MANIFEST
Trăim în nepăsare și totuși nu ne pasă,
Alarma e reală, dar ignoranța crasă,
Ne temem de pericol, dar nu îl prevenim,
Și știm fără îndoială, că sunt dușmani străini.
Românii patrioți au dus multe războaie,
Dar nu de cucerire, ci doar de apărare,
Cu regi, cu domnitori, cu oameni curajoși,
Toți au pornit la luptă, eroi între eroi.
Nu ne mai plângem morții, ci ei ne plâng pe noi,
Că am lasat o țara săracă în nevoi,
Ne pleacă tineretul la muncă-n țări străine,
Părinții să-și ajute să cumpere o pâine.
Copii cu haine rupte, nu se mai duc la școală,
E tare frig în clase și suferă de foame,
Nu mai au nici ghiozdane, nici bani pentru tablete,
Azi, școala e modernă și mulți nu au nici ghete.
Avem conducători și oameni de ispravă,
Nu prea le place cinstea, de ce ar face treabă?
Se încurcă în citate cu fler spiritual,
Când oamenii mor cu zile, pe holuri în spital.
Români din toată țara și cei plecați afară,
Fortificați puterea cu dragoste de țară,
La graniță să fie tot timpul zid uman,
Să ne apărăm poporul, de oricare dușman!
Категория: Различные стихи
Все стихи автора: Viorica E.
Дата публикации: 1 апреля 2023
Просмотры: 789
Стихи из этой категории
Psalmi - LII - Gânduri sugrumate
Sunt gânduri, Doamne,
care nu se spun.
Nu pentru că nu știu cuvintele,
ci pentru că mi-e teamă
să le rostesc.
Gânduri încolțite în noapte,
ascunse sub zâmbete,
neîmpărtășite nici măcar inimii mele.
Și totuși, ele cresc —
tăcute, grele,
ca pietrele care nu fac ziduri,
ci morminte.
Le port ca pe niște lanțuri
invizibile,
dar simțite cu fiecare pas.
Și când vreau să mă rog,
ele îmi sugrumă glasul
cu tăcerea lor de plumb.
Dar Tu, Doamne, știi…
Chiar și ce n-am spus.
Chiar și ce mi-e rușine să gândesc.
Și nu Te dai înapoi.
Tu intri acolo unde nici eu nu vreau să privesc,
și aprinzi o lumină slabă —
nu ca să mă judeci,
ci ca să mă ridici.
Învață-mă, Doamne,
să-Ți dau și ce nu pot rosti,
să-Ți încredințez nu doar rugăciunea,
ci și nodul din rugă.
Ca să pot respira din nou —
nu aer,
ci adevăr.
Frământări
Rugăciunile înălţate spre cer,
Le-am aflat îngropate-n pământ,
Sunt omul de paie, stingher,
Clădit din lut şi cuvânt.
Asist la naşteri suspecte,
Şi intru-n travaliu pentr-o idee,
Mişcările-mi sunt zvâcniri imperfecte,
Pierdute într-un spital, pe-o alee.
În mâini şi picioare port cuie bătute,
Dar nu îmi găsesc încă cruce,
Înaltul prelat cu idei preconcepute,
Anateme şi prescuri îmi aduce.
S-a lepădat şi universul de mine,
Foiala îmi intră ca o boală în trup,
Încep să cânt câteva imnuri creştine,
Vin demoni şi dansează lângă mine în grup.
Mii de sihaştri se roagă în cor,
Chilii şi bordeie s-au luminat,
Însă cum pot acum pe pământ ca să mor,
Când în cer sufletul nu-mi poate fi judecat?
Melodia mării
Melodia mării, cântecul sălbatic,
În valuri se pierde și-n vânt se ridică.
O simfonie nesfârșită, ce-ți atinge inima,
Cu sunete blânde și putere divină.
Pe plaja pustie, nisipul strălucește,
Valurile dansează și soarele răsare.
Melodia mării ne cheamă să visăm,
Să simțim libertatea și să ne eliberăm.
În adierea vântului, se aude un suspin,
Pescărușii zboară într-un dans ușor.
Melodia mării ne umple de bucurie,
Ne aduce liniștea și o nouă energie.
Valurile se sparg cu putere pe stânci,
Un cor de scoici cântă în armonii divine.
Melodia mării ne îmbracă în albastru,
Ne învăluie cu mister și cu dor.
Pe malul nisipos, picioarele se scufundă,
În valurile calde, ca o îmbrățișare tandră.
Melodia mării ne cheamă să călătorim,
Spre orizonturi noi, într-un vis nemuritor.
Când soarele apune și cerul se aprinde,
Melodia mării rămâne mereu în suflet.
O amintire vie, ce ne aduce bucurie,
Și ne face să simțim că suntem parte din eternitate.
Vis...
În largul tăcerii, un tunet ascuns,
Îmi sună în piept ca un gând nerostit,
O clipă pierdută dintr-un vis nepătruns,
Deschide porți vechi spre un timp infinit.
Din pulberea nopții îmi fac un altar,
Cu stele asfințite și oceane de jar,
Iar gândul mă duce, străin și hoinar,
Prin somnul uitării, într-un vis secular.
Cu pasul pe umbre, sub cerul prelins,
Mă-nchin rugăciunii ce-n mine s-a frânt,
Dar glasul iubirii, din visuri desprins,
Purcede prin mine și intră-n pământ.
Și-n timpul acela când voi fi doar un dor,
Un cântec uitat între cer și pământ,
Voi veni printr-un vis, să te mângâi ușor,
Și cu tine, pe veci, voi semna legământ.
Satul care moare!
Mă-ntorc în satul meu natal,
De unde am plecat demult,
Și multe lucruri nu îmi plac,
Când oameni-i ascult
Pe uliți nu mai sunt copii,
Să bată mingea, să fure poame,
Și doar câțiva hâtri bătrâni,
Plângându-se că vor muri de foame
Pe drum mă întâlnesc cu semeni,
De vârsta mea și-mi e rușine,
Că nu mai știu să-i chem pe nume,
Timpul furând și de la ei și mine
Ajung la cimitirul mut din sat,
Unde mama se odihnește,
Mă reculeg și flori depun,
Pe care ochiul le stropește,
Trec și pe la casa părintească,
De care-mi este atât de dor,
Privesc la curtea cu verdeață,
Și-admir cerdacul cu pridvor,
Aici e locul unde m-am născut,
Și-am mers eu zi de zi la școală
Cum aș putea vreodată să o uit,
Pe mama ce striga, copile scoală
De după gard mă uit la sat,
Care nu mai arată ca-nainte,
Văd multe case cu gard stricat,
Imaginea e totul și ea nu minte
Plec din satul care moare,
Trist și plin de-amărăciune,
Mâna tatei o sărut,
Și în gând spun..rugăciune!
Strigătul tăcerii
Ticăitul unui ceas
Din suflul tăcerii
Fredona la pas
Clipocitul vremii..
Picaturile de apă,
Scurgăndu-se -n ison,
În liniștea ce țipă
Pe același ton..
Scârțâie din balamale
Suflată de vânt,
În cadență de vocale
Tihna din cuvânt.
Mută negura,se lasă
Pe-a pleoapelor clipeală
Și pacea unduioasă
Alunecă pe pardoseală..
Calmul cerului -nstelat,
De răsunet năbușit,
Fu subit străfulgerat
De un strigăt amorțit..
Psalmi - LII - Gânduri sugrumate
Sunt gânduri, Doamne,
care nu se spun.
Nu pentru că nu știu cuvintele,
ci pentru că mi-e teamă
să le rostesc.
Gânduri încolțite în noapte,
ascunse sub zâmbete,
neîmpărtășite nici măcar inimii mele.
Și totuși, ele cresc —
tăcute, grele,
ca pietrele care nu fac ziduri,
ci morminte.
Le port ca pe niște lanțuri
invizibile,
dar simțite cu fiecare pas.
Și când vreau să mă rog,
ele îmi sugrumă glasul
cu tăcerea lor de plumb.
Dar Tu, Doamne, știi…
Chiar și ce n-am spus.
Chiar și ce mi-e rușine să gândesc.
Și nu Te dai înapoi.
Tu intri acolo unde nici eu nu vreau să privesc,
și aprinzi o lumină slabă —
nu ca să mă judeci,
ci ca să mă ridici.
Învață-mă, Doamne,
să-Ți dau și ce nu pot rosti,
să-Ți încredințez nu doar rugăciunea,
ci și nodul din rugă.
Ca să pot respira din nou —
nu aer,
ci adevăr.
Frământări
Rugăciunile înălţate spre cer,
Le-am aflat îngropate-n pământ,
Sunt omul de paie, stingher,
Clădit din lut şi cuvânt.
Asist la naşteri suspecte,
Şi intru-n travaliu pentr-o idee,
Mişcările-mi sunt zvâcniri imperfecte,
Pierdute într-un spital, pe-o alee.
În mâini şi picioare port cuie bătute,
Dar nu îmi găsesc încă cruce,
Înaltul prelat cu idei preconcepute,
Anateme şi prescuri îmi aduce.
S-a lepădat şi universul de mine,
Foiala îmi intră ca o boală în trup,
Încep să cânt câteva imnuri creştine,
Vin demoni şi dansează lângă mine în grup.
Mii de sihaştri se roagă în cor,
Chilii şi bordeie s-au luminat,
Însă cum pot acum pe pământ ca să mor,
Când în cer sufletul nu-mi poate fi judecat?
Melodia mării
Melodia mării, cântecul sălbatic,
În valuri se pierde și-n vânt se ridică.
O simfonie nesfârșită, ce-ți atinge inima,
Cu sunete blânde și putere divină.
Pe plaja pustie, nisipul strălucește,
Valurile dansează și soarele răsare.
Melodia mării ne cheamă să visăm,
Să simțim libertatea și să ne eliberăm.
În adierea vântului, se aude un suspin,
Pescărușii zboară într-un dans ușor.
Melodia mării ne umple de bucurie,
Ne aduce liniștea și o nouă energie.
Valurile se sparg cu putere pe stânci,
Un cor de scoici cântă în armonii divine.
Melodia mării ne îmbracă în albastru,
Ne învăluie cu mister și cu dor.
Pe malul nisipos, picioarele se scufundă,
În valurile calde, ca o îmbrățișare tandră.
Melodia mării ne cheamă să călătorim,
Spre orizonturi noi, într-un vis nemuritor.
Când soarele apune și cerul se aprinde,
Melodia mării rămâne mereu în suflet.
O amintire vie, ce ne aduce bucurie,
Și ne face să simțim că suntem parte din eternitate.
Vis...
În largul tăcerii, un tunet ascuns,
Îmi sună în piept ca un gând nerostit,
O clipă pierdută dintr-un vis nepătruns,
Deschide porți vechi spre un timp infinit.
Din pulberea nopții îmi fac un altar,
Cu stele asfințite și oceane de jar,
Iar gândul mă duce, străin și hoinar,
Prin somnul uitării, într-un vis secular.
Cu pasul pe umbre, sub cerul prelins,
Mă-nchin rugăciunii ce-n mine s-a frânt,
Dar glasul iubirii, din visuri desprins,
Purcede prin mine și intră-n pământ.
Și-n timpul acela când voi fi doar un dor,
Un cântec uitat între cer și pământ,
Voi veni printr-un vis, să te mângâi ușor,
Și cu tine, pe veci, voi semna legământ.
Satul care moare!
Mă-ntorc în satul meu natal,
De unde am plecat demult,
Și multe lucruri nu îmi plac,
Când oameni-i ascult
Pe uliți nu mai sunt copii,
Să bată mingea, să fure poame,
Și doar câțiva hâtri bătrâni,
Plângându-se că vor muri de foame
Pe drum mă întâlnesc cu semeni,
De vârsta mea și-mi e rușine,
Că nu mai știu să-i chem pe nume,
Timpul furând și de la ei și mine
Ajung la cimitirul mut din sat,
Unde mama se odihnește,
Mă reculeg și flori depun,
Pe care ochiul le stropește,
Trec și pe la casa părintească,
De care-mi este atât de dor,
Privesc la curtea cu verdeață,
Și-admir cerdacul cu pridvor,
Aici e locul unde m-am născut,
Și-am mers eu zi de zi la școală
Cum aș putea vreodată să o uit,
Pe mama ce striga, copile scoală
De după gard mă uit la sat,
Care nu mai arată ca-nainte,
Văd multe case cu gard stricat,
Imaginea e totul și ea nu minte
Plec din satul care moare,
Trist și plin de-amărăciune,
Mâna tatei o sărut,
Și în gând spun..rugăciune!
Strigătul tăcerii
Ticăitul unui ceas
Din suflul tăcerii
Fredona la pas
Clipocitul vremii..
Picaturile de apă,
Scurgăndu-se -n ison,
În liniștea ce țipă
Pe același ton..
Scârțâie din balamale
Suflată de vânt,
În cadență de vocale
Tihna din cuvânt.
Mută negura,se lasă
Pe-a pleoapelor clipeală
Și pacea unduioasă
Alunecă pe pardoseală..
Calmul cerului -nstelat,
De răsunet năbușit,
Fu subit străfulgerat
De un strigăt amorțit..
Другие стихотворения автора
Masura timpului
Am măsurat timpul în clipe,
Să pot să mă bucur de cele fericite.
Erau atât de puține, atât de amorțite,
Încât s-au topit în ninsori fulguite,
M-am speriat, o clipă înseamnă atât de puțin,
Dar poate curma, soarta unui destin.
Am măsurat timpul în ore,
Le-am așezat în suflet pe cele majore,
Fior și înțelepciune, cu plansul de copil,
Creație divină, iubire în delir.
O primăvară a vieții, cu ghiocei firavi,
O dragoste imensă, alături de cei dragi.
Am măsurat timpul în zile,
Unele frumoase, altele inutile,
Minciuni, trădări, poveri cu doruri grele,
Cu traume cronicizate în chinuri și durere,
Decorul unei toamne târzii și numai ploi,
Cu vântul ce se zbate, lăsând copacii goi.
Am măsurat timpul în ani,
Prea mulți și deseori atât de banali,
Minciuni imaginare cu vrajă și magie,
Pierdute inutil în nopți de agonie,
Atunci chiar nu știam, trăiam în compromis,
Cu stima anulată, pierdută în abis.
Am măsurat timpul în timp,
Și am umplut complet, clepsidra de nisip,
Acum, voiam tăcere și liniște deplină,
Să pot ierta păcate la semeni fără vină,
Să ma opresc o clipă, să mă cunosc mai bine,
Să-mi regăsesc uitarea, pierdută în rutină.
Negru și alb
În prima parte a vieții,
Într-un decor de fast,
Apar două vedete: o fată și-un băiat
Atât sunt de frumoși, de tineri, de curați,
Privindu-i de departe, ai spune că sunt frați.
Sunt frați într-o iubire
Ce s-a înfiripat
Nimic nu m-ai contează, e totul minunat.
Renunță la părinți, la ordinea firească,
Iar școala se transferă în glastră la fereastră.
În partea a doua a vieții,
Pe-o scenă amenajată …
Aceleași personaje: se ceartă și se-mpacă.
El, plin de îngânfare, drogat și tatuat,
Deja e într-o gașcă, se crede împărat.
Iar, Eva cea modernă, aproape dezbrăcată,
În aburi de beție, ajunge dezaxată.
Povestea lor e tristă, dar personalizată,
Nu m-ai au niciun rol, pe scena-ntunecată!
Realitatea, însă, ne spune cu tărie,
Avem un tineret cu fală și mândrie!
Învăță-n școli înalte, în universități,
Și-ajung prin lumea toată profesorii și docenți.
Și ne mândrim cu toții că îi avem în țară,
Ei știu cum să separe neghina de secară.
Le celebram știința și munca-n cercetare,
PLANETA E SALVATĂ! Vom fi liberi sub soare!
Viorica E.
Nu știm
Nu știm să prețuim momente fericite,
Trăim prin fantezia romanelor citite,
Eroi cu drame multe și întâmplări fictive,
Ne fascinează mintea și drumul spre suire.
Chiar și-n adolescență trăim prin drama lor,
Și nu găsim soluții, nu cerem ajutor,
Trăim într-o tăcere cu gânduri răvășite,
Și nu ne găsim succesul niciunei reușite.
Nu știm s-avem prieteni și după ani și ani,
Motive sunt multiple: invidie și bani,
De avem o datorie sau ei ne sunt datori,
Findul e haotic, in circ și tărăboi.
Nu știm s-avem nici frați sau alte rude,
Și-n termeni ipotetici ne conservăm în scuze,
Nu ne atacă viruși sau bombe nucleare,
Covidul fantomatic devine nepăsare.
Nu știm să ne iubim părinții îndeajuns,
Și plângem la morminte când ei de mult s-au dus,
Dar lacrimile noastre, regretul ce îl trăim,
Că n-am știut în viață, să spunem că-i iubim.
Intuneric și lumină
M-am înfrățit cu munții fabuloși,
Le-am mângâiat cărările virgine,
Și-am respirat prin brazii plini de nea,
Cu fulgi de-argint, în dansuri de regine.
Dar regele semeț, pe loc, s-a mâniat
Orbit de răutate s-a și cutremurat.
Pocale ucigașe de foc a aruncat:
Și bezna s-a lăsat ...
Am sărutat și marea, regină iubitoare,
Și am plutit pe valuri în murmur de vapoare,
Și pescaruși, prieteni, m-au înălțat spre soare,
Să-l pot îmbrățișa, să-I dăruiesc o floare!
Cuprinsă de orgoliu, regina a aflat,
Nu-I drept să o întreacă, uscatul dominant,
Orașe, munți, ogoare, pe loc, a scufundat …
Și bezna s-a lăsat …
Am colindat prin lume, să pot să înțeleg
De ce atâtea crime? de ce nu mai sunt legi?
De ce atâtea boli, dureri și suferință
Când un remediu simplu – e calea spre credință!
Și spre natura pură, cu arbori și verdeață,
Ce-aduce sănătate și dragoste de viață!
Să-nbrațisăm copacii cu patimă nebună,
Și mâine ne așteaptă – o viață mult mai bună.
Viorica E.
Dialog
S-a oprit un porumbel din zbor
Să-mi spună o taină;
Cu glas timid, tremurător
Să-l însoțesc spre orizont,
Până la iarnă.
Și i-am răspuns: nu pot să vin,
Sunt tot în colivie.
Cu gratii de venin și de furie,
Cu sufletul rănit și-n agonie,
Nu știu dacă sunt moartă,
Sau sunt vie.
Să nu disperi, și eu,
Am o aripă ruptă
De frații mei de sânge, cu tril melodios,
Dar mă înalț în zare
Să duc mesaj în lume,
Ofrandă de iubire, de dragoste, de dor.
Prietenul meu drag,
Cu omul e mai greu,
E păcătos din fire
Îl pierd pe DUMNEZEU.
Și se înfruntă-n lupte perfide, fără milă,
Cu un final haotic;
Dar nimeni nu câștigă.
Să ne unim e cheia,
pierdută din trecut
S-aducem armonia și pacea pe pământ,
Copiii să zâmbească
Cu ochi senini sub soare,
Și să semnăm cu toții
În CARTEA DEONOARE!
Viorica E.
SUNT EU ...
Trăim în două lumi mature,
Iubind în taină doar un zeu.
Perpetuăm în rase pure;
Miracolul e: DUMNEZEU!
Iubim, urâm și-n disperare
Sperăm mereu în izbăvire,
Nu vrem, ca lumea să dispară
Vrem pace-n suflet: NEMURIRE!
Iubim familia, natura,
Copiii ce ne dau fiori,
Iar pe dușmanii plini de ură
Îi premiem cu mii de flori.
Ne fascinează-o lume abstractă,
Pierdută-n ape adânci și reci.
Sau poate-n bolta cea albastră.
Cu o poartă-n RAI, prin care treci.
Ne temem de final în umbră
Agonizant, necunoscut …
Dar știm că-n stația din urmă,
Ne așteaptă un NOU ÎNCEPUT.
Viorica E.
Masura timpului
Am măsurat timpul în clipe,
Să pot să mă bucur de cele fericite.
Erau atât de puține, atât de amorțite,
Încât s-au topit în ninsori fulguite,
M-am speriat, o clipă înseamnă atât de puțin,
Dar poate curma, soarta unui destin.
Am măsurat timpul în ore,
Le-am așezat în suflet pe cele majore,
Fior și înțelepciune, cu plansul de copil,
Creație divină, iubire în delir.
O primăvară a vieții, cu ghiocei firavi,
O dragoste imensă, alături de cei dragi.
Am măsurat timpul în zile,
Unele frumoase, altele inutile,
Minciuni, trădări, poveri cu doruri grele,
Cu traume cronicizate în chinuri și durere,
Decorul unei toamne târzii și numai ploi,
Cu vântul ce se zbate, lăsând copacii goi.
Am măsurat timpul în ani,
Prea mulți și deseori atât de banali,
Minciuni imaginare cu vrajă și magie,
Pierdute inutil în nopți de agonie,
Atunci chiar nu știam, trăiam în compromis,
Cu stima anulată, pierdută în abis.
Am măsurat timpul în timp,
Și am umplut complet, clepsidra de nisip,
Acum, voiam tăcere și liniște deplină,
Să pot ierta păcate la semeni fără vină,
Să ma opresc o clipă, să mă cunosc mai bine,
Să-mi regăsesc uitarea, pierdută în rutină.
Negru și alb
În prima parte a vieții,
Într-un decor de fast,
Apar două vedete: o fată și-un băiat
Atât sunt de frumoși, de tineri, de curați,
Privindu-i de departe, ai spune că sunt frați.
Sunt frați într-o iubire
Ce s-a înfiripat
Nimic nu m-ai contează, e totul minunat.
Renunță la părinți, la ordinea firească,
Iar școala se transferă în glastră la fereastră.
În partea a doua a vieții,
Pe-o scenă amenajată …
Aceleași personaje: se ceartă și se-mpacă.
El, plin de îngânfare, drogat și tatuat,
Deja e într-o gașcă, se crede împărat.
Iar, Eva cea modernă, aproape dezbrăcată,
În aburi de beție, ajunge dezaxată.
Povestea lor e tristă, dar personalizată,
Nu m-ai au niciun rol, pe scena-ntunecată!
Realitatea, însă, ne spune cu tărie,
Avem un tineret cu fală și mândrie!
Învăță-n școli înalte, în universități,
Și-ajung prin lumea toată profesorii și docenți.
Și ne mândrim cu toții că îi avem în țară,
Ei știu cum să separe neghina de secară.
Le celebram știința și munca-n cercetare,
PLANETA E SALVATĂ! Vom fi liberi sub soare!
Viorica E.
Nu știm
Nu știm să prețuim momente fericite,
Trăim prin fantezia romanelor citite,
Eroi cu drame multe și întâmplări fictive,
Ne fascinează mintea și drumul spre suire.
Chiar și-n adolescență trăim prin drama lor,
Și nu găsim soluții, nu cerem ajutor,
Trăim într-o tăcere cu gânduri răvășite,
Și nu ne găsim succesul niciunei reușite.
Nu știm s-avem prieteni și după ani și ani,
Motive sunt multiple: invidie și bani,
De avem o datorie sau ei ne sunt datori,
Findul e haotic, in circ și tărăboi.
Nu știm s-avem nici frați sau alte rude,
Și-n termeni ipotetici ne conservăm în scuze,
Nu ne atacă viruși sau bombe nucleare,
Covidul fantomatic devine nepăsare.
Nu știm să ne iubim părinții îndeajuns,
Și plângem la morminte când ei de mult s-au dus,
Dar lacrimile noastre, regretul ce îl trăim,
Că n-am știut în viață, să spunem că-i iubim.
Intuneric și lumină
M-am înfrățit cu munții fabuloși,
Le-am mângâiat cărările virgine,
Și-am respirat prin brazii plini de nea,
Cu fulgi de-argint, în dansuri de regine.
Dar regele semeț, pe loc, s-a mâniat
Orbit de răutate s-a și cutremurat.
Pocale ucigașe de foc a aruncat:
Și bezna s-a lăsat ...
Am sărutat și marea, regină iubitoare,
Și am plutit pe valuri în murmur de vapoare,
Și pescaruși, prieteni, m-au înălțat spre soare,
Să-l pot îmbrățișa, să-I dăruiesc o floare!
Cuprinsă de orgoliu, regina a aflat,
Nu-I drept să o întreacă, uscatul dominant,
Orașe, munți, ogoare, pe loc, a scufundat …
Și bezna s-a lăsat …
Am colindat prin lume, să pot să înțeleg
De ce atâtea crime? de ce nu mai sunt legi?
De ce atâtea boli, dureri și suferință
Când un remediu simplu – e calea spre credință!
Și spre natura pură, cu arbori și verdeață,
Ce-aduce sănătate și dragoste de viață!
Să-nbrațisăm copacii cu patimă nebună,
Și mâine ne așteaptă – o viață mult mai bună.
Viorica E.
Dialog
S-a oprit un porumbel din zbor
Să-mi spună o taină;
Cu glas timid, tremurător
Să-l însoțesc spre orizont,
Până la iarnă.
Și i-am răspuns: nu pot să vin,
Sunt tot în colivie.
Cu gratii de venin și de furie,
Cu sufletul rănit și-n agonie,
Nu știu dacă sunt moartă,
Sau sunt vie.
Să nu disperi, și eu,
Am o aripă ruptă
De frații mei de sânge, cu tril melodios,
Dar mă înalț în zare
Să duc mesaj în lume,
Ofrandă de iubire, de dragoste, de dor.
Prietenul meu drag,
Cu omul e mai greu,
E păcătos din fire
Îl pierd pe DUMNEZEU.
Și se înfruntă-n lupte perfide, fără milă,
Cu un final haotic;
Dar nimeni nu câștigă.
Să ne unim e cheia,
pierdută din trecut
S-aducem armonia și pacea pe pământ,
Copiii să zâmbească
Cu ochi senini sub soare,
Și să semnăm cu toții
În CARTEA DEONOARE!
Viorica E.
SUNT EU ...
Trăim în două lumi mature,
Iubind în taină doar un zeu.
Perpetuăm în rase pure;
Miracolul e: DUMNEZEU!
Iubim, urâm și-n disperare
Sperăm mereu în izbăvire,
Nu vrem, ca lumea să dispară
Vrem pace-n suflet: NEMURIRE!
Iubim familia, natura,
Copiii ce ne dau fiori,
Iar pe dușmanii plini de ură
Îi premiem cu mii de flori.
Ne fascinează-o lume abstractă,
Pierdută-n ape adânci și reci.
Sau poate-n bolta cea albastră.
Cu o poartă-n RAI, prin care treci.
Ne temem de final în umbră
Agonizant, necunoscut …
Dar știm că-n stația din urmă,
Ne așteaptă un NOU ÎNCEPUT.
Viorica E.