În noaptea de 25 Decembrie 1995, cam în jurul orei 03:30 în sufragerie, când eu dormeam singur în pat pe partea stângă, am simțit că Sufletul meu iese din Trupul meu prin basculare la verticală în dreptul tălpilor Trupului meu de unde brusc am ajuns în mijlocul sufragerie și prvind spre ușa cu geam a sufrageriei am vrut să mă duc în holul de intrare a apartamentului încercând să fac pași, dar am observat că nu era necesar să fac pași și astfel am plutit la cam 10 cm de la podea, am trecut prin ușa cu geam a sufrageriei apoi am trecut doar cu jumătate din Sufletul meu prin ușa apartamentului și fiindu-mi teamă să nu mă întâlnesc cu vreun om am reintrat în hol.

       După acea fiind cu spatele la ușa cu geam a sufrageriei, brusc Sufletul meu a schimbat direcția de deplasre la 180 de grade sexagesimale și astfel am plutit trecând prin ușă și m-am oprit mai întâi în dreptul patului unde se afla trupul meu simțind o oarecare greutate și un fel de silă, după care am plutit spre patul în care dormea pe partea dreaptă soția mea și înclinându-mă spre ea am început să-i spun cu cu glas din ce în ce mai tare de "Iartă-mă!Iartă-mă!Iartă-mă!", după care crezând că voi deranja toți vecinii mei de bloc brusc am ajuns în locul unde ajunsese prima oară în sufragerie Sufletul meu și din nou brusc am simțit o rotire de la ștânga la dreapta cu o viteză foarte mare în jurul axei verticale a Sufletului și istantaneu Sufletul meu a ajuns pe tălpile Trupului meu de unde prin basculare la orizontală a reintrat ușor în Trupul meu și imediat m-am trezit și am început să dau cu palmele în spătarul patului părându-mi foarte rău că Sufletul meu a reintrat în Trupul meu.

       Acum când scriu aceste rânduri eu retrăiesc aievea această Mare Revelație.

"Tu nu m-ai înțeles pe mine...

Și nici n-ai vrut să mă-nțelegi..."

Pe-același drum mereu cu tine,

Am vrut cu mine tu să mergi...

Pe-același drum de mântuire...

Să mergem împreună mi-am dorit,

Și-astfel la greaua nostra despărțire...

Să îl slăvim pe DUMNEZEU, că ne-a unit.

Aș vrea ca BUNUL DUMNEZEU,

A mea dorință s-o-mplinească,

De a vedea Sufletul tău, mereu,

Ca vremea mea ușor să treacă.

Scumpei mele soții Valeria, 18 Noiembrie 2022, ora 09:30

       De la vârsta de aproape 12 ani am devenit un ateu care propovăduia cu tărie aproape zilnic inexistența lui DUMNEZEU.Pe când aveam aproape 21 de ani pe la amiază, în luna Aprilie a anului 1967, imediat după terminarea cursului de Statica și Dinamica Construcțiilor mergând pe stradă, deodată în mintea mea am simțit că Cineva comunică cu mine telepatic:
       - Cineva:"Tu spui că pomul pe care acum îl vezi este de natură materială și susții cu tărie că acel pom nu a fost creat de Cineva anume."

       - Eu:"Da!"
       - Cineva:"Tu spui că Soarele care luminează și încălzește tot Pământul este de natură materială și susții cu tărie că Soarele nu afost creat de Cineva anume."
       - Eu:"Da!"
       - Cineva:"Noaptea pe Cerul senin vezi mii de stele și tu spui că ele sunt de natură materială și că nu au fost create de Cineva anume."
       - Eu:"Da!"
       - Cineva:"Cine crezi tu că a făcut acest imens spațiu în care există miliardele de stele și există și Pământul cu toți copacii, cu toate animalele și cu toți Oamenii și deci exiști și tu?"
       - Eu (fiind pe stradă am răspuns cu glas tare două cuvinte):
"EXISTĂ DUMNEZEU!"

       După ce am spus cu glas tare "EXISTĂ DUMNEZEU",  Acel Cineva a încetat să mai comunice telepatic cu mine și atunci m-am uitat în jur să văd dacă nu este vreun om care să fi auzit ceea ce am spus eu și doar o femeie era cam la vreo 20 de metri înaintea mea dar aceasta nu a întors capul spre mine...
       De atunci am început să cred cu tărie că DUMNEZEU EXISTĂ și că EL ESTE UNICUL CREATOR al Universului.

Pe Șase-Undrea în anul '47

TATĂL CERESC mi-te-a-ntrupat,

Să-mi fii de ajutor în toate

Și eu să fiu al tău bărbat.

Așa cum spune DUMNEZEU

Un Trup și-un Suflet noi vom fi,

Și-n veci de veci și tu și eu

Cu venerație-L vom SLĂVI!

A ta cumplită suferință

Tu ani întregi mi-ai tăinuit

Și ai plecat în neființă

Fără să știu cât m-ai iubit.

Mai trece-o zi și încă una

Și fără tine este-un chin.

Eu te-am iubit întotdeauna

Și după tine vreau să vin.

De-aș ști acuma unde ești

Aș vrea în grabă eu să vin

Și-n ochii mei tu să privești

Când eu în brațe-am să te țin.

Scumpei mele soții Valeria, 6 Undrea 2022 ora 14:00

Trecut-au 40 de zile...

De când tu văduv m-ai lăsat

Și nopțile sunt îca grele,

Căci încă sunt îndurerat.

Și câte zile și câte nopți vor trece,

Să fie multe nu aș vrea,

Aș vrea atunci când m-oi petrece

Să te revăd Polară Stea.

Vor trece zile sau săptămâni,

Vor trece luni sau ani vor trece,

Oricum ai vrea nu poți s-amâni

Clipa în care te vei petrece.

Te rog mă iartă iar...și înc-odată

Că nu am fost ce tu ai vrut.

C-această soartă ne-a fost dată 

De când în Univers am apărut.

Scumpei mele soții Valeria, 21 Decembrie 2022, ora 07:30

Mă uit pe fereastră

Sperând c-ai să vii.

Și floarea din glastră

Cu noi vrea să fii.

M-aș duce de-acasă,

M-aș duce-n pustii,

Căci toate din casă

Tânjesc ca să vii.

Privesc pe fereastră

Sfârșitul de an

Și floarea din glastră

Privește în van.

Când toate din casă

Tânjesc ca să vii

M-aș duce de-acasă

M-aș duce-n pustii!

Scumpei mele soții Valeria, 30 Decembrie 2022, ora 05:30

Cecilia și soțul ei plănuiesc să se mute într-o casă nouă. Au tot căutat anunțuri pe internet de la agențiile imobiliare. În principiu, nu e complicat ce vor, un apartament cu trei camere, două băi, o sufragerie, două balcoane, din acelea descoperite, care să nu aibă pereți sau geamuri (pentru că Ceciliei îi place să stea la soare, să se bronzeze), o bucătărie, dar și un spațiu de depozitare a cutiilor cu pantofi. De la acest spațiu de depozitare pleacă majoritatea certurilor, soțul Ceciliei nu este de acord. Consideră că locul acelor cutii ar putea fi chiar pe balcon. În plus, spațiul de depozitare nu l-ar mai lăsa să-și facă o extensie a băii, cu un hamac. Practic omul își dorește o baie open space. 

Se uită ei ce se mai uită, căutând oferte, observă una destul de avantajoasă, apartament cu trei camere cum și-au dorit, însă nu în zona centrală a orașului, ci undeva mai pe la periferii, mai prin nord-vestul orașului. Locația nu prea va satisface nevoia de soare și de căldură a Ceciliei, dar ce să facem, nu le putem avea chiar pe toate, mai trebuie să mai și renunțăm la câteva dintre criteriile de selecție pe care și le-ar fi dorit pentru viitoarea lor locuință.

Merg pe la 9 dimineața, miercuri, să vorbească cu constructorii. Însă, încă de la intrare, Cecilia are o senzație stranie. Bărbatul o întreabă de ce nu ar fi bine să stea acolo. Ea începe cu o înșiruire de motive: că este departe de grădinița băiatului, de orele lui de pian, de primărie, de salonul de înfrumusețare pe care îl frecventează, de orice magazin de astă de unde și-ar putea face cumpărăturile.

Pentru toate acestea, soțul dă un răspuns foarte "inteligent":,, există mijloace de transport în comun". Cecilia nervoasă:,, Deci nu ai de gând să mă ajuți să mă deplasez dintr-un loc într-altul?".

Soțul Ceciliei din nou are o replică de ne întrebăm cât e de fidel și de dedicat ca soț: ,,Ai permis pentru toate categoriile, chiar nu vrei nici pe trotinetă să mergi, există taxiuri pe care le poți suna la orice oră din zi și din noapte." Cecilia și mai aprigă:,, Știi ceva, eu permisele mi le-am luat pentru mine, să îmi arăt mie că pot, ce vină am că în trafic am avut parte de tot felul de ciudați, așa ca tine, care vor cu tot dinadinsul să se izbească în mine? Mie mi-e frică de atâția participanți la trafic." Soțul îi zice, cu voce timidă:,, Bine, am să te ajut eu cu deplasările."

Lucrurile mai calmându-se pentru moment, cei doi merg să discute cu constructorii. Aceștia le oferă un plan al apartamentului, să poate vedea toate detaliile arhitecturale mai amănunțit. Soțul vede baia mai mică, pe care vrea el să și-o facă open space. Cecilia începe, cu o voce critică și moralizatoare: ,,Nu înțeleg de ce ai tu nevoie de baie open space? Unde ai mai văzut modelul ăsta de baie? La crâșmă?!!"

Bărbatul spune că o vrea pentru că el are idei inovatoare, nu conservatoare, să vadă lucrurile unilateral ca Cecilia, să vină toți pereții aranjați frumos, unul să nu vină înclinat mai la 95 de grade și că nevoia de perfecțiune a Ceciliei îl congestionează, îl blochează, simte că totul stagnează din cauza preferințelor ei tipicare. 

Cecilia se înroșește la față, tace, dar observă lucruri. Cecilia spune:,, Și mi se pare că lipsesc atât de multe lucruri, eu nu aș sta aici, e un spațiu gol."

Constructorii îi spun: ,,Este gol acum, pentru că nu sunt obiecte, abia dacă am reușit să zidim pereții, când vă veți muta aici, veți vedea că locuința va începe să prindă contur, o veți decora cum vă va plăcea, personaliza, și toate cele."

Cecilia discută cu soțul, vrea să îl convingă să mai amâne mutarea până când fiul ei va termina grădinița pentru că este un băiat foarte emotiv și orice schimbare majoră ar putea avea un impact neplăcut asupra performanțelor lui academice. 

Soțul nu este de acord, respinge propunerea Ceciliei și le promite constructorilor că se va muta de îndată ce apartamentul este construit, mobilat, tencuit. Acceptă însă ca spațiul de depozitare al cutiilor de pantofi să fie în baia open space.

Cecilia cedează, vede că oricum nu are cu cine să discute, mai are o ultimă rugăminte înainte de a se muta din apartamentul bunicilor, și anume: să fie atent cu toate cele 20 de tablouri de la bunicii ei, să nu le scape, să nu le ciobească rama când le scoate din mașină și le duce până în apartament. El promite că va avea grijă, că nu le va scăpa, zgâria, atinge de balustradă și așa mai departe.

Vine și ziua mutării, într-o vineri, nici nu l-a luat pe băiat de la grădiniță, busolă nu are în ghiozdan, nici hărți, nici aplicația ,,Hărți" instalată pe telefon, trebuie să ghicească unde se află noua locuință. Dacă nimerește acasă bine, dacă nu, doarme pe străzi.

Tablourile Ceciliei, săracele de ele, stau în portbagaj lângă două baxuri de apă Aqua Carpatica, o pungă plină de cutii de Cremșnit, , o altă pungă cu opt pachete de făină, un acvariu, nu știu câte cutii de șervețele, cârpe și toate cele.

Când le transportă, are grijă la fiecare treaptă pe care pășește, dar fiindcă are cinci într-o mână și cinci în cealaltă mână, zgârie rama unui tablou pe care l-a ținut în mâna dreaptă. Cecilia nu bănuiește ce s-a întâmplat până când soțul nu îl agață de un perete. Cecilia cu vederea ei agilă, ochi de vultur ce observă și cel mai mic defect la dioptria de +1,75, vede zgârietura. Îi spune bărbatului:,, Mâine vreau să mergi la magazinul chinezesc din piața mică și să cumperi o ramă nouă, dar tot aurie ca aceasta. Nu pot să mă uit la acest tablou, l-ai stricat cu neatenția ta!" Și, în fond, ce așa mare avere era? Era doar un tablou cu pisici blănoase. 

Soțul o întreabă:,, Dar nu se poate repara și cu lipici?" Cecilia enervată de asemenea inepție,, Nu, nu se poate repara și cu lipici. Este zgâriat, nu lipsește o bucată din ramă..."

Soțul reflectând afară la spusele Ceciliei:,, Femeie care nici ea nu știe ce vrea, nu vrea lipici, îi dau eu motive să vrea lipici." Și trece la fapte și mai vitejești, sparge acvariul din portbagaj. Cecilia vede tot de pe balcon, îi trimite un mesaj pe telefon să cumpere și un acvariu nou de la magazinul chinezesc și eventual pești noi de la pet shop, cât timp ea se chinuie să îi resusciteze pe toți cei care erau în acel acvariu, să îi pună la robinet, sub jetul de apă și într-o vază cu flori.

Ce să facem? Soțul Ceciliei trebuia să știe că ,,graba strică treaba".

Byggprojekt plus en del dumheter

Cecilia och hennes man planerar att flytta till ett nytt hus. De fortsatte att söka på Internet efter annonser från fastighetsbyråer. I princip är det inte krångligt vad de vill ha, en lägenhet med tre rum, två badrum, ett vardagsrum, två balkonger, från de upptäckta, som inte har några väggar eller fönster (eftersom Cecilia gillar att sitta i solen, att sola) , ett kök, men även ett förvaringsutrymme för skokartonger. De flesta argumenten utgår från detta förvaringsutrymme, Cecilias man håller inte med. Han tror att platsen för de där lådorna kan vara precis på balkongen. Dessutom skulle lagringsutrymme inte låta honom utöka sitt badrum med en hängmatta. Människan vill praktiskt taget ha ett öppet badrum.

De ser sig omkring, letar efter erbjudanden, de märker en ganska fördelaktig sådan, en trerumslägenhet som de ville, men inte i det centrala området av staden, utan någonstans i utkanten, nordväst om staden. Läget kommer inte riktigt att tillfredsställa Cecilias behov av sol och värme, men vad kan vi göra, vi kan inte ha alla, vi måste ändå avstå från en del av de urvalskriterier de skulle ha velat ha till sitt framtida Hus.

De kommer runt kl 9 på onsdagen för att prata med byggarna. Men precis från entrén har Cecilia en konstig känsla. Mannen frågar henne varför det inte skulle vara bra att stanna där. Hon börjar med en rad anledningar: att det är långt från pojkens dagis, från hans pianolektioner, från stadshuset, från skönhetssalongen han besöker, från någon butik där han kunde handla.

Till allt detta ger maken ett väldigt "intelligent" svar:,, det finns kollektivtrafik". Cecilia nervös:,, Så du tänker inte hjälpa mig att flytta från en plats till en annan?".

Cecilias man har återigen en replik som får oss att undra hur trogen och hängiven han är som make: ”Du har tillstånd för alla kategorier, du vill verkligen inte ens åka skoter, det finns taxibilar som du kan ringa till vilken som helst tid på dygnet och från natten." Cecilia är ännu hårdare:,, Du vet något, jag fick mina körkort för mig själv, för att visa mig själv att jag kan, vad är mitt fel att jag i trafiken har haft alla möjliga konstigheter, som du, vem vill verkligen krascha in i mig? Jag är rädd för så många trafikdeltagare." Maken säger till henne med blyg röst: "Okej, jag ska hjälpa dig med resorna."

Saker och ting lugnar ner sig för stunden, de två går för att prata med byggarna. De ger dem en plan över lägenheten, så att de kan se alla arkitektoniska detaljer mer i detalj. Maken ser det mindre badrummet, som han vill göra till ett öppet utrymme. Cecilia börjar, med en kritisk och moraliserande röst: "Jag förstår inte varför du behöver ett öppet badrum?" Var har du sett den här badrumsmodellen förut? På krogen?!"

Mannen säger att han vill ha henne för att han har innovativa idéer, inte konservativa, att se saker ensidigt som Cecilia, att ha alla väggar snyggt ordnade, en att inte komma lutad i 95 grader och att Cecilias behov av perfektion tränger på honom, blockerar , känns som att allt står stilla på grund av hennes typiska preferenser.

Cecilia rodnar, är tyst, men märker saker. Cecilia säger:,, Och det verkar för mig att det saknas så mycket saker, jag skulle inte stanna här, det är ett tomt utrymme."

Byggarna säger till honom: "Det är tomt nu, för det finns inga föremål, vi lyckades knappt bygga väggarna, när du flyttar hit kommer du att se att huset börjar ta form, du kommer att dekorera det som du vill, anpassa , och allt det där."

Cecilia pratar med sin man, hon vill övertyga honom om att skjuta upp flytten tills hennes son slutar dagis eftersom han är en väldigt känslosam pojke och varje större förändring kan ha en obehaglig inverkan på hans akademiska prestationer.

Maken håller inte med, avslår Cecilias förslag och lovar byggherrarna att han ska flytta in så fort lägenheten är byggd, möblerad, putsad. Han accepterar dock att förvaringsutrymmet för skokartongerna finns i det öppna badrummet.

Cecilia ger sig, hon ser att hon ändå inte har någon att prata med, hon har en sista förfrågan innan hon flyttar från morföräldrarnas lägenhet, nämligen: att vara försiktig med alla 20 tavlor från sina morföräldrar, att inte tappa bort dem, att dona 't chip deras ram när han tar ut dem ur bilen och bär dem till lägenheten. Han lovar att han ska vara försiktig, att han inte ska tappa dem, repa dem, röra vid räcket och så vidare.

Dagen för flytten kommer, på en fredag, han har inte ens hämtat pojken från dagis, han har ingen kompass i väskan, inga kartor och inte heller "Maps"-applikationen installerad på sin telefon, han måste gissa var det nya hemmet är. Om han lyckas hemma bra, om inte, så sover han på gatan.

Cecilias tavlor, de stackars, sitter i bagageutrymmet bredvid två Aqua Carpatica vattenflaskor, en påse full med lådor Cremșnit, en annan påse med åtta paket mjöl, ett akvarium, jag vet inte hur många lådor med servetter, trasor och allt det där.

När han bär dem är han försiktig för varje steg han trampar på, men eftersom han har fem i ena handen och fem i den andra, skrapar han ramen på en tavla han håller i höger hand. Cecilia misstänker inte vad som har hänt förrän hennes man klämmer fast honom i en vägg. Cecilia med sin smidiga syn, örnöga som märker även den minsta defekten vid +1,75 dioptri, ser repan. Han säger till mannen:,, Imorgon vill jag att du går till den kinesiska butiken på den lilla marknaden och köper en ny men fortfarande guldram som den här. Jag kan inte titta på den här tavlan, du har förstört den med din slarv!" Och verkligen, vilken förmögenhet var det? Det var bara en målning av lurviga katter.

Maken frågar henne:,, Men går det inte att laga med lim?" Cecilia irriterad över oduglighet,, Nej, det går inte att laga med lim. Det är repat, inte en bit av ramen saknas... "

Maken frågar henne:,, Men går det inte att laga med lim?" Cecilia irriterad över sådan oduglighet,, Nej, det går inte att laga med lim. Det är repat, inte en bit av ramen saknas... "

Maken reflekterar utanför Cecilias ord:,, En kvinna som inte heller vet vad hon vill, vill inte ha lim, jag ger henne skäl att vilja ha lim." Och han går vidare till ännu modigare handlingar, slår sönder akvariet i stammen Cecilia ser allt från balkongen, skickar ett meddelande till henne i telefonen för att också köpa ett nytt akvarium från den kinesiska butiken och eventuellt nya fiskar från djuraffären, medan hon kämpar för att återuppliva alla som var i det akvariet, sätta dem på kranen, under vattenstrålen och i en vas med blommor.

Vad ska man göra? Cecilias man borde ha vetat att "bråttom förstör jobbet".

(la modul ironic)

Este vineri seara, e târziu, ne e lene să gătim. Ce altceva ar fi mai gustos decât o pizza Quattro Stagioni? Ne uităm pe tabletă, o selectăm făcând click pe ,, Adaugă în coș", alegem sosul și o porție de cartofi prăjiți. Acestea fiind spuse, apăsăm pe ,, Plasează comanda", introducem adresa, numărul de telefon, alegem modalitatea de plată. Așteptăm salivând, fiindu-ne din ce în ce mai foame, uitându-ne la pozele cu frumusețile pe care le afișează. Atât de entuziasmați suntem noi acasă, de partea cealaltă, la restaurant a venit de ceva timp o serie de bucătari ucenici. Aceștia nu știu să gătească, însă s-au dus să învețe de la bucătari cu zeci de ani de experiență. Greșelile de orice fel se iartă și pentru că sunt la început și pentru că doar greșind vor învăța. Nu contează absolut deloc de câte ori ar greși, că poate ar arde tigaia, preparatul culinar, toată bucătăria sau doar bucătăria și baia care comunică printr-un perete despărțitor. Primim așadar apeluri după apeluri în care bucătarul își cere scuze că s-a crăpat recipientul cu vin fiert, că pizza este prea coaptă, că nu a fost lăsată să se coacă destul, că brânza se întinde prea mult, că nu a pus și roșii și ciuperci, că nu a pus și ouă de prepeliță (este o pizza cam dietetică), că nu au adăugat sos tzatziki în meniu, că au uitat doza de Pepsi Twist cu aromă de lămâie, că nu s-au făcut prea bine gogoșile cu glazură de ciocolată și alte cele...

Plictisită de atâtea explicații (nici nu am vrut vreo explicație, voiam doar mâncare), i-am spus frumos bucătarului respectiv că mi-aș dori să am mâncarea comandată până la ora 12 noaptea, eu făcând comanda pe la 7 seara. Bucătarul a înțeles, i-a luat frumos de o aripă pe învățăcei și i-a trimis acasă că el are de pregătit o comandă.

În felul acesta, pe la 23:45, cam așa, un băiat a ajuns cu o bicicletă prin apropierea blocului, mă sună și mă întreabă dacă sunt acasă (unde puteam să mai fiu la acea oră târzie de noapte?, la piață?, la mare pe faleză?, adică serios, unde mai puteam fi așteptând doar o pizza, congelată sau arsă, cum o fi?), i-am spus că sunt acasă, însă l-am rugat să folosească liftul și să urce până la etaj. A ajuns, am plătit, am luat pizza cu tot ce mai cerusem și am deschis cutia.

Pizza era, de fapt, un Happy Meal Quattro Stagioni care avea și jucărie inclusă pe lângă ce am comandat. A făcut un meniu pentru copii, pentru că cursanții consumaseră tot aluatul ca să învețe să facă pizza și doar atât a mai rămas.

Pizza a fost bună, așteptarea a meritat după toți nervii și toate grijile, chiar dacă era porție pentru copii.

Paras catering-palvelu

(ironisesti)

On perjantai-ilta, on myöhä, olemme liian laiskoja tekemään ruokaa. Mikä muu olisi maukkaampaa kuin Quattro Stagioni -pizza? Katsomme tablettia, valitsemme sen napsauttamalla "Lisää koriin", valitsemme kastikkeen ja annoksen paistettuja perunoita. Tämän sanottuamme painamme "Tee tilaus", syötämme osoitteen, puhelinnumeron , valitsemme maksutavan. Odotamme kuolaamalla, nälkäisemmäksi ja nälkäisemmiksi katsoen heidän näyttämiensä kaunokaisten kuvia. Kotona ollaan niin innoissamme, toisaalta ravintolaan on tullut jo jonkin aikaa kokkiopiskelijoita. He eivät osaa kokata, mutta he menivät oppimaan kokkeilta, joilla on vuosikymmenten kokemus. Kaikenlaiset virheet annetaan anteeksi, koska ne ovat alussa ja koska vain tekemällä virheitä he oppivat. Sillä ei ole ollenkaan väliä, kuinka monta kertaa hän tekisi virheen, että ehkä polttaisi pannun, keittolevyn, koko keittiön tai vain keittiön ja kylpyhuoneen, jotka kommunikoivat väliseinän kautta. Joten saamme puhelun toisensa jälkeen, jossa kokki pahoittelee, että glögiastia on haljennut, että pizza on ylikypsä, ettei se jäänyt tarpeeksi paistumaan, että juusto leviää liikaa, ettei hän lisännyt tomaatteja ja sieniä , että hän ei laittanut viiriäisen munia (se on vähän dieettipizzaa), ettei ruokalistalle lisätty tzatziki-kastiketta, että unohtui annos sitruunamakuista Pepsi Twistiä, että munkit sitruunakuorruteella eivät olleet ei onnistunut kovin hyvin suklaata ja muita...

Niin moniin selityksiin kyllästyneenä (en edes halunnut selitystä, halusin vain ruokaa) sanoin kauniisti asianomaiselle kokille, että haluaisin ruuat tilattavan klo 12 mennessä yöllä, tilaisin noin klo 7 illalla. Kokki ymmärsi, otti harjoittelijat kauniisti siivestä ja lähetti heidät kotiin, että hänellä oli tilaus valmistaa.

Tällä tavalla, noin klo 23:45, korttelin lähelle saapui pyörällä poika, joka soittaa minulle ja kysyy olenko kotona (missä muualla voisin olla tuona myöhään?, torilla?, meren rannalla kalliolla?, tarkoitan vakavasti, missä muualla voisin vain odottaa pizzaa, jäädytettyä tai palanutta, mitä tahansa?), Sanoin hänelle olevani kotona, mutta pyysin häntä käyttämään hissiä ja menemään yläkertaan. Se saapui, maksoin, otin pizzan kaiken muun pyytämäni kanssa ja avasin laatikon.

Pizza oli itse asiassa Quattro Stagioni Happy Meal, jossa oli lelu tilaukseni lisäksi. Hän teki lasten ruokalistan, koska oppilaat olivat käyttäneet kaiken taikinan oppiakseen pizzan valmistamisen ja se oli enää jäljellä.

Pizza oli hyvä, odotus kannatti kaikkien hermojen ja huolien jälkeen, vaikka se olilasten annos.

12. Kun ptrecut yeu viatza en Lazaret

Dennaltul cerului Domnezeu iubeƒtze paduryle ƒi oameny en Lazaret. En ɧuenta mana luy Domnezeu ƒi Ieƒuz Chriƒtus. Yeu. baronul Aaron von Pieler. kari mor en credintza luy. am pus viatza mya cu dragoste la inima ratacytura kari omu crede ke unealta lu draku ieƒti. Iulya ieƒti fiinza kari plaker lu Domnezeu ka tote nemzeturile. Am scris yeu tote acestea en anno 7003.

Așa cum deja intuise, caietul conținea transpunerea scrierilor baronului. Iulia îi lăsase doar extrase din acesta, fragmente rescrise de ea. Sau poate caietul nu era decât o poveste inventată menită să-i incite curiozitatea. Era complet dezamăgit. Sperase să țină în mână un document mai vechi decât Cartea de cântece din anii 1570 cunoscut și ca Fragmentul Todorescu și considerat ca fiind cel mai vechi text românesc scris cu caractere latine. Se așeză pe scaun și începu să citească.

După trei nopți petrecute alături de tabăra de la turnul roșu ne-am întors în sat. În fiecare noapte Ion se furișase printre corturi și reușise să-mi aducă o parte din lucrurile de îmbrăcăminte. Nu era greu să le recunoască deoarece pe toate era încrustat blazonul familiei mele. Am plecat fără să am nici cel mai mic regret. Trecusem bine de 40 de ani și eram dornic să evadez din acest mod de viață căruia nu-i mai găseam rostul. Am învățat să urăsc și să ucid în numele domnului dar eram neajutorat în fața iubirii. Mă chema iubirea pământeană așa cum ea ne-a fost lăsată de Dumnezeu când ne-a dăruit păcatului. Căci oare nu El a semănat pomul? Nu El a dat viață șarpelui? Nu El a zămislit femeia? Acum femeia era în fața mea, un trup ca o salcie unduită de vânt. În urma ei plutea mirosul atrăgător de iasomie pe care îl simțeam până în adâncul ființei. O priveam și nu mă mai săturam să-i urmăresc balansul șoldurilor. Aș fi vrut să-i aud mersul pentru a mă convinge că nu visez dar vântul puternic umplea văzduhul cu zgomotul pădurii. Am ajuns la casa din marginea satului. Mama Iuliei era așezată pe un scaun și părea încremenită cu privirea aţintită spre micul oblon ce dădea înspre râu. Mai târziu am aflat că o vecină venea să o îngrijească când Iulia lipsea mai mult. Mi-am lăsat lucrurile în cerdac și am așteptat fără să încerc să intru în casă. Nu eram decât un străin ce se agățase de acest loc într-un mod greu de înțeles pentru două femei cu mințile tulburate de demoni, cum îmi dăduse de înțeles Ion. Mai aveam timp să mă întorc la tovarășii mei. Să redevin soldatul lui Dumnezeu care bântuia lumea pentru a stârpi de pe fața pământului ultima suflare de păgân, dar trupul meu era acum înlănțuit de alte dorințe iar inima se zbuciuma să-și găsească vadul larg în care sângele fierbinte să poată găsi răcoarea veșnică. Ochii căutau spre ușa dinspre care se auzeau frânturi de vorbe pe care nu le puteam înțelege dar al căror sens nu putea să-mi scape. Era vorba despre mine și despre Ion, cel căruia obștea îi refuzase slujba de căsătorie cu Iulia. Se luaseră din dragoste și acum, tot din dragoste, Ion se hotărâse să o lase celui ce reușise doar cu o mângâiere să înlăture de pe fața schimonosită acea strâmbătură pe care o moștenise tot neamul ei. Ea, Iulia, nu se mai privise de ani de zile în oglinda râului, iar acum nu se mai sătura să-și contemple zâmbetul larg, să lase privirea să-i arate ochii mari pictați cu culoarea cerului. Ceva se întâmplase cu trupul ei, mușchii aflați în continuă strânsoare redobândiseră o moliciune ce lăsa ființei spațiul de odihnă atât de necesar minții. Stătea în fața mamei ei. Ca la o comandă, aceasta începu să-și balanseze trupul spre tăblia mesei, aproape să-și zdrobească fruntea. Un tremur o cuprinse și pe Iulia, fața redobândi acel rictus înscris ca o rană adâncă pe obraz, ochii se tulburară și vorbe de neînțeles i se desprinseră de pe buze. Își luă mama în brațe și împreună se avântară într-un joc al trupului sortit să sperie pe oricine. Ion se repezi afară și făcu semne disperate.
— Vino! Vino!
Am pătruns în ultima încăpere și am înțeles că o nouă criză de nebunie cuprinsese mințile celor două femei. O mamă iremediabil pierdută într-o lume aparte în care trupul era o armă a unei minți încătușate în cine știe ce vâltoare înnegurată din viața ei și o fiică care de mică fusese părtașă  acestei scene. Nu cumva gesturile ei nu aveau un suport legat de vreo boală a minții ci mai degrabă erau parte a unui limbaj pe care mintea l-a învățat așa cum înveți să vorbești?
— Dracul! A intrat dracul în ele! Ți-am spus că sunt blestemate! Pleacă!
Am stat câteva clipe nemișcat, privindu-le intens. Încercam să fur privirea Iuliei din această încleștare a ochilor. Simțeam că trupurile sunt comandate de un fluid ce se strecura în mintea Iuliei prin privirea mamei sale. Trebuia să găsesc propriul limbaj prin care să  mă pot face auzit de mintea Iuliei. Ori nu poți construi ceva nou dacă nu ștergi amintirea trecutului. Un trecut pe care va trebui să-l înlătur din amintirile femeii. Reușisem să prind mâna Iuliei în timp ce alergam în jurul lor. I-am apucat degetul mic și l-am îndoi apăsând cu putere. Ritmul Iuliei se reduse simțitor iar mama ei căzu aproape leșinată și se pierdu într-un somn adânc. Am întins-o pe pat și l-am oprit pe Ion să o lege cu curelele pregătite. Iulia se ghemuise la picioarele maică-si și plângea înăbușit. Printre sughițuri făcea gesturi disperate arătându-mi ușa.
— Pleacă! Eu nu pot fi fericită.
M-am apropiat și, la fel ca în prima zi, i-am prins fața între mâinile mele. Plânsul zgomotos, aproape isteric, se domoli lăsând loc unei descărcări liniștitoare. Ochii se limpeziră iar privirea ei implora ajutor.
— Nu am să plec, Iulia! Voi avea grijă de tine și de mama ta.
Continuam să-i mângâi fața și nici nu am observat când Ion plecase. Din acea zi am rămas acolo, dăruind fiecare clipă unei iubiri de care nu credeam că sunt în stare.

memorabilia - family notebook

w-poesis magazine

Un deal și-o vale, și-apoi iar un deal și-o vale... E cale lungă până la casa bunicilor. Inima îmi bate cu putere. Ne apropiem, mașina mănâncă din șosea, nesătulă, kilometru după kilometru, ocolind gropile băltite care marchează din loc în loc drumul desfundat. A fost o iarnă grea, cu viscol și ger, cum nu s-a mai văzut de mulți ani, dar totuși, cumva, cu greutate, am răzbit la primăvară.

Suntem aproape, dar... Inima mi se strânge brusc: liziera de salcâmi care mărginea curtea bunicilor, nu mai este... Mă reped afara din mașină trântind portiera, intru în curte, unde bunicul ne așteaptă cu lacrimi în ochi:

-Ghini a'i vinit! O vinit băieții! O vinit băieții!

-Bunicule! Ai tăiat salcâmii!, am spus eu cu glas moale.

-I-am tăiet din toamnă!, răspunde cu părere de rău bunicul. Că nu ne-ar fi ajuns lemnele de astă iarnă! Și-apoi erau bătrâni și găunoși, făceau numai frunze, iară eu nu mai ieram în putere să strâng după dânșii...

Salcâmii copilăriei mele nu mai sunt... Dragii mei salcâmi, sfătoșii mei salcâmi în umbra cărora am crescut, nu mai sunt... Cu sufletul strâns și lacrimile înghețate în colțul ochilor, număr buturugile rămase în urma lor, una, două, trei,... șase... 

Mă opresc înfrânt și tac. Durerea mea este mult prea mare, adulții vorbesc vrute și nevrute, își povestesc ce-au mai făcut, necazurile și bucuriile vieții, dar mie-mi vine să-mi urlu neputința! Nu înțelegeți că salcâmii nu mai sunt! Că sângele lor a fost înghițit de focul din sobe, că jertfa lor v-a încălzit doar oasele nu și sufletele! Cum ați putut? Cum ați putut? Pentru mine este o crimă!

Curtea îmi părea acum imensă și pustie, când brusc, îmi amintesc de o vară în care bunicul a trebuit să se urce pe o scară sprijinită pe unul dintre salcâmi, și să-i taie acestuia, cu fierăstrăul, un braț care se uscase, descoperind cu acest prilej ascunzătoarea celor două coțofene ce-și făceau veacul hărțuind salcâmii și care, croncănind asurzitor, țopăiau și protestau pe brațul unui alt salcâm...

Atunci l-am privit pe bunicul ca pe un felcer de copaci, care, odată ce i-a descoperit rana, îi făcea inventarul cu mult umor în glas:

-Ioti-ti, bre! Undi ierau lamele meli di ras! Hoațele di coțofene! Au șutit tot ci le-a picat în clonț! Uiti și unghiera, cât am cătat-o! Șî ci di bani! Uiti-ti ci comoară! 

Pasămite, coțofenele, ani de zile, furluaseră dijmă tot ceea ce era lucitor și ușor de cărat prin gospodăria bunicilor, tot ceea ce le plăcuse, iar mie-mi părea rău pentru ele, fiindcă le auzeam cât erau de supărate, toată agoniseala lor de-o viață fusese dată-n vileag!

Apoi bunicul a coborât de pe scară, certându-le și amenințându-le cu cârja: Huși! Blestematelor! Hoațelor!, cu buzunarele doldora de ceea ce furaseră coțofenele: printre un munte de mărunțiș, am regăsit foarfecele pentru broderiile bunicii, vreo două furculițe din aluminiu, o linguriță de alpaca - tot din setul bunicii,- un degetar, o sumedenie de ace de cusut de toate marimile, - de-aia nu găsea niciodată bunica ace de cusut! -, ace de siguranță cu același regim cu cele de cusut, lame de bărbierit, petice de poleială argintată, și câte și mai câte! 

Și dintre toate monedele găsite, am ales deoparte o duzină de bani vechi de pe vremea regalității, grămadă, care mai târziu, s-a constituit în baza colecției mele de numismatică, fiindcă și-n ziua de astăzi le sunt recunoscător celor două coțofene pentru că mi-au insuflat această pasiune...

Iar eu mă agățam disperat de această amintire haioasă, în urechi răsunându-mi ecoul îndepărtat al coțofenelor, și vedeam cu ochii închiși salcâmii cum aplaudau frenetic la scenă deschisă, doi actori înaripați, un bunic cu o cârjă și un nepot care râdea în hohote ținându-se cu mâinile de burtă...

Blajinii mei salcâmi, eu am băut atâtea veri din seva voastră, neștiutor la ziua-n care voi nu veți mai dăinui decât în amintirea mea, dar parfumul florilor voastre, umbra voastră de catedrală, îmi vor însoți pașii oriunde m-aș duce, căci voi mi-ați fost călăuzitori ai copilăriei mele, nemuritori precum veșnicia acelui colț uitat de lume: salcâmii mei nu au murit, doar s-au mutat în mine...

Îmi place mirosul de pământ reavăn, de după ploaie. Ieri, bine conturat pe un cer plumburiu, am văzut pentru prima dată anul acesta, curcubeul. Nu-l mai văzusem de mult. 

Abia acum îmi dau seama că a trecut ceva vreme de când n-am mai privit albastrul cerului, stelele...

Cum este viața omului, câteodată așa de grea, că împovărat de greutăți, uiți să mai ridici privirea... Și apăsat de grijile, câteodată mult prea multe, uiți că nu ești singur și că povara pe care o duci în spate, devine mai ușoară când este cărată în doi...

Dar îți vor rămâne întotdeauna lucrurile simple, așa cum este mirosul ploii, a pământului reavăn, curcubeul care ți-a înseninat pentru o clipă ziua...

Departe de forfota marilor orașe, am să te las pe tine mai întâi, să privești cerul. Și stelele. Va fi ca și când ai respira aer curat, umplând-ți plămânii până peste poate și în amețeala asta dulce, poate că vei zăbovi preț de o clipă și ai să te-ntrebi: la ce bun tot acest zbucium? toată această goană după nimic?

Dar nu-i nimic: este în regulă să te simți pierdut câteodată... Tocmai atunci ești cel mai aproape de a te regăsi.

Am o amintire tare puternica dintr-o dimineata de iarna ,putin dupa ce se luminase  ,de acum asa multi ani ca pare din alta viata

Mergeam spre cluj intr-o vreme apropiata sarbatorilor, poate chiar in ajunul craciunului si-ntr-un loc, dincolo de reghin ,drumul urca pe un deal iar soseaua ocolea un sat peste care ninsese greu,  aflat ca-ntr-o caldare,sub picioarele mele

Nu ningea,dar era un fel de picla coborita peste sat ,iar norii stateau asa josi ca pareau un fel de baldachin

Din toate casele din satul asta, din toate hornurile lor,se ridica cite un fir subtire de fum alb ,asa drept si nemiscat in aerul limpede si rece ca pareau ,pur si simplu ,agatate de cer, ca niste goburi in brad.

Am oprit si-am stat o vreme sa ma dumiresc daca satul ala chiar plutea pe nori si s-aleg unde-i cerul si pamintul , sa vad unde-i drumul si incotro merg.