Te caut
Te caut în fiorul vântului de toamnă,
În frunza amorțită, căzută la pământ
Ești pasărea ce poartă pe aripi alinarea
Și visul de iubire, în sfântul jurământ.
Ești dragostea și ura, unui destin în stele,
Magia unei oaze în tainicul deșert
Atât ești de aproape, atât ești lângă mine,
În agonia nopții,
Mi-e frică să te pierd.
Ce rece-i depărtarea, ce viscol a stârnit,
Cand tu nu ești cu mine,
Te am numai în gând,
Ți-am construit o sferă, de aur și de vis.
Și am închis-o în suflet,
Să nu te pierd, nicicând.
Viorica E.
Категория: Стихи про любовь
Все стихи автора: Viorica E.
Дата публикации: 4 февраля 2022
Просмотры: 1098
Стихи из этой категории
Ce-mi pasă...
Ce-mi pasă că trec clipe
Şi că nu se opresc,
Atâta timp cât numai
La tine mă gândesc!
Ce-mi pasă că trec zile
Şi că-s tot mai puţine,
Atâta timp cât iarăşi
Îmi este dor de tine!
Şi ce dacă trec anii
Şi nu se-ntorc din drum,
Atâta timp cât încă
Te mai iubesc şi-acum!
CÂNTĂ CUCUL
Știri venite către seară,
Iz de nouă primăvară
Naște cercuri colorate
Tipărite ca într-o carte.
Flueră pala de vânt
Eveniment trecător
Raza scântee în soare
Ici și colo flori apare.
Cântă cucul într-o vâlcea
Imortalizată-i clipa.
Totu-i feriee,minunat
Acord fin în cer înalt.
O POVESTE PENTRU TINE -urmare-
Vreau să-mi continui povestea de unde am rămas.Amintirile curg ca un șuvoi
pe care nu-l pot opri .Doar de atât sunt în stare acum, când simt că viața a
trecut peste mine nici nu știu când.Am amintiri frumoase de care îmi amintesc
cu mult drag . Am uitat ,sau am omis povestiri hazlii din viața mea.Deși eram
iubit ,asta o știu prea bine, câte odatâ făceam și greșel,i stăpânul mă certa și mă
amenința că mă bate. Mă ascundeam ,după stăpâna mea ,care era miloasă și
blândă și -mi lua apărarea.Atunci când grașala mea, întrecea orice măsură mâ-
nia stăpânului nu se potolea, stăpâna îmi făcea semn să mă ascund. și nu apăream
doar când mă chema.,semn că m-a iertat.
Erau zile când ne distram copios:mi se spunea
-Atos arată cum merge un om bătrăn? Eu care viam ca totul să iasă bine ,mă străduiam
să reușesc: mă aplecam ca un bătrân ,că văzusem mulți,șchiopătam,mă așezam în genunchi
arătând că am obosit. Asistența mă aplauda și eu eram fericit.
Iarna eram de ajutor ,mergeam cu sania după lemne pe malul Prutului. Lacul era înghețat
eu eram înhămat la sanie, nici n-ui simțeam greutatea,Mai erau zile când mergeam după nuiele
necesare la împletirea coșurilor ,pe care le vindeam la târg .Era și asta o treabă de care eram
mândru, mai ales că primeam laude . Cui n-i plac laudele?
Dar să vă spun de ce aveam să fiu bătut ; am stat ascuns câteva zile , până am fost iertat.
Era perioada când oamenii satului tăiau porcii în ajunul Crăciunului. Stăpânii mei au fost învi
tați pomana porcului de familia Popa .Eu m-am supărat că nu m-a luat și pe mine.Am sărir gardul
si i-am căutat .Mirosul m-a oprit acolo unde erau, dar poarta era încuiată.Am făcut de două orri
ham,ham cum numai eu știu să fac și m-au învitat în curte unde era o masă întinsă .
-Dar bine Atos nu ți-am spus să stai acasă? mă mustră stăpâna și î-mi aruncă niște oase rămase
de la masa lor.Însă privirea mi-a rămas , la streașinea casei unde atârna un cap de porc pregătit
pentru afumătoare.Mi-a venit ideea să -l fur și asta am făcut.Am mâncat ceva din el și restul l-am
ascuns în gluga de stuf.Dar dimineață cine bate în poartă ,supărat foc? Cel căruia i-am furat capul
de porc!...Stăpânul meu jură că nu eu sunt hoțul ,că nu are nici o dovadă că ar fi așa și zice
- Mai bine du -te în altă parte și-l caută ,hoțul nu-i Atos.L-am auzit și deja aveam păreri de rău
pentru ce făcusem....
va continua
Mă duce gândul...!
Mă duce gândul fără să-mi spună,
departe în copilăria mea din sat,
Și mă oprește lângă o poartă
zicându-mi, deschide ești așteptat.
Fac doi pași rapid pân' lângă gard
și privesc în curtea părăsită,
Totu-i pustiu nu simt nicio mișcare
și casa pare a fi nelocuită.
Doar câinele mă latră dintr-o cușcă
și furios se uită către mine,
Parcă ar vrea ham, ham să spună,
nu te cunosc, pleacă străine.
Nu mai strig, privesc pe drum,
dar și pe-aici nimeni nu trece,
Treabă îmi fac scot o găleată
și sorb paharul plin cu apă rece.
Bag mâna în buzunarul hainei
și-ntrebător iau telefonul,
Îl sun pe tata și-i zic că am venit,
îmi zice da și-oprește tonul.
Trece un timp până deschide ușa
în mână cu un baston cu tijă,
Ochii îi plâng când chipu-mi vede
și-i șterge-ncet cu mare grijă.
Trage ușor zăvorul porții și vorbă
aspră aruncă înspre câine,
Ne-mbrățișăm și îmi șoptește....
să știi că te-așteptam pe mâine.
Ne așezăm pe banca de la drum,
ca să-și îndrepte spatele,
Și trist îmi spune de dureri și,
c-a-ncercat..toate tratamentele.
Este seară și se lasă cu răcoare,
așa că amândoi intrăm în casă,
Stăm de vorbă și ne povestim,
dar tristețea greu ne-apasă.
Deodată, mă trezesc și gândul
mi-l întreb nedumerit,
De ce m-a dus fără de știre la
locul unde am copilărit.
Profund în judecată mi-a explicat,
că n-am mai fost demult prin sat,
Să-l văd pe tata ce-i bolnav și
să vorbesc cu mama ce-a plecat.
Deabia acum eu rușinat am înțeles,
că gândul doar a vrut să-mi spună,
Să merg la tata cât mai des, până ce
soarele și pentru el, nu urcă..să apună.
Tu ești răspunsul
Tu ești răspunsul când lumea mă frânge,
când noaptea mă strigă și ziua mă stinge.
Ești visul pe care îl port în privire,
pulsul din pieptul ce-n tine respiră.
Ești mâna ce-mi tremură blând peste rană,
ești vocea ce-mi cântă când inima-mi toarnă
toate cuvintele, toate tăcerile,
toate iubirile, toate durerile.
Dacă-ai ști cât te scriu pe hârtie,
cum litere mor ca să-ți spună ție
cum cerul îți poartă conturul pe pleoape
și soarele-ți știe și mersul, și șoapte…
Dacă-ai ști că nimic nu mai sunt
fără ochii ce-mi țin universul în frâu,
ai ști că iubirea, oricât ar fi vânt,
nu pleacă. Rămâne. Se face ecou.
.
te voi uita.
cred că te voi uita,
pentru tot ce ai făcut si ce n-ai făcut.
căci plângând tu m-ai lăsat,
iar iubire nu ai dat.
te-am uitat pe jumătate,
dar dorul de tine încă doare.
încă îmi amintesc,
acele minciuni copilăroase,
ce fapte n-au devenit.
vreau să te uit,
pentru că m-ai trădat,
sufletul l-ai sfărâmat,
și pe mine m-ai aruncat.
te-am uitat,
sau de fapt nu te-am uitat..
pentru ca încă te scriu.
sentimente nu mai am,
iar viata culoare prinde.
încă te simt ca aminire,
care uitării trebuie să-i dau.
nu mai simt nimic pentru tine.
nici ură,dar nici iubire.
Ce-mi pasă...
Ce-mi pasă că trec clipe
Şi că nu se opresc,
Atâta timp cât numai
La tine mă gândesc!
Ce-mi pasă că trec zile
Şi că-s tot mai puţine,
Atâta timp cât iarăşi
Îmi este dor de tine!
Şi ce dacă trec anii
Şi nu se-ntorc din drum,
Atâta timp cât încă
Te mai iubesc şi-acum!
CÂNTĂ CUCUL
Știri venite către seară,
Iz de nouă primăvară
Naște cercuri colorate
Tipărite ca într-o carte.
Flueră pala de vânt
Eveniment trecător
Raza scântee în soare
Ici și colo flori apare.
Cântă cucul într-o vâlcea
Imortalizată-i clipa.
Totu-i feriee,minunat
Acord fin în cer înalt.
O POVESTE PENTRU TINE -urmare-
Vreau să-mi continui povestea de unde am rămas.Amintirile curg ca un șuvoi
pe care nu-l pot opri .Doar de atât sunt în stare acum, când simt că viața a
trecut peste mine nici nu știu când.Am amintiri frumoase de care îmi amintesc
cu mult drag . Am uitat ,sau am omis povestiri hazlii din viața mea.Deși eram
iubit ,asta o știu prea bine, câte odatâ făceam și greșel,i stăpânul mă certa și mă
amenința că mă bate. Mă ascundeam ,după stăpâna mea ,care era miloasă și
blândă și -mi lua apărarea.Atunci când grașala mea, întrecea orice măsură mâ-
nia stăpânului nu se potolea, stăpâna îmi făcea semn să mă ascund. și nu apăream
doar când mă chema.,semn că m-a iertat.
Erau zile când ne distram copios:mi se spunea
-Atos arată cum merge un om bătrăn? Eu care viam ca totul să iasă bine ,mă străduiam
să reușesc: mă aplecam ca un bătrân ,că văzusem mulți,șchiopătam,mă așezam în genunchi
arătând că am obosit. Asistența mă aplauda și eu eram fericit.
Iarna eram de ajutor ,mergeam cu sania după lemne pe malul Prutului. Lacul era înghețat
eu eram înhămat la sanie, nici n-ui simțeam greutatea,Mai erau zile când mergeam după nuiele
necesare la împletirea coșurilor ,pe care le vindeam la târg .Era și asta o treabă de care eram
mândru, mai ales că primeam laude . Cui n-i plac laudele?
Dar să vă spun de ce aveam să fiu bătut ; am stat ascuns câteva zile , până am fost iertat.
Era perioada când oamenii satului tăiau porcii în ajunul Crăciunului. Stăpânii mei au fost învi
tați pomana porcului de familia Popa .Eu m-am supărat că nu m-a luat și pe mine.Am sărir gardul
si i-am căutat .Mirosul m-a oprit acolo unde erau, dar poarta era încuiată.Am făcut de două orri
ham,ham cum numai eu știu să fac și m-au învitat în curte unde era o masă întinsă .
-Dar bine Atos nu ți-am spus să stai acasă? mă mustră stăpâna și î-mi aruncă niște oase rămase
de la masa lor.Însă privirea mi-a rămas , la streașinea casei unde atârna un cap de porc pregătit
pentru afumătoare.Mi-a venit ideea să -l fur și asta am făcut.Am mâncat ceva din el și restul l-am
ascuns în gluga de stuf.Dar dimineață cine bate în poartă ,supărat foc? Cel căruia i-am furat capul
de porc!...Stăpânul meu jură că nu eu sunt hoțul ,că nu are nici o dovadă că ar fi așa și zice
- Mai bine du -te în altă parte și-l caută ,hoțul nu-i Atos.L-am auzit și deja aveam păreri de rău
pentru ce făcusem....
va continua
Mă duce gândul...!
Mă duce gândul fără să-mi spună,
departe în copilăria mea din sat,
Și mă oprește lângă o poartă
zicându-mi, deschide ești așteptat.
Fac doi pași rapid pân' lângă gard
și privesc în curtea părăsită,
Totu-i pustiu nu simt nicio mișcare
și casa pare a fi nelocuită.
Doar câinele mă latră dintr-o cușcă
și furios se uită către mine,
Parcă ar vrea ham, ham să spună,
nu te cunosc, pleacă străine.
Nu mai strig, privesc pe drum,
dar și pe-aici nimeni nu trece,
Treabă îmi fac scot o găleată
și sorb paharul plin cu apă rece.
Bag mâna în buzunarul hainei
și-ntrebător iau telefonul,
Îl sun pe tata și-i zic că am venit,
îmi zice da și-oprește tonul.
Trece un timp până deschide ușa
în mână cu un baston cu tijă,
Ochii îi plâng când chipu-mi vede
și-i șterge-ncet cu mare grijă.
Trage ușor zăvorul porții și vorbă
aspră aruncă înspre câine,
Ne-mbrățișăm și îmi șoptește....
să știi că te-așteptam pe mâine.
Ne așezăm pe banca de la drum,
ca să-și îndrepte spatele,
Și trist îmi spune de dureri și,
c-a-ncercat..toate tratamentele.
Este seară și se lasă cu răcoare,
așa că amândoi intrăm în casă,
Stăm de vorbă și ne povestim,
dar tristețea greu ne-apasă.
Deodată, mă trezesc și gândul
mi-l întreb nedumerit,
De ce m-a dus fără de știre la
locul unde am copilărit.
Profund în judecată mi-a explicat,
că n-am mai fost demult prin sat,
Să-l văd pe tata ce-i bolnav și
să vorbesc cu mama ce-a plecat.
Deabia acum eu rușinat am înțeles,
că gândul doar a vrut să-mi spună,
Să merg la tata cât mai des, până ce
soarele și pentru el, nu urcă..să apună.
Tu ești răspunsul
Tu ești răspunsul când lumea mă frânge,
când noaptea mă strigă și ziua mă stinge.
Ești visul pe care îl port în privire,
pulsul din pieptul ce-n tine respiră.
Ești mâna ce-mi tremură blând peste rană,
ești vocea ce-mi cântă când inima-mi toarnă
toate cuvintele, toate tăcerile,
toate iubirile, toate durerile.
Dacă-ai ști cât te scriu pe hârtie,
cum litere mor ca să-ți spună ție
cum cerul îți poartă conturul pe pleoape
și soarele-ți știe și mersul, și șoapte…
Dacă-ai ști că nimic nu mai sunt
fără ochii ce-mi țin universul în frâu,
ai ști că iubirea, oricât ar fi vânt,
nu pleacă. Rămâne. Se face ecou.
.
te voi uita.
cred că te voi uita,
pentru tot ce ai făcut si ce n-ai făcut.
căci plângând tu m-ai lăsat,
iar iubire nu ai dat.
te-am uitat pe jumătate,
dar dorul de tine încă doare.
încă îmi amintesc,
acele minciuni copilăroase,
ce fapte n-au devenit.
vreau să te uit,
pentru că m-ai trădat,
sufletul l-ai sfărâmat,
și pe mine m-ai aruncat.
te-am uitat,
sau de fapt nu te-am uitat..
pentru ca încă te scriu.
sentimente nu mai am,
iar viata culoare prinde.
încă te simt ca aminire,
care uitării trebuie să-i dau.
nu mai simt nimic pentru tine.
nici ură,dar nici iubire.
Другие стихотворения автора
Dialog
S-a oprit un porumbel din zbor
Să-mi spună o taină;
Cu glas timid, tremurător
Să-l însoțesc spre orizont,
Până la iarnă.
Și i-am răspuns: nu pot să vin,
Sunt tot în colivie.
Cu gratii de venin și de furie,
Cu sufletul rănit și-n agonie,
Nu știu dacă sunt moartă,
Sau sunt vie.
Să nu disperi, și eu,
Am o aripă ruptă
De frații mei de sânge, cu tril melodios,
Dar mă înalț în zare
Să duc mesaj în lume,
Ofrandă de iubire, de dragoste, de dor.
Prietenul meu drag,
Cu omul e mai greu,
E păcătos din fire
Îl pierd pe DUMNEZEU.
Și se înfruntă-n lupte perfide, fără milă,
Cu un final haotic;
Dar nimeni nu câștigă.
Să ne unim e cheia,
pierdută din trecut
S-aducem armonia și pacea pe pământ,
Copiii să zâmbească
Cu ochi senini sub soare,
Și să semnăm cu toții
În CARTEA DEONOARE!
Viorica E.
Nu știm
Nu știm să prețuim momente fericite,
Trăim prin fantezia romanelor citite,
Eroi cu drame multe și întâmplări fictive,
Ne fascinează mintea și drumul spre suire.
Chiar și-n adolescență trăim prin drama lor,
Și nu găsim soluții, nu cerem ajutor,
Trăim într-o tăcere cu gânduri răvășite,
Și nu ne găsim succesul niciunei reușite.
Nu știm s-avem prieteni și după ani și ani,
Motive sunt multiple: invidie și bani,
De avem o datorie sau ei ne sunt datori,
Findul e haotic, in circ și tărăboi.
Nu știm s-avem nici frați sau alte rude,
Și-n termeni ipotetici ne conservăm în scuze,
Nu ne atacă viruși sau bombe nucleare,
Covidul fantomatic devine nepăsare.
Nu știm să ne iubim părinții îndeajuns,
Și plângem la morminte când ei de mult s-au dus,
Dar lacrimile noastre, regretul ce îl trăim,
Că n-am știut în viață, să spunem că-i iubim.
Iubita mea
Iubita mea,
Ești lacrima din mare
Purtată de furtună în adâncuri
Ești bobul de nisip, zâmbind în soare
Și visul meu de dor
adus de vânturi.
Iubita mea,
Ești vara cea fierbinte,
Și briza ce-mi alină sărutul sângeros
Esti cea nemuritoare,
Și totuși cea învinsă
De valurile mării, de-adâncul răcoros.
Iubita mea,
Ești noaptea cea mai lungă
Și timpul ce-mi măsoară durerea în extaz,
Ești pasărea ce poarte pe aripi disperarea
Și lacrima din mare
lovită de-un catarg.
Viorica E.
Intuneric și lumină
M-am înfrățit cu munții fabuloși,
Le-am mângâiat cărările virgine,
Și-am respirat prin brazii plini de nea,
Cu fulgi de-argint, în dansuri de regine.
Dar regele semeț, pe loc, s-a mâniat
Orbit de răutate s-a și cutremurat.
Pocale ucigașe de foc a aruncat:
Și bezna s-a lăsat ...
Am sărutat și marea, regină iubitoare,
Și am plutit pe valuri în murmur de vapoare,
Și pescaruși, prieteni, m-au înălțat spre soare,
Să-l pot îmbrățișa, să-I dăruiesc o floare!
Cuprinsă de orgoliu, regina a aflat,
Nu-I drept să o întreacă, uscatul dominant,
Orașe, munți, ogoare, pe loc, a scufundat …
Și bezna s-a lăsat …
Am colindat prin lume, să pot să înțeleg
De ce atâtea crime? de ce nu mai sunt legi?
De ce atâtea boli, dureri și suferință
Când un remediu simplu – e calea spre credință!
Și spre natura pură, cu arbori și verdeață,
Ce-aduce sănătate și dragoste de viață!
Să-nbrațisăm copacii cu patimă nebună,
Și mâine ne așteaptă – o viață mult mai bună.
Viorica E.
Negru și alb
În prima parte a vieții,
Într-un decor de fast,
Apar două vedete: o fată și-un băiat
Atât sunt de frumoși, de tineri, de curați,
Privindu-i de departe, ai spune că sunt frați.
Sunt frați într-o iubire
Ce s-a înfiripat
Nimic nu m-ai contează, e totul minunat.
Renunță la părinți, la ordinea firească,
Iar școala se transferă în glastră la fereastră.
În partea a doua a vieții,
Pe-o scenă amenajată …
Aceleași personaje: se ceartă și se-mpacă.
El, plin de îngânfare, drogat și tatuat,
Deja e într-o gașcă, se crede împărat.
Iar, Eva cea modernă, aproape dezbrăcată,
În aburi de beție, ajunge dezaxată.
Povestea lor e tristă, dar personalizată,
Nu m-ai au niciun rol, pe scena-ntunecată!
Realitatea, însă, ne spune cu tărie,
Avem un tineret cu fală și mândrie!
Învăță-n școli înalte, în universități,
Și-ajung prin lumea toată profesorii și docenți.
Și ne mândrim cu toții că îi avem în țară,
Ei știu cum să separe neghina de secară.
Le celebram știința și munca-n cercetare,
PLANETA E SALVATĂ! Vom fi liberi sub soare!
Viorica E.
MANIFEST
Trăim în nepăsare și totuși nu ne pasă,
Alarma e reală, dar ignoranța crasă,
Ne temem de pericol, dar nu îl prevenim,
Și știm fără îndoială, că sunt dușmani străini.
Românii patrioți au dus multe războaie,
Dar nu de cucerire, ci doar de apărare,
Cu regi, cu domnitori, cu oameni curajoși,
Toți au pornit la luptă, eroi între eroi.
Nu ne mai plângem morții, ci ei ne plâng pe noi,
Că am lasat o țara săracă în nevoi,
Ne pleacă tineretul la muncă-n țări străine,
Părinții să-și ajute să cumpere o pâine.
Copii cu haine rupte, nu se mai duc la școală,
E tare frig în clase și suferă de foame,
Nu mai au nici ghiozdane, nici bani pentru tablete,
Azi, școala e modernă și mulți nu au nici ghete.
Avem conducători și oameni de ispravă,
Nu prea le place cinstea, de ce ar face treabă?
Se încurcă în citate cu fler spiritual,
Când oamenii mor cu zile, pe holuri în spital.
Români din toată țara și cei plecați afară,
Fortificați puterea cu dragoste de țară,
La graniță să fie tot timpul zid uman,
Să ne apărăm poporul, de oricare dușman!
Dialog
S-a oprit un porumbel din zbor
Să-mi spună o taină;
Cu glas timid, tremurător
Să-l însoțesc spre orizont,
Până la iarnă.
Și i-am răspuns: nu pot să vin,
Sunt tot în colivie.
Cu gratii de venin și de furie,
Cu sufletul rănit și-n agonie,
Nu știu dacă sunt moartă,
Sau sunt vie.
Să nu disperi, și eu,
Am o aripă ruptă
De frații mei de sânge, cu tril melodios,
Dar mă înalț în zare
Să duc mesaj în lume,
Ofrandă de iubire, de dragoste, de dor.
Prietenul meu drag,
Cu omul e mai greu,
E păcătos din fire
Îl pierd pe DUMNEZEU.
Și se înfruntă-n lupte perfide, fără milă,
Cu un final haotic;
Dar nimeni nu câștigă.
Să ne unim e cheia,
pierdută din trecut
S-aducem armonia și pacea pe pământ,
Copiii să zâmbească
Cu ochi senini sub soare,
Și să semnăm cu toții
În CARTEA DEONOARE!
Viorica E.
Nu știm
Nu știm să prețuim momente fericite,
Trăim prin fantezia romanelor citite,
Eroi cu drame multe și întâmplări fictive,
Ne fascinează mintea și drumul spre suire.
Chiar și-n adolescență trăim prin drama lor,
Și nu găsim soluții, nu cerem ajutor,
Trăim într-o tăcere cu gânduri răvășite,
Și nu ne găsim succesul niciunei reușite.
Nu știm s-avem prieteni și după ani și ani,
Motive sunt multiple: invidie și bani,
De avem o datorie sau ei ne sunt datori,
Findul e haotic, in circ și tărăboi.
Nu știm s-avem nici frați sau alte rude,
Și-n termeni ipotetici ne conservăm în scuze,
Nu ne atacă viruși sau bombe nucleare,
Covidul fantomatic devine nepăsare.
Nu știm să ne iubim părinții îndeajuns,
Și plângem la morminte când ei de mult s-au dus,
Dar lacrimile noastre, regretul ce îl trăim,
Că n-am știut în viață, să spunem că-i iubim.
Iubita mea
Iubita mea,
Ești lacrima din mare
Purtată de furtună în adâncuri
Ești bobul de nisip, zâmbind în soare
Și visul meu de dor
adus de vânturi.
Iubita mea,
Ești vara cea fierbinte,
Și briza ce-mi alină sărutul sângeros
Esti cea nemuritoare,
Și totuși cea învinsă
De valurile mării, de-adâncul răcoros.
Iubita mea,
Ești noaptea cea mai lungă
Și timpul ce-mi măsoară durerea în extaz,
Ești pasărea ce poarte pe aripi disperarea
Și lacrima din mare
lovită de-un catarg.
Viorica E.
Intuneric și lumină
M-am înfrățit cu munții fabuloși,
Le-am mângâiat cărările virgine,
Și-am respirat prin brazii plini de nea,
Cu fulgi de-argint, în dansuri de regine.
Dar regele semeț, pe loc, s-a mâniat
Orbit de răutate s-a și cutremurat.
Pocale ucigașe de foc a aruncat:
Și bezna s-a lăsat ...
Am sărutat și marea, regină iubitoare,
Și am plutit pe valuri în murmur de vapoare,
Și pescaruși, prieteni, m-au înălțat spre soare,
Să-l pot îmbrățișa, să-I dăruiesc o floare!
Cuprinsă de orgoliu, regina a aflat,
Nu-I drept să o întreacă, uscatul dominant,
Orașe, munți, ogoare, pe loc, a scufundat …
Și bezna s-a lăsat …
Am colindat prin lume, să pot să înțeleg
De ce atâtea crime? de ce nu mai sunt legi?
De ce atâtea boli, dureri și suferință
Când un remediu simplu – e calea spre credință!
Și spre natura pură, cu arbori și verdeață,
Ce-aduce sănătate și dragoste de viață!
Să-nbrațisăm copacii cu patimă nebună,
Și mâine ne așteaptă – o viață mult mai bună.
Viorica E.
Negru și alb
În prima parte a vieții,
Într-un decor de fast,
Apar două vedete: o fată și-un băiat
Atât sunt de frumoși, de tineri, de curați,
Privindu-i de departe, ai spune că sunt frați.
Sunt frați într-o iubire
Ce s-a înfiripat
Nimic nu m-ai contează, e totul minunat.
Renunță la părinți, la ordinea firească,
Iar școala se transferă în glastră la fereastră.
În partea a doua a vieții,
Pe-o scenă amenajată …
Aceleași personaje: se ceartă și se-mpacă.
El, plin de îngânfare, drogat și tatuat,
Deja e într-o gașcă, se crede împărat.
Iar, Eva cea modernă, aproape dezbrăcată,
În aburi de beție, ajunge dezaxată.
Povestea lor e tristă, dar personalizată,
Nu m-ai au niciun rol, pe scena-ntunecată!
Realitatea, însă, ne spune cu tărie,
Avem un tineret cu fală și mândrie!
Învăță-n școli înalte, în universități,
Și-ajung prin lumea toată profesorii și docenți.
Și ne mândrim cu toții că îi avem în țară,
Ei știu cum să separe neghina de secară.
Le celebram știința și munca-n cercetare,
PLANETA E SALVATĂ! Vom fi liberi sub soare!
Viorica E.
MANIFEST
Trăim în nepăsare și totuși nu ne pasă,
Alarma e reală, dar ignoranța crasă,
Ne temem de pericol, dar nu îl prevenim,
Și știm fără îndoială, că sunt dușmani străini.
Românii patrioți au dus multe războaie,
Dar nu de cucerire, ci doar de apărare,
Cu regi, cu domnitori, cu oameni curajoși,
Toți au pornit la luptă, eroi între eroi.
Nu ne mai plângem morții, ci ei ne plâng pe noi,
Că am lasat o țara săracă în nevoi,
Ne pleacă tineretul la muncă-n țări străine,
Părinții să-și ajute să cumpere o pâine.
Copii cu haine rupte, nu se mai duc la școală,
E tare frig în clase și suferă de foame,
Nu mai au nici ghiozdane, nici bani pentru tablete,
Azi, școala e modernă și mulți nu au nici ghete.
Avem conducători și oameni de ispravă,
Nu prea le place cinstea, de ce ar face treabă?
Se încurcă în citate cu fler spiritual,
Când oamenii mor cu zile, pe holuri în spital.
Români din toată țara și cei plecați afară,
Fortificați puterea cu dragoste de țară,
La graniță să fie tot timpul zid uman,
Să ne apărăm poporul, de oricare dușman!