNCEPUT.
Viorica E.
Dialog
S-a oprit un porumbel din zbor
Să-mi spună o taină;
Cu glas timid, tremurător
Să-l însoțesc spre orizont,
Până la iarnă.
Și i-am răspuns: nu pot să vin,
Sunt tot în colivie.
Cu gratii de venin și de furie,
Cu sufletul rănit și-n agonie,
Nu știu dacă sunt moartă,
Sau sunt vie.
Să nu disperi, și eu,
Am o aripă ruptă
De frații mei de sânge, cu tril melodios,
Dar mă înalț în zare
Să duc mesaj în lume,
Ofrandă de iubire, de dragoste, de dor.
Prietenul meu drag,
Cu omul e mai greu,
E păcătos din fire
Îl pierd pe DUMNEZEU.
Și se înfruntă-n lupte perfide, fără milă,
Cu un final haotic;
Dar nimeni nu câștigă.
Să ne unim e cheia,
pierdută din trecut
S-aducem armonia și pacea pe pământ,
Copiii să zâmbească
Cu ochi senini sub soare,
Și să semnăm cu toții
În CARTEA DEONOARE!
Viorica E.
Masura timpului
Am măsurat timpul în clipe,
Să pot să mă bucur de cele fericite.
Erau atât de puține, atât de amorțite,
Încât s-au topit în ninsori fulguite,
M-am speriat, o clipă înseamnă atât de puțin,
Dar poate curma, soarta unui destin.
Am măsurat timpul în ore,
Le-am așezat în suflet pe cele majore,
Fior și înțelepciune, cu plansul de copil,
Creație divină, iubire în delir.
O primăvară a vieții, cu ghiocei firavi,
O dragoste imensă, alături de cei dragi.
Am măsurat timpul în zile,
Unele frumoase, altele inutile,
Minciuni, trădări, poveri cu doruri grele,
Cu traume cronicizate în chinuri și durere,
Decorul unei toamne târzii și numai ploi,
Cu vântul ce se zbate, lăsând copacii goi.
Am măsurat timpul în ani,
Prea mulți și deseori atât de banali,
Minciuni imaginare cu vrajă și magie,
Pierdute inutil în nopți de agonie,
Atunci chiar nu știam, trăiam în compromis,
Cu stima anulată, pierdută în abis.
Am măsurat timpul în timp,
Și am umplut complet, clepsidra de nisip,
Acum, voiam tăcere și liniște deplină,
Să pot ierta păcate la semeni fără vină,
Să ma opresc o clipă, să mă cunosc mai bine,
Să-mi regăsesc uitarea, pierdută în rutină.
Amintiri
Am oprit amintirile la poarta sufletului meu,
Le-am învelit în trandafiri și ghiocei,
Am pus și crini imperiali, chiar și-un curcubeu,
Să pot ca să respir, atunci când mi-este greu.
Am adunat speranțe și visuri de copil,
Le-am strâns într-o trăistuță
Să nu le pierd nicicând.
Am pus și o idilă de dragoste-nfocată,
Și-am sigilat-o în suflet,
Să n-o uit niciodată.
Dar, în vâltoarea vieții,
Apar nori și furtuni …
Ne pierdem în minciună și devenim imuni.
Sfidăm chiar omenia, pe semeni, pe străbuni,
Iar în final ajungem,
Să fim niște nebuni.
Apoi, sleiți de vlagă
Trăim în resemnare,
Și implorăm toți sfinții, le cerem îndurare.
Uităm de fapte bune, în confruntări cu ură,
Iar drumul pocăinței
E doar o FUNDĂTURĂ!
Viorica E.
Nu știm
Nu știm să prețuim momente fericite,
Trăim prin fantezia romanelor citite,
Eroi cu drame multe și întâmplări fictive,
Ne fascinează mintea și drumul spre suire.
Chiar și-n adolescență trăim prin drama lor,
Și nu găsim soluții, nu cerem ajutor,
Trăim într-o tăcere cu gânduri răvășite,
Și nu ne găsim succesul niciunei reușite.
Nu știm s-avem prieteni și după ani și ani,
Motive sunt multiple: invidie și bani,
De avem o datorie sau ei ne sunt datori,
Findul e haotic, in circ și tărăboi.
Nu știm s-avem nici frați sau alte rude,
Și-n termeni ipotetici ne conservăm în scuze,
Nu ne atacă viruși sau bombe nucleare,
Covidul fantomatic devine nepăsare.
Nu știm să ne iubim părinții îndeajuns,
Și plângem la morminte când ei de mult s-au dus,
Dar lacrimile noastre, regretul ce îl trăim,
Că n-am știut în viață, să spunem că-i iubim.