A Treia Mare Revelație - Vederea ieșirii parțiale a Sufletului Meu din Trupul Meu
Pe 25 Decembrie 1995, cam pe la ora 09:00 am întrebat-o pe soția mea dacă a visat ceva în legătură cu mine și ea mi-a spus că nu avisat nimic despre mine și nici despre altceva.Am vrut să-i spun ce mi s-a întâmplat dar ea, fiind supărată pe mine, mi-a răspuns ferm că nu o interesează să-i spun nimic.
Abia după o lună de zile am îndrăznit să-i spun fiicei mele în vârstă de 18 ani despre ce mi s-a întâmplat și ea n-a zis nimic dar s-a uitat la mine crezând că sunt cel puțin ciudat dacă nu chiar nebun...
După ce am vorbit cu fiica mea, timp de aproape o jumătate de lună am vorbit și cu alți oameni despre ceea ce mi s-a întâmplat, dar din 10 oameni doar unul a crezut că am trăit cu adevărat o ieșire a Sufletului Meu din Trupul Meu.
Văzând că prea puțini oameni credeau în ceea ce mi s-a întâmplat mie, am vrut să aflu direct de la DUMNEZEU dacă ceea am trăit a fost adevărat.Înainte de culcare, după ce spuneam ,,Rugăciunea Domnească" îl rugam pe DUMNEZEU să-mi dea o dovadă clară dacă ceea ce mi s-a întâmplat era adevărat.În prima noapte și în a doua noapte nu am primit nicio dovadă...Iată ce mi s-a întâmplat în a treia noapte...Stăteam culcat singur cu fața în sus și abia ațipisem...când am simțit că Sufletul Meu vrea să iasă din Trupul Meu și atunci am făcut ochii mari deoarece am văzut Capul Sufletului Meu de culoare galben-aurie cum a ieșit cam 20 de centimetri și care acum reintra încet în zona Capului Trupului Meu.Era cam ora 23:00 și am început să plâng de fericire că Mult Prea Bunul DUMNEZEU mi-a dat mie Mult Prea Păcătosul dovada clară a ceea ce mi s-a întâmplat în data de 25 Decembrie 1995.
Abia după anul 1998, am aflat doar în Biblia Ortodoxă Română, ce este cu adevărat Sufletul unui Om și în general ce este Sufletul tuturor creaturilor lui DUMNEZEU.
Стихи из этой категории
CELE DOUĂ SURORI prima parte
Zi de sâmbătă .Aristia se pregătea sufletește pentru plecarea în concediu.
La insistențile surorii sale ,acceptase invitația ei .Ștefania ,pe care nu o văzuse
față în față de aproape cinci ani ,îi propusese această întânlire .De obicei vorbeau
mult la telefon,dar în ultimul timp ,ceva mai rar.Avea ceva emoții ,pentru că nu știau
multe una despre cealaltă.La telefon discutau doar banalități .Aseară au stabilit în mod
serios când pleacă autocarul ,când ajunge la Istambul și unde urma să o aștepte Ștefania .
Era prima ei vizită și nu s-ar fi descurcat dacă nu era așteptată.Până la ora 07:30
dimineața , zi de luni ,autocarul era staționat în piață și mulți dintre călători își ocupaseră
deja locurile.Drumul era lung și obositor .Pe traseu ,se mai făceau staționări pentru o țigară
sau alte nevoi .Mulți dintre călători ațipiseră .După coborâre ,Aristița a văzut-o pe Stefania
care îi făcea semne cu ambele mâini .Curios ,nu s-au îmbrățișat ,parcă nu ar fi avut timp .
Ștefania o invită grăbită pe Aristița în mașină .Au și plecat la drum .Ștefania conducea
cu asprime și ciudă, iar Aristița se înterba ce s-a întâmplat .După un timp Ștefania îi spune:
-Stai puțin să îmi revin .Am avut un incident înainte de sosirea ta și am rămas puțin
șocată., voiam să pun puțină distanță între el și mine ,părăsind cât mai repede orașul .
Au mers mai bine de o oră ,ieșind bine din oraș .Ștefania a tras pe dreapta lângă o
parcare ,unde și-a invitat sora la o cafea . Se
priveau cu drag una pe cealaltă , se studiau .
Aristița spune îmbrățișind-o: Abia așteptam să te văd .Ești o femeie frumoasă .Cum de nu ai găsit
nici un turc bogat?
- Dar nici nu am căutat .Mi-am schimbat părerea că prin căsătorie te realizezi .
Ștefania arăta bine ,suplă , bronzată , cu ochii migdalați și părul negru ,bogat .Avea tot ce își
dorește o femeie la anii ei .În plus , acum avea și o afacere din care poate trăi echilibrat .Totuși ,ceva
din făptura ei degaja tristețe .
-Ei , cum ți s-a părut drumul ? Obositor?
-Obositor , dar mai ales stresant .Traseul prin Bulgaria ,pe șoseaua aceia îngustă printre munții ,
despre am auzit povești nu tocmai plăcute ,a fost dificil .Am trecut pe acolo ziua și traficul era intens.Auto-
carele merg în coloană ca să se ajute la nevoie .Am auzit zvonuri că în unele zone ,autocarele sunt atacate
de răufăcători .Nu știu dacă este adevărat sau nu M-am întânlit cu un fost coleg de liceu și am depănat amintiri .
-Vrei să mai luăm ceva pentru drum? Mai avem mult de mers până ajungem acasă....Dacă te simți
obosită , pați trece în spate și să încerci să dormi .Ți ar prinde bine o oră de somn după așa un drum lung .
-Ștefania ,nu te simți bine? Te văd abătută . Îmi ascunzi ceva?
-Și da , și nu Am ostare de neliniște , parcă mă pândește ceva și nu știu de unde .Poate senzația asta
este determinată de faptul că acum două săptămâni am fost la o ghicitoare .Aproape am devenit dependentă de
ea . Printre altele , m-a avertizat că mă așteaptă un pericol ,dacă nu moartea ,într-o zi de joi, când voi fi alături de
cineva foarte drag mie , și că viața mea va fi mâinile acelei persoane .Sunt întâmplări din viața mea pe caare tu nu
le știi .Am trecut prin multe situații periculoase , dar nu m-am temut niciodată .Nu-mi găsesc locul ,nu mă pot stăpâni .
va continua
Strada Erorii
Cel care sunase la uşa firmei sale de apartament, un bărbat de vreo cincizeci de ani, înalt şi voluminos, cu o faţă rotundă, ca un pepene, şi doi ochi minusculi, iscoditori, se arătă iritat de întîrzierea cu care i se răspunse, motiv pentru care îi îndesă cetăţeanului o legitimaţie sub nas şi dădu să intre pe lângă dânsul, împreună cu alt bărbat, ceva mai scund, dar la fel de impetuos.
- Uşurel, domnilor ! le zise omul blocând intrarea. Cine sunteţi şi ce doriţi, dacă nu vă supăraţi ?
- Comisar Ghiţă Volbură de la Garda Financiară !
- Comisar Vasile Carabăţ tot de acolo ! Suntem în control !
- Şi ?
- Cum adică „şi” ? se enervă primul înroşindu-se la faţă. Dă-te la o parte ca să putem intra !
- De ce să intraţi ?
- Să-ţi verificăm firma, omule ! Nu este aici sediul firmei „Fără Nume” ?
- Cum adică „fără nume” ?
- Aşa cum auzi, răspunse celălalt răsfoind nervos filele unui dosar. „…S.C Fără Nume SRL, din Aleea Furorii nr. 19, administrată de Sebastian Stăncescu, apartament 25 !...”
- Aici e Aleea Aurorii nr. 19 !
- Totuşi pe uşă scrie Sebastian Stăncescu, apartament 25 !
Omul ridică din umeri.
- Este posibil ca pe Aleea Furorii să mai exisă unul cu acelaşi nume şi cu acelaşi număr de apartament ! Eu sunt ofiţer de credit la bancă şi n-am fost niciodată administrator de societate.
- ?!
- Mai doriţi şi altceva ?
- Să fiţi foarte atent, îl sfătui primul bătând în retragere, fiindcă individul pe care-l căutăm foloseşte identităţi false, cumpărând şi abandonând societăţi cu datorii uriaşe la stat ! Escrocul operează în zona aceasta de ani de zile ! Grijă mare la acte !
Imediat ce închise uşa în urma comisarilor Garzii Financiare, cu care se complimentase reciproc, omul chemă un taxi şi nu mult după aceea coborîse scările cu mâinile în buzunare.
- Pe strada Furorii la nr. 19, X6 !
- Nu există nicio stradă cu acest nume ! îi zise taximetristul încruntat. Așteptați să întreb la dispecerat!
Centralista îi ceruse să aștepte „o clipă”.
- Dacă ești pe Erorii, îi explică ea,fă stânga la intersecția cu strada Răzorii, apoi la dreapta pe strada Tumorii și din nou dreapta pe Aleea Terorii, care te scoate în
strada cu sens unic a Furorii, așa că la întoarcere mergi înainte pe strada Duhorii, faci stânga pe strada Rumorii, care te scoate din nou în strada Erorii, unde te așteaptă doi comisari de la Garda Financiară ! Pe Furorii nu există nici un bloc cu inițiala asta !
- Du-mă atunci la Y6 ! spuse Stăncescu zâmbind.Mereu le încurc !
Nu găsiră, desigur nici inițiala Y, iar ciudatul client se hotărâse brusc să coboare la C6, plătind mai mult decât generos cursa.
- Te mai rog ceva,îi spuse el taximetristului înainte de a intra în scara blocului. Transmite-le celor doi comisari de la Garda Financiară să mă caute și pe strada Sudorii !
Proiect de construcții plus câteva inepții în turcă
Cecilia și soțul ei plănuiesc să se mute într-o casă nouă. Au tot căutat anunțuri pe internet de la agențiile imobiliare. În principiu, nu e complicat ce vor, un apartament cu trei camere, două băi, o sufragerie, două balcoane, din acelea descoperite, care să nu aibă pereți sau geamuri (pentru că Ceciliei îi place să stea la soare, să se bronzeze), o bucătărie, dar și un spațiu de depozitare a cutiilor cu pantofi. De la acest spațiu de depozitare pleacă majoritatea certurilor, soțul Ceciliei nu este de acord. Consideră că locul acelor cutii ar putea fi chiar pe balcon. În plus, spațiul de depozitare nu l-ar mai lăsa să-și facă o extensie a băii, cu un hamac. Practic omul își dorește o baie open space.
Se uită ei ce se mai uită, căutând oferte, observă una destul de avantajoasă, apartament cu trei camere cum și-au dorit, însă nu în zona centrală a orașului, ci undeva mai pe la periferii, mai prin nord-vestul orașului. Locația nu prea va satisface nevoia de soare și de căldură a Ceciliei, dar ce să facem, nu le putem avea chiar pe toate, mai trebuie să mai și renunțăm la câteva dintre criteriile de selecție pe care și le-ar fi dorit pentru viitoarea lor locuință.
Merg pe la 9 dimineața, miercuri, să vorbească cu constructorii. Însă, încă de la intrare, Cecilia are o senzație stranie. Bărbatul o întreabă de ce nu ar fi bine să stea acolo. Ea începe cu o înșiruire de motive: că este departe de grădinița băiatului, de orele lui de pian, de primărie, de salonul de înfrumusețare pe care îl frecventează, de orice magazin de astă de unde și-ar putea face cumpărăturile.
Pentru toate acestea, soțul dă un răspuns foarte "inteligent":,, există mijloace de transport în comun". Cecilia nervoasă:,, Deci nu ai de gând să mă ajuți să mă deplasez dintr-un loc într-altul?".
Soțul Ceciliei din nou are o replică de ne întrebăm cât e de fidel și de dedicat ca soț: ,,Ai permis pentru toate categoriile, chiar nu vrei nici pe trotinetă să mergi, există taxiuri pe care le poți suna la orice oră din zi și din noapte." Cecilia și mai aprigă:,, Știi ceva, eu permisele mi le-am luat pentru mine, să îmi arăt mie că pot, ce vină am că în trafic am avut parte de tot felul de ciudați, așa ca tine, care vor cu tot dinadinsul să se izbească în mine? Mie mi-e frică de atâția participanți la trafic." Soțul îi zice, cu voce timidă:,, Bine, am să te ajut eu cu deplasările."
Lucrurile mai calmându-se pentru moment, cei doi merg să discute cu constructorii. Aceștia le oferă un plan al apartamentului, să poate vedea toate detaliile arhitecturale mai amănunțit. Soțul vede baia mai mică, pe care vrea el să și-o facă open space. Cecilia începe, cu o voce critică și moralizatoare: ,,Nu înțeleg de ce ai tu nevoie de baie open space? Unde ai mai văzut modelul ăsta de baie? La crâșmă?!!"
Bărbatul spune că o vrea pentru că el are idei inovatoare, nu conservatoare, să vadă lucrurile unilateral ca Cecilia, să vină toți pereții aranjați frumos, unul să nu vină înclinat mai la 95 de grade și că nevoia de perfecțiune a Ceciliei îl congestionează, îl blochează, simte că totul stagnează din cauza preferințelor ei tipicare.
Cecilia se înroșește la față, tace, dar observă lucruri. Cecilia spune:,, Și mi se pare că lipsesc atât de multe lucruri, eu nu aș sta aici, e un spațiu gol."
Constructorii îi spun: ,,Este gol acum, pentru că nu sunt obiecte, abia dacă am reușit să zidim pereții, când vă veți muta aici, veți vedea că locuința va începe să prindă contur, o veți decora cum vă va plăcea, personaliza, și toate cele."
Cecilia discută cu soțul, vrea să îl convingă să mai amâne mutarea până când fiul ei va termina grădinița pentru că este un băiat foarte emotiv și orice schimbare majoră ar putea avea un impact neplăcut asupra performanțelor lui academice.
Soțul nu este de acord, respinge propunerea Ceciliei și le promite constructorilor că se va muta de îndată ce apartamentul este construit, mobilat, tencuit. Acceptă însă ca spațiul de depozitare al cutiilor de pantofi să fie în baia open space.
Cecilia cedează, vede că oricum nu are cu cine să discute, mai are o ultimă rugăminte înainte de a se muta din apartamentul bunicilor, și anume: să fie atent cu toate cele 20 de tablouri de la bunicii ei, să nu le scape, să nu le ciobească rama când le scoate din mașină și le duce până în apartament. El promite că va avea grijă, că nu le va scăpa, zgâria, atinge de balustradă și așa mai departe.
Vine și ziua mutării, într-o vineri, nici nu l-a luat pe băiat de la grădiniță, busolă nu are în ghiozdan, nici hărți, nici aplicația ,,Hărți" instalată pe telefon, trebuie să ghicească unde se află noua locuință. Dacă nimerește acasă bine, dacă nu, doarme pe străzi.
Tablourile Ceciliei, săracele de ele, stau în portbagaj lângă două baxuri de apă Aqua Carpatica, o pungă plină de cutii de Cremșnit, , o altă pungă cu opt pachete de făină, un acvariu, nu știu câte cutii de șervețele, cârpe și toate cele.
Când le transportă, are grijă la fiecare treaptă pe care pășește, dar fiindcă are cinci într-o mână și cinci în cealaltă mână, zgârie rama unui tablou pe care l-a ținut în mâna dreaptă. Cecilia nu bănuiește ce s-a întâmplat până când soțul nu îl agață de un perete. Cecilia cu vederea ei agilă, ochi de vultur ce observă și cel mai mic defect la dioptria de +1,75, vede zgârietura. Îi spune bărbatului:,, Mâine vreau să mergi la magazinul chinezesc din piața mică și să cumperi o ramă nouă, dar tot aurie ca aceasta. Nu pot să mă uit la acest tablou, l-ai stricat cu neatenția ta!" Și, în fond, ce așa mare avere era? Era doar un tablou cu pisici blănoase.
Soțul o întreabă:,, Dar nu se poate repara și cu lipici?" Cecilia enervată de asemenea inepție,, Nu, nu se poate repara și cu lipici. Este zgâriat, nu lipsește o bucată din ramă..."
Soțul reflectând afară la spusele Ceciliei:,, Femeie care nici ea nu știe ce vrea, nu vrea lipici, îi dau eu motive să vrea lipici." Și trece la fapte și mai vitejești, sparge acvariul din portbagaj. Cecilia vede tot de pe balcon, îi trimite un mesaj pe telefon să cumpere și un acvariu nou de la magazinul chinezesc și eventual pești noi de la pet shop, cât timp ea se chinuie să îi resusciteze pe toți cei care erau în acel acvariu, să îi pună la robinet, sub jetul de apă și într-o vază cu flori.
Ce să facem? Soțul Ceciliei trebuia să știe că ,,graba strică treaba".
İnşaat projesi artı bazı saçmalıklar
Cecilia ve kocası yeni bir eve taşınmayı planlıyor. Emlak acentelerinin ilanlarını bulmak için internette arama yapmaya devam ettiler. Prensip olarak, istedikleri şey karmaşık değil, keşfedilenlerden üç odalı, iki banyolu, bir oturma odası, iki balkonlu, duvarları veya pencereleri olmayan bir daire (çünkü Cecilia güneşte oturmayı, bronzlaşmayı seviyor) , bir mutfak ve aynı zamanda ayakkabı kutuları için bir saklama alanı. Tartışmaların çoğu bu depolama alanından başlıyor; Cecilia'nın kocası aynı fikirde değil. O kutuların yerinin tam balkon olabileceğini düşünüyor. Ayrıca depolama alanı banyosunu hamakla genişletmesine izin vermiyordu. Pratik olarak adam açık alanlı bir banyo istiyor.
Etrafa bakıyorlar, teklif arıyorlar, oldukça avantajlı bir daire fark ediyorlar, istedikleri gibi üç odalı bir daire, ama şehrin merkezi bölgesinde değil, şehrin kuzeybatısında, kenar mahallelerde bir yerde. Konum, Cecilia'nın güneş ve sıcaklık ihtiyacını tam olarak karşılamayacak ama ne yapabiliriz, hepsine sahip olamayız, yine de gelecekteki Evleri için isteyecekleri bazı seçim kriterlerinden vazgeçmek zorundayız.
İnşaatçılarla konuşmak için Çarşamba günü sabah 9 civarında gidecekler. Ancak daha girişte Cecilia'nın içinde tuhaf bir his var. Adam ona orada kalmanın neden iyi olmayacağını sorar. Bir dizi nedenle başlıyor: Çocuğun anaokulundan, piyano derslerinden, belediye binasından, sık sık gittiği güzellik salonundan, alışverişini yapabileceği herhangi bir mağazadan uzak olması.
Bütün bunlara koca çok "akıllıca" bir cevap veriyor:,, toplu taşıma var". Cecilia gergin:,, Yani bir yerden diğerine taşınmama yardım etmeyecek misin?".
Cecilia'nın kocasının bir kez daha bir koca olarak ne kadar sadık ve adanmış olduğunu merak etmemizi sağlayan bir sözü var: "Tüm kategoriler için iznin var, gerçekten scooter'a binmek bile istemiyorsun, istediğin zaman arayabileceğin taksiler var." Cecilia daha da öfkeli:,, Biliyor musun, ehliyetlerimi kendim için aldım, yapabileceğimi göstermek için, benim suçum ne ki trafikte her türlü tuhaflıkla karşılaştım, Senin gibi kim gerçekten bana çarpmak ister ki? Trafiğe katılan bu kadar çok kişiden korkuyorum." Kocası ona utangaç bir sesle şöyle diyor: "Tamam, gezilerde sana yardım edeceğim."
Şu an için işler sakinleşiyor, ikili inşaatçılarla konuşmaya gidiyor. Onlara dairenin planını veriyorlar, böylece tüm mimari detayları daha detaylı görebiliyorlar. Kocası, açık alan haline getirmek istediği daha küçük banyoyu görüyor. Cecilia eleştirel ve ahlak dersi veren bir sesle başlıyor: "Neden açık alanlı bir banyoya ihtiyacınız olduğunu anlamıyorum?" Bu banyo modelini daha önce nerede gördünüz? Barda?!!"
Adam, muhafazakar değil yenilikçi fikirleri olduğu için, Cecilia gibi her şeye tek taraflı bakmasını, tüm duvarların güzelce düzenlenmesini, 95 derece eğilmemesini ve Cecilia'nın mükemmellik ihtiyacının onu sıktığını, bloke ettiğini söylüyor. , tipik tercihleri nedeniyle her şeyin durağan olduğunu düşünüyor.
Cecilia kızarıyor, sessiz kalıyor ama bazı şeyleri fark ediyor. Cecilia şöyle diyor:,, Bana öyle geliyor ki o kadar çok şey eksik ki, burada kalamazdım, burası boş bir yer."
İnşaatçılar ona şöyle diyor: "Artık boş, çünkü ortada eşya yok, duvarları zar zor inşa edebildik, buraya taşındığınızda evin şekillenmeye başlayacağını göreceksiniz, onu istediğiniz gibi dekore edecek, özelleştireceksiniz. ve tüm bunlar."
Cecilia kocasıyla konuşuyor, oğlu anaokulunu bitirene kadar taşınmayı ertelemesi için onu ikna etmek istiyor çünkü çok duygusal bir çocuk ve herhangi bir büyük değişiklik onun akademik performansı üzerinde hoş olmayan bir etki yaratabilir.
Kocası aynı fikirde değil, Cecilia'nın teklifini reddediyor ve inşaatçılara daire inşa edilir, döşenir ve sıvanır tamamlanmaz taşınacağına dair söz verir. Ancak ayakkabı kutularının saklanacağı alanın açık alan banyosunda olduğunu kabul ediyor.
Cecilia pes eder, zaten konuşacak kimsenin olmadığını görür, büyükanne ve büyükbabasının evinden taşınmadan önce son bir isteği vardır: büyükanne ve büyükbabasının bıraktığı 20 tabloya dikkat etmek, onları kaybetmemek, Onları arabadan çıkarıp daireye taşıdığında çerçeveleri kırılmıyor. Dikkatli olacağına, onları düşürmeyeceğine, çizmeyeceğine, korkuluklara dokunmayacağına vb. söz veriyor.
Taşınma günü geliyor, bir Cuma günü, çocuğu anaokulundan bile almamış, çantasında pusula yok, harita yok, telefonunda “Haritalar” uygulaması da yüklü değil. yeni evinin nerede olduğunu tahmin etmek... Evde başarılı olursa, başarısız olursa sokakta yatar.
Cecilia'nın zavallı resimleri bagajda iki Aqua Carpatica su şişesinin, kutularla dolu bir çanta Cremșnit'in, sekiz paket un içeren başka bir çantanın, bir akvaryumun, bilmem kaç kutu peçete ve paçavranın yanında duruyor. ve tüm bunlar.
Bunları taşırken bastığı her adımda dikkatli oluyor ama bir elinde beş, diğer elinde beş olduğu için sağ elinde tuttuğu tablonun çerçevesini çiziyor. Cecilia, kocası onu duvara sabitleyene kadar olanlardan şüphelenmez. +1.75 diyoptrideki en küçük kusuru bile fark eden kartal gözü çevik görüşüyle Cecilia, çiziği görüyor. Adama der ki:,, Yarın küçük bir çarşıdaki Çin dükkânına gidip bunun gibi yeni ama yine de altın rengi bir çerçeve satın almanı istiyorum. Bu tabloya bakamıyorum, dikkatsizliğinle onu mahvettin!" Gerçekten nasıl bir talihti bu? Sadece tüylü kedilerden oluşan bir tabloydu.
Kocası ona sorar:,, Ama yapıştırıcıyla tamir edilemez mi?" Cecilia bu beceriksizlikten rahatsız oldu, Hayır, yapıştırıcıyla tamir edilemez. Çizilmiş, çerçevenin tek bir parçası eksik değil... "
Kocası ona sorar:,, Ama yapıştırıcıyla tamir edilemez mi?" Cecilia bu beceriksizlikten rahatsız oldu, Hayır, yapıştırıcıyla tamir edilemez. Çizilmiş, çerçevenin tek bir parçası eksik değil... "
Cecilia'nın sözlerini dışarıya yansıtan koca:,, Ne istediğini bilmeyen bir kadın, yapıştırıcı istemiyor, ben ona yapıştırıcı istemesi için sebepler sunuyorum." Ve daha da cesur eylemlere girişerek akvaryumu parçalıyor. Cecilia her şeyi balkondan görüyor, telefonda ona Çin mağazasından yeni bir akvaryum ve muhtemelen evcil hayvan dükkanından yeni balık alması için bir mesaj gönderiyor, bu arada o akvaryumdaki herkesi hayata döndürmeye, onları koymaya çalışıyor. muslukta, su jetinin altında ve çiçek dolu bir vazoda.
Ne yapalım? Cecilia'nın kocasının "acele etmenin işi bozacağını" bilmesi gerekirdi.
PRIVESC, GÂNDESC
Privesc, gândesc, cât de frumoase sunt îmbrățișările, sărutările când sunt plăcerea sufletului și nu o nemeritată plată.
Tăcuți dar temerari, sunt pașii făcuți lângă alți pași, când umărul lângă alt umăr este un sprijin în zilele neputinței într-o contemplare a timpului ce a trecut și a timpului prezent, marcat prin întrebări cu glasul din ce în ce mai încet:
- Tu ce mai faci ,îți este bine?...Poți să mai mergi câți va pași alături de mine?...
Privesc , mă privesc…
Mă întreb, biblic și omenește ce să fac când, umărul îmi este sprijinul altui umăr, când glasul meu domol întreabă și răspuns nu primește și nimeni pasul nu mi-l însoțește…
Privesc, gândesc la razele de sore care au mai rămas să privească și ele, cât de frumoase sunt îmbrățișările la amurg, dintre zi și noapte , fără cuvinte și fără șoapte...
Lazaret - Dincolo de zid (roman foileton) 1. Turnul roșu
Motivație
Cred că în fiecare om se naște dorința de a scrie chiar de la prima carte citită.
În curtea casei, cățărat într-un pom, sau pe banca veche de pe stradă, un copil se pierdea în altă lume până la ultima filă a cărții, iar când ochii părăseau albul hârtiei colțul vieții lui se transforma într-un univers. Cerul devenea brusc o casă primitoare, pietrele de pe drum păreau să ascundă o poveste, copacii te îndemnau să-i cuprinzi cu brațele, casele și oamenii deveneau mici căci sufletul lui era uriaș. Așa îmi amintesc eu că am început să gândesc a scrie.
În drumurile noastre, deseori ochii iscodesc dincolo de ziduri cu multă curiozitate. Din fericire nu putem vedea în spatele lor, dar, tot din fericire, imaginația ne oferă suportul de a ști că acolo, dincolo de ziduri, se râde și se plânge așa cum și între propriile noastre ziduri ne bucurăm și ne întristăm. A scrie înseamnă să ajuți oamenii să vadă dincolo de ziduri. Dar există și altfel de ziduri în fața cărora chiar și imaginația se blochează. Este zidul care crește acolo unde rațiunea dispare.
Mergând pe valea Oltului, dinspre Sibiu spre Râmnicu Vâlcea, adesea am trecut pe lângă un astfel de zid. O placă îți spune că ai intrat în satul Lazaret, dar nici nu ai timp să te dumirești și o altă placă te anunță că ai părăsit acest sat chiar înainte de a-l desluși. Totuși, dacă privești în stânga drumului, vei observa un zid lung în spatele căruia sunt ascunse câteva case din care zărești doar acoperișurile și un turn mâncat de vreme. În spatele acestor ziduri își duc viața oameni cu suflete rătăcite de timp și lume. Oameni care au propriul zid la purtător. Și ei au devenit un izvor al dorinței mele de a scrie. De a scrie despre lumea lor. Așa s-a născut acest roman.
1. Turnul roșu
Era prima zi. O zi învelită în albul zăpezii ale cărei clipe curgeau spre un asfințit rece. Oltul alerga zgomotos printre munții înzăpeziți ce urcau înspre cerul care acoperea cu nepăsare un loc uitat de Dumnezeu. Sau, poate, acel loc nu era decât o crevasă în timpul creației peste care El, făuritorul, a renunțat să arunce sămânța speranței. Curtea lungă era străbătută de două cărări măturate proaspăt, croind un labirint anevoios printre mormanele de zăpadă. Se apropie de zidul turnului crestat de vreme în mii de adâncituri ce șerpuiau albe, înghețate, lăsând privirii un roșu dezgolit de rafalele de vânt rătăcite prin vale. Așeză o mână pe zid și simți fierbințeala unui sânge străin năpădindu-i întregul trup. Era un fluid care îi răscolea venele fără să-i pese că propriul sânge se strecura tot mai greu spre revitalizarea hărăzită de inimă. Părea un sânge ancestral ce punea stăpânire nu doar pe corp, ci și pe gânduri. Bucăți de trupuri umane se zvârcoleau aruncate în valurile Oltului rănindu-i străfundul ochilor. O altă viață părea că își așezase rosturile în ființa lui. Un braț îi trase cu furie mâna de pe peretele turnului. Căldura îl părăsi, gândurile se risipiră, vuietul râului se făcu parcă mai puternic auzit și trupul se îndoi sub povara frigului. Doi ochi sticloși care aruncau priviri furioase îl iscodeau disecându-i parcă întreaga existență.
— Nu pune mâna!
Arătarea dispăru în semi-întunericul serii urmată de ecoul unor chicote ascuțite care se încăpățânau să trăiască împotriva dorinței de liniște absolută care îl cuprinsese. Întinse din nou mâna spre zid în căutarea drogului universal care cu doar câteva clipe înainte îi copleșise ființa.
— Să-mi spui trecutul așa cum eu nu-l știu. Nu vreau nimic despre viitor.
Chicotele îl surprinseră din nou, iar mâna rămase suspendată inexpresiv între trecut și viitor ascultând cuminte de vocea aceea pițigăiată.
— Nu pune mâna!
Pe zidul roșu umbrele înserării nășteau prima noapte din începutul unei existențe sub un acoperiș străin, rod al propriei alegeri. Cum putea să-i fie viața decât o neîncetată întâmplare pe care o suporta ca pe un dar al nenorocului de a nu-și fi învins chinurile?
Amfiteatrul era inundat de gălăgia tinerilor dornici să-și manifeste speranțele spre mirajul spitalelor prin care vor defila mândri, la pas, în halatele lor albe. Putea să aleagă capitala sau un alt oraș, dar a refuzat lăsând ca necunoscutul să-i fie dorință. A dat sec verdictul care a transformat pentru câteva clipe haosul vibrator din sală într-o liniște de mormânt. Aici, acum, își cântărește trecutul și viitorul chiar în groapa pe care și-o săpase singur.
— Lazaret.
Apucă pe labirintul primei cărări cu speranța că va pierde firul rătăcitor al gândurilor și că se va trezi dincolo de vâjâitul monoton al apelor. Sub privirea sa, zidită în albul peisajului, se ivi o ușă întredeschisă pe care vântul încerca să o pironească de perete. Firișoare de abur curgeau din interior, lăsând impresia că înăuntru căldura înmuia oboseala trupului cu mult prea multă putere pentru a fi păstrată în întregime. Poate dincolo de ușă era trecutul închis între patru pereți așteptând ca mâna lui, mâna care ar fi rămas pentru vecie înfiptă în zidul turnului ca o punte între roșul încărcat de memoria timpului și sufletul său părăsit de voință, să-l culeagă ca pe un sâmbure din care el să renască.
Dărăpănătura era lipită de o clădire pe coșul căreia fumul ieșea tremurând sub amenințarea strigătelor care păreau să inunde valea până dincolo de sat, în pustietatea munților. Câteva femei forfoteau în cameră aruncând ocări, fiecare umbrei sale. Dădeau impresia că nu se văd unele pe altele, deseori se ciocneau într-o mișcare întâmplătoare care speria ochiul. Într-un târziu se potoliră. Rând pe rând, căutau un colț de pat peste care își încovoia partea superioară a trupului lăsând restul să atârne în așteptarea unui nou ciclu al mișcărilor înscrise temeinic în fibra mușchilor. Ușa barăcii era în continuare stăpânită de furia vântului iar el, prizonier al unui cuvânt rostit, căuta un înțeles al acestuia.
— Lazaret.
Din clădirea acoperită de umbrele nopții, răzbătu o voce urmată de chicote:
— Haide, maică, să asculți!
Vântul, ascultător al șoaptelor nerostite, îi amplifică gândul abia strecurat printre buze:
— Ce să ascult, maică?
— Nebunele din Lazaret.
Prima dorință a fost să se apropie de încăperea din care vântul continua să-i gâdile urechile cu acele chicote de acum binecunoscute lui. Pe geamul murdar era proiectată o umbră, iar într-un colț spart două degete împungeau aerul nopții. În fața clădirii, pe un stâlp de lemn se legăna, sincron cu ușa barăcii, un bec din care săgeți de lumină încercau să străpungă întunericul tot mai dens. O siluetă apăru în ușă oprind acel du-te-vino generat de vântul care părea de nestăpânit pe valea Oltului. O clipă săgețile de lumină aruncate de bec deslușiră ochilor un trup înalt de femeie. Capul părea pierdut între două cozi lungi care se lăfăiau pe umerii acoperiți de o eșarfă. O privi cum se pierde în întunericul de nepătruns ce domnea spre zidul din vale. Ar fi vrut să o strige, să o urmeze, dar prin crăpătura geamului aceeași voce îl sili să mai rămână câteva clipe pe loc.
— Nu pune mâna!
Suficient ca noaptea să o înghită pe tânăra care ieșise de după ușa ce părea să atârne fără nici un rost pe un toc înfipt într-un zid care sta gata să se desprindă de clădire. Se apropie și pătrunse în încăpere. Un colț de perete era placat cu o saltea. Părea o rezervă care măsura trei metri în lungime și cel mult doi metri în lățime. Pe peretele din spate se alăturau un pat îngust și o măsuță, iar pe celălalt perete o sobă cilindrică de metal arunca peste lumina slabă a becului reflexii roșiatice care se prelungeau până spre tavan. Pe masă, în totală dezordine, câteva cărți. Ridică una dintre ele și se trezi citind cu glas tare:
— Rousseau, Emile ou de l’education.
Dimineața se strecurase cu greu prin ceața densă care transformase curtea într-o insulă abandonată în largul unei atmosfere plumburii. Era ziua a doua. Zidul care dădea spre șosea tremura la trecerea camioanelor ce goneau într-o altă lume pentru care spațiul de dincolo de poartă nici nu exista. Clădirile erau joase și cu greu puteau fi văzute din drum. Își spuse, pentru a nu știu căta oară, că el nu face decât să retrăiască viața de dinainte de a se naște. Era obligat să o recreeze pas cu pas. Altfel lumea, lumea lui, se va pierde în haosul unei alte lumi în care renașterea nu mai este posibilă.
— O oglindă. Am nevoie de o oglindă. Ajută-mă să-mi continui drumul.
— Chiar nu vezi oglinda? Privește mai atent în fața ta. De îndată ce ceața se va stinge sub lumina soarelui, sub pașii tăi se naște drumul tău. Trebuie doar să calci pe urmele din oglindă.
— Fata, are și ea o oglindă?
— Fata nu este în lumea ta.
Unghiile se înfipseră până la sânge în brațul care atârna fără vlagă pe marginea patului. O mână încerca să scoată din letargie o altă mână ce refuza să urmeze comenzile minții. O astfel de atitudine se cerea pedepsită. Sângele începu să curgă pe cearceaful alb. Simți o nouă strânsoare, o strânsoare care nu se găsea în oglinda care îi apăruse chiar în față. Încercă să-și arunce trupul spre oglindă, dar trupul rămase suspendat între două clipe ce nu voiau să se succeadă. Într-o clipă trăiau doar mâinile încleștate într-un război al deciziilor contrare iar în cealaltă clipă era mintea care căuta un trup pe care să-l treacă prin oglinda în spatele căreia începea un nou drum într-o nouă zi. După o așteptare ce-i era străină, simți că timpul reintră pe făgașul normal. Mâna neascultătoare se supuse, mintea regăsi trupul, iar el, tânărul doctor mândru de halatul său alb, își făcu intrarea spectaculoasă, exact la ora opt, făcând primul popas în camera de gardă. De aici – cât de mult așteptase această clipă – va deschide pe rând ușa saloanelor și va încerca să trăiască până la ultimul amănunt reacția pacienților. Ca o încununare a zilei, ultima va fi fără îndoială, acea debara unde va avea plăcerea să găsească o tânără cu mintea pierdută pe o alee înverzită alături de Jean-Jacques Rousseau, discutând despre întoarcerea la natură. Iar el, tânărul doctor, în căutarea Sophiei, o va atârna ca pe un mugur în încrengătura propriei deveniri deja scrisă în oglinda pe care o căuta cu nesaț în fiecare dimineață. Doar un pas, un pas care să nu fie pe măsura urmei și haosul va topi totul în necunoaștere și negăsire. Dar despre oglindă nu va ști decât el.
— Doamnelor, de azi, vă ofer un desert delicios!
Pacientele se holbară la doctorul Mihai, încercând fiecare să exprime același sentiment, dar prin manifestări, care mai de care, fără nicio legătură cu anunțul neașteptat. Majoritatea se mulțumiră să întoarcă, ca de obicei, spatele doctorului pe care nici măcar nu reușeau să-l identifice decât ca pe un animal venit să le tulbure insula de rai în care trăiau.
— Piei, drace, de aici!
— De azi îl puteți mânca la micul dejun, la prânz și la cină pe doctorul Gabriel. E tânăr, carne proaspătă, delicioasă. Și va locui în spital, mai adăugă el în hohote de râs.
Sprijinindu-se într-un baston și legănându-se cu greutate pe picioare, se apropie de tânărul doctor o femeie trecută de 60 de ani care îl apucă de mânecă.
— Nu pune mâna! spuse ea și se depărtă chicotind în celălalt colț al salonului.
Sora șefă, o femeie cu trăsături plăcute ce subliniau o privire iubitoare, intră în salon cu un braț de dosare pe care le așeză pe o măsuță lipită de un colț al camerei. La vederea Doamnei, cum o numeau pacientele, în salon se instaură o disciplină nouă, de parcă mințile lor se cuplaseră la o aceeași comandă care le impunea să stea fiecare lipită de patul ei. Doar mâinile sau capetele continuau să se agite în gesturi nefirești, urmate de vociferări mult mai joase în intensitate. Gabriel stătea într-o așteptare bântuită de nervozitatea generată de gluma colegului său mai în vârstă. Nu ripostase. Se îndreptă spre femeia care îl apostrofase la fel ca în seara zilei precedente, în mijlocul curții. Îi prinse mâna ce nu contenea să descrie mișcări haotice prin aerul răcoros ce inundase salonul. Se apropie de fața ei atât de mult că îi simți răsuflarea sacadată, în timp ce ochii ei îi ocoleau privirea căutând parcă un sprijin în jur. Chicotitul ascuțit, aruncat cu atâta curaj doar cu câteva secunde înainte, se transformă rapid într-un murmur disperat, întrerupt de cuvinte șuierate cu greutate:
— Să nu mă bați!
— Cum vă numiți?
Se lăsă o pauză care permisese asistentei șefe să ia unul dintre dosarele de pe masă și să se apropie de doctor, întinzându-i-l. Cu un gest scurt, dar hotărât, tânărul rezident respinse oferta Doamnei și aproape că o sili pe femeie să se așeze pe pat. Se așeză și el pe patul alăturat, continuând să țină strâns mâna femeii ce părea sub stare de hipnoză. Nu reuși să scoată nici un cuvânt de la bolnavă.
— Spuneați că o să-mi povestiți. Vreau să ascult. Care este povestea dumneavoastră?
Bătrâna închise brusc ochii și, aplecându-se într-o parte, se apropie de urechea doctorului.
— Deseară, la geam, doctore.
Doctorul se ridică iar femeia, eliberată din strânsoare, își reluă mișcările în care topea nefirescul existenței aruncând din nou chicotele care îi făceau ochii să sclipească. Asistenta luă rând pe rând câte un dosar de pe masă și citi diagnosticele și tratamentele așteptând, de fiecare dată, ca doctorul Mihai să confirme. Pentru proaspătul venit, pe lângă confirmarea tratamentelor deja inițiate, doctorul mai adăuga, fără vreo inflexiune în glas, condamnarea fiecărei paciente la neființă.
— Incurabil. Incurabil. Incurabil.
Glasul doctorului Mihai se pierdu fără a mai pătrunde acolo unde mentalul lui Gabriel nu putea să mai primească alte comenzi decât cele de care deja se agățase doar cu câteva clipe înainte:
— Deseară, la fereastră, doctore.
— Deseară, la fereastră, doctore.
— Deseară, la fereastră, doctore.
Cuvinte din care se nășteau imagini încărcate de mister, dansând pe un fundal alb ce părea a se prelinge prin crăpătura de geam pe care o observase cu o seară înainte în fereastra salonului. Acolo, în plină noapte, cuvintele se vor dezlănțui în ritmul nebuniei de care întreaga sa ființă era conștientă. Imaginile se risipiră când mâneca halatului său începu să se clatine sub zbaterea insistentă a mâinii colegului ce-l trăgea spre ieșire.
Doctorul Mihai și Doamna se depărtară de clădire în timp ce Gabriel se opri în urma lor la ușa care ascundea un univers de care se simțea atras. O liniște totală domnea dincolo de ușă.
— Aici? Aici nu este nimeni?
Mihai se întoarse și făcu un semn de lehamite, după care, cu o expresie ce părea să spună: „chiar vrei să-mi strici ziua”, îi spuse asistentei.
— Însoțește-l tu pe doctor.
Privi cerul nefiresc de senin pentru o zi în care ceața se legăna deasupra Oltului, își strânse paltonul aruncat peste halat și se depărtă de cei doi sub privirile nedumerite ale lui Gabriel.
— Este vreo problemă cu pacienta de aici? întrebă el, dându-se de gol că acea încăpere nu îi este chiar străină.
— Nu, domnule doctor. Nu este nicio problemă. Gabriel făcu o mină de om nefericit, realizând că gândurile sale vor cădea în derizoriu în fața unui pacient probabil prea puțin nebun ca să poată fi manevrat.
— Doar că…, mai spuse asistenta cu multă reținere în a-și duce până la capăt explicația.
— Doar că? reluă doctorul privind-o cu insistență.
Ușa barăcii se deschise și din interior țâșni ca o săgeată o făptură înaltă însoțită de un miros plăcut de iasomie. Părul lung se legăna în urma trupului ce alerga spre malul Oltului. Din umeri, mâinile se balansau ritmic vrând parcă să imprime corpului o legănare lină, similară plutitului păsărilor. La extremitate, brațele dispăreau într-un bandaj strâns ce ascundea mâinile în albul zăpezii dând impresia că acestea nici nu ar exista. Chicotitul strident care se strecură prin spatele lui Gabriel puse capăt oricărei șanse de lămurire a lucrurilor.
— Nu pune mâna!
— Nu pune mâna!
Fără să privească spre cei doi, femeia se îndreptă spre turnul roșu. Mersul ei nu mai era împiedicat ca în salon iar mâna purta cu fermitate bastonul.
Copyright Silviu Crăciunaș (email:silviu.craciunas@gmail.com)
Plimbare cu motocicleta în islandeză
De ceva timp, cam din ziua în care Cecilia și-a obținut permisul pentru categoria A, viața ei a luat o întorsătură interesantă. Avea și pentru categoriile B și C, dar pentru A, chiar este o experiență inedită pentru ea. A fost stresant examenul, mai ales cel pe traseu, dar efortul depus a fost răsplătit cu libertatea de a se fâțâi pe oriunde ar vrea ea, oricând, la orice oră din zi și din noapte. Singura piedică în calea libertății ei este faptul că motocicleta nu are ataș. De ce i-ar trebui Ceciliei ataș? Bună întrebare... păi, nu știu, poate pentru a-și transporta cumpărăturile de la piață, pentru a-l plimba pe fiul ei pe câmpii să privească în zare, să se bucure de tabloul pajiștilor presărate cu păpădii și de multe alte peisaje bucolice, pentru a-și lua saltea de la Jysk și pentru a o pune (o parte din ea în ataș). Nu o înțelegeți greșit, Cecilia este o fire practică, vede atașul ca fiind o prelungire a motocicletei, ca și când ar conduce mașina și ar exista bancheta din spate, că în momentul de față se simte ca într-o mașină cu doar două locuri. Cecilia, văzând lucrurile în perspectivă, se duce cu motocicleta la cel mai apropiat service auto. Vorbește ea cu experții de acolo, ei îi prezintă opțiunile, prețul pentru fiecare model de ataș. Cecilia stă și analizează lista de modele de ataș. Cântărind din priviri toate prețurile, alege atașul care i se părea ei cel mai ieftin. Bărbatul o întreabă dacă este sigură că pe acela și-l dorește că mai mulți clienți s-au plâns după ce l-au achiziționat, că a trebuit desprins cu totul de motocicletă, că nu se puteau baza pe el că va transporta persoane, obiecte, că doar producea multă scârțâială (deci mult zgomot pentru nimic), că au regretat achiziționare acestuia, că au fost nevoiți să meargă de mai multe ori la service, ca în mod normal și așa mai departe. Cecilia, ferm convinsă că pe acela și-l dorea, spuse că s-a hotărât și nimeni și nimic nu îi mai poate schimba preferința. Proprietarul serviciului auto s-a înțeles cu ea și a dat comandă de un model asemănător de ataș, dar care era de calitate superioară. Trebuia să mai aștepte până a fi al ei, pentru că venea tocmai din Olanda. Cecilia nu se grăbea, era oricum super entuziasmată că motocicleta ei va avea ataș. De fericire, era foarte energică, nu îi mai trebuiau vitamine, nu dormea nici noaptea, de prea mult extaz că poate o va suna proprietarul serviciului auto să vină să își ia atașul.
Peste o lună, primește ea notificare pe mail, din partea service-ului auto cum că piesa este gata și poate veni cu motocicleta să și-o fixeze de părțile laterale. A ajuns Cecilia cu niște cearcăne, de prea mult ce a tot sperat să fie gata în cel mai scurt timp. Era să intre de trei ori în lanul de porumb. Dar nu-i nimic, nu a pățit nimic, a ajuns teafără la service-ul auto. Bărbații de acolo i l-au montat, stătea bine, nu se zgâlțâia, nu era nimic ce ar fi putut da de bănuit. Cel puțin, Cecilia așa considera la prima vedere. Însă nici nu a mers cu motocicletă cu ataș să vadă cum se simte experiența în sine. A pornit motocicleta să plece acasă. În drum spre casă, a simțit ea că atașul este cam greu de dus, că motocicleta devine mai greu de manevrat din cauza lui, mai ales când trebuie să vireze, la stânga, la dreapta, pe unde ar avea nevoie. Totuși, nu lăsă acest lucru să o descurajeze, merge tot timpul cu ataș, până când o întâmplare cam tragică o face să se răzgândească.
Într-o seară caniculară de august s-a dus la cumpărături pe la hipermarket-ul din zonă. După ce a luat tot ce îi trebuia pentru a face lasagna, a pus sacoșa cu produsele cumpărate în ataș. A părăsit parcarea magazinului, cum mergea ea pe un drum plin numai de denivelări, pentru că stă la periferie și așa sunt drumurile, la un moment dat, a simțit ceva ciudat, ca și când extensia pe care o transporta s-ar fi desprins. Nu s-a înșelat deloc. Atașul a ajuns în lanul de porumb, toate produsele ei erau pe câmpie. Cum să mai prepare ea lasagna de la Dr. Oetker în condițiile acestea? Cecilia era mută de uimire, se gândi că în locul sacoșei ar fi putut la fel de bine să fi fost o persoană. Nu i-au plăcut urmările dorinței ei nechibzuite, așa că a dat anunț în presa locală, a vândut atașul la un preț exorbitant și din banii obținuți a luat o lasagna gata preparată.
Mótorhjólaferð
Í nokkurn tíma, frá þeim degi sem Cecilia fékk A flokks leyfið, hefur líf hennar tekið áhugaverða stefnu. Hún átti það líka fyrir B og C flokka, en fyrir A er það í raun ný reynsla fyrir hana. Prófið var stressandi, sérstaklega það sem var á leiðinni, en fyrirhöfnin var verðlaunuð með frelsi til að prumpa hvar sem hún vildi, hvenær sem er, hvenær sem er sólarhringsins. Eina hindrunin fyrir frelsi hennar er sú staðreynd að mótorhjólið er ekki með festu. Af hverju þyrfti Cecilia viðhengi? Góð spurning...jæja, ég veit það ekki, kannski til að fara með hana inn í innkaupin af markaðnum, ganga með son sinn um akrana til að horfa á túnin, njóta myndarinnar af túnfíflum prýddum túnfíflum og mörgu öðru fallegu landslagi. , að fá dýnuna sína frá Jysk og setja hana (hluti af henni í viðhenginu). Ekki misskilja hana, Cecilia er praktísk manneskja, hún lítur á festinguna sem framlengingu á mótorhjólinu, eins og hún væri að keyra bílinn og það væri aftursæti, að í augnablikinu líður það eins og bíll með aðeins tveimur sæti. Cecilia, sem sér hlutina í samhengi, fer á mótorhjóli til næstu bílaþjónustu. Hún talar við sérfræðingana þar, þeir sýna henni valkostina, verðið fyrir hverja festingu. Cecilia situr og lítur yfir listann yfir tengimódel. Hún vegur öll verð og velur það viðhengi sem henni fannst ódýrast. Maðurinn spyr hana hvort hún sé viss um að það sé sá sem hún vilji, að nokkrir viðskiptavinir hafi kvartað eftir að hafa keypt það, að það hafi þurft að losa það alveg frá mótorhjólinu, að þeir gætu ekki treyst á það til að bera fólk, hluti, að það væri bara gera mikinn hávaða (svo mikið vesen um ekki neitt), að þeir sjá eftir að hafa keypt það, að þeir þurftu að fara í þjónustuna nokkrum sinnum, eins og venjulega, og svo framvegis. Cecilia, sannfærð um að þetta væri þessi sem hún vildi, sagði að hún hefði ákveðið sig og ekkert og enginn gæti breytt vali hennar. Eigandi bílaþjónustunnar tók undir með henni og pantaði líkan af líkingu við festinguna en var í meiri gæðum. Það varð að bíða þangað til það var hennar, því það var að koma frá Hollandi. Cecilia var ekkert að flýta sér, hún var mjög spennt að mótorhjólið hennar yrði hvort sem er með viðhengi. Sem betur fer var hún mjög dugleg, hún þurfti ekki fleiri vítamín, hún svaf heldur ekki á nóttunni, úr of mikilli alsælu að kannski hringi í hana eigandi bílaþjónustunnar til að koma og ná í viðhengið sitt.
Mánuði síðar fær hún tilkynningu í tölvupósti frá bílaþjónustunni um að hluturinn sé tilbúinn og hún megi koma með mótorhjólið til að festa það á hliðarnar. Cecilia kom með dökka hringi, of lengi hafði hún vonast til að vera tilbúin á sem skemmstum tíma. Hann átti að ganga þrisvar sinnum inn á kornakurinn. En það er allt í lagi, hann leið ekki neitt, komst heill á húfi á bílaþjónustuna. Mennirnir þar pössuðu hann fyrir hann, hann passaði vel, hann sveiflaðist ekki, það var ekkert að gruna. Að minnsta kosti hélt Cecilia það við fyrstu sýn. En hann ók ekki einu sinni mótorhjóli með viðhengi til að sjá hvernig upplifunin sjálf er. Hann ræsti mótorhjólið til að fara heim. Á heimleiðinni fannst henni festingin vera dálítið erfið í burðarliðnum, mótorhjólið varð erfiðara í meðförum vegna þess, sérstaklega þegar hún þurfti að beygja, vinstri, hægri, hvar sem hún þurfti. Hún lætur þetta þó ekki draga úr sér kjarkinn, hún fer allan tímann með viðhengið, þar til frekar hörmulegt atvik fær hana til að skipta um skoðun.
Á heitu ágústkvöldi fór hann að versla í stórmarkaðnum á svæðinu. Eftir að hafa fengið allt sem hann þurfti til að búa til lasagnið setti hann pokann með keyptum vörum í viðhengið. Hún yfirgaf bílastæði verslunarinnar, þar sem hún gekk eftir holóttum vegi, því hún býr í útjaðrinum og þannig eru vegirnir, á einum tímapunkti fannst henni eitthvað skrítið, eins og framlengingin sem hún var með hefði losnað af. Hann hafði alls ekki rangt fyrir sér. Viðhengið kom á kornakurinn, allar vörur hennar voru á sléttunni. Hvernig getur hún samt búið til Dr. Oetkers lasagna við þessar aðstæður? Cecilia varð ráðvillt, hún hélt að í staðinn fyrir töskuna gæti þetta allt eins hafa verið manneskja. Henni leist ekki á afleiðingarnar af kærulausri löngun sinni og auglýsti því í blöðum á staðnum, seldi viðhengið á ofurverði og keypti tilbúið lasagna fyrir peninginn.
CELE DOUĂ SURORI prima parte
Zi de sâmbătă .Aristia se pregătea sufletește pentru plecarea în concediu.
La insistențile surorii sale ,acceptase invitația ei .Ștefania ,pe care nu o văzuse
față în față de aproape cinci ani ,îi propusese această întânlire .De obicei vorbeau
mult la telefon,dar în ultimul timp ,ceva mai rar.Avea ceva emoții ,pentru că nu știau
multe una despre cealaltă.La telefon discutau doar banalități .Aseară au stabilit în mod
serios când pleacă autocarul ,când ajunge la Istambul și unde urma să o aștepte Ștefania .
Era prima ei vizită și nu s-ar fi descurcat dacă nu era așteptată.Până la ora 07:30
dimineața , zi de luni ,autocarul era staționat în piață și mulți dintre călători își ocupaseră
deja locurile.Drumul era lung și obositor .Pe traseu ,se mai făceau staționări pentru o țigară
sau alte nevoi .Mulți dintre călători ațipiseră .După coborâre ,Aristița a văzut-o pe Stefania
care îi făcea semne cu ambele mâini .Curios ,nu s-au îmbrățișat ,parcă nu ar fi avut timp .
Ștefania o invită grăbită pe Aristița în mașină .Au și plecat la drum .Ștefania conducea
cu asprime și ciudă, iar Aristița se înterba ce s-a întâmplat .După un timp Ștefania îi spune:
-Stai puțin să îmi revin .Am avut un incident înainte de sosirea ta și am rămas puțin
șocată., voiam să pun puțină distanță între el și mine ,părăsind cât mai repede orașul .
Au mers mai bine de o oră ,ieșind bine din oraș .Ștefania a tras pe dreapta lângă o
parcare ,unde și-a invitat sora la o cafea . Se
priveau cu drag una pe cealaltă , se studiau .
Aristița spune îmbrățișind-o: Abia așteptam să te văd .Ești o femeie frumoasă .Cum de nu ai găsit
nici un turc bogat?
- Dar nici nu am căutat .Mi-am schimbat părerea că prin căsătorie te realizezi .
Ștefania arăta bine ,suplă , bronzată , cu ochii migdalați și părul negru ,bogat .Avea tot ce își
dorește o femeie la anii ei .În plus , acum avea și o afacere din care poate trăi echilibrat .Totuși ,ceva
din făptura ei degaja tristețe .
-Ei , cum ți s-a părut drumul ? Obositor?
-Obositor , dar mai ales stresant .Traseul prin Bulgaria ,pe șoseaua aceia îngustă printre munții ,
despre am auzit povești nu tocmai plăcute ,a fost dificil .Am trecut pe acolo ziua și traficul era intens.Auto-
carele merg în coloană ca să se ajute la nevoie .Am auzit zvonuri că în unele zone ,autocarele sunt atacate
de răufăcători .Nu știu dacă este adevărat sau nu M-am întânlit cu un fost coleg de liceu și am depănat amintiri .
-Vrei să mai luăm ceva pentru drum? Mai avem mult de mers până ajungem acasă....Dacă te simți
obosită , pați trece în spate și să încerci să dormi .Ți ar prinde bine o oră de somn după așa un drum lung .
-Ștefania ,nu te simți bine? Te văd abătută . Îmi ascunzi ceva?
-Și da , și nu Am ostare de neliniște , parcă mă pândește ceva și nu știu de unde .Poate senzația asta
este determinată de faptul că acum două săptămâni am fost la o ghicitoare .Aproape am devenit dependentă de
ea . Printre altele , m-a avertizat că mă așteaptă un pericol ,dacă nu moartea ,într-o zi de joi, când voi fi alături de
cineva foarte drag mie , și că viața mea va fi mâinile acelei persoane .Sunt întâmplări din viața mea pe caare tu nu
le știi .Am trecut prin multe situații periculoase , dar nu m-am temut niciodată .Nu-mi găsesc locul ,nu mă pot stăpâni .
va continua
Strada Erorii
Cel care sunase la uşa firmei sale de apartament, un bărbat de vreo cincizeci de ani, înalt şi voluminos, cu o faţă rotundă, ca un pepene, şi doi ochi minusculi, iscoditori, se arătă iritat de întîrzierea cu care i se răspunse, motiv pentru care îi îndesă cetăţeanului o legitimaţie sub nas şi dădu să intre pe lângă dânsul, împreună cu alt bărbat, ceva mai scund, dar la fel de impetuos.
- Uşurel, domnilor ! le zise omul blocând intrarea. Cine sunteţi şi ce doriţi, dacă nu vă supăraţi ?
- Comisar Ghiţă Volbură de la Garda Financiară !
- Comisar Vasile Carabăţ tot de acolo ! Suntem în control !
- Şi ?
- Cum adică „şi” ? se enervă primul înroşindu-se la faţă. Dă-te la o parte ca să putem intra !
- De ce să intraţi ?
- Să-ţi verificăm firma, omule ! Nu este aici sediul firmei „Fără Nume” ?
- Cum adică „fără nume” ?
- Aşa cum auzi, răspunse celălalt răsfoind nervos filele unui dosar. „…S.C Fără Nume SRL, din Aleea Furorii nr. 19, administrată de Sebastian Stăncescu, apartament 25 !...”
- Aici e Aleea Aurorii nr. 19 !
- Totuşi pe uşă scrie Sebastian Stăncescu, apartament 25 !
Omul ridică din umeri.
- Este posibil ca pe Aleea Furorii să mai exisă unul cu acelaşi nume şi cu acelaşi număr de apartament ! Eu sunt ofiţer de credit la bancă şi n-am fost niciodată administrator de societate.
- ?!
- Mai doriţi şi altceva ?
- Să fiţi foarte atent, îl sfătui primul bătând în retragere, fiindcă individul pe care-l căutăm foloseşte identităţi false, cumpărând şi abandonând societăţi cu datorii uriaşe la stat ! Escrocul operează în zona aceasta de ani de zile ! Grijă mare la acte !
Imediat ce închise uşa în urma comisarilor Garzii Financiare, cu care se complimentase reciproc, omul chemă un taxi şi nu mult după aceea coborîse scările cu mâinile în buzunare.
- Pe strada Furorii la nr. 19, X6 !
- Nu există nicio stradă cu acest nume ! îi zise taximetristul încruntat. Așteptați să întreb la dispecerat!
Centralista îi ceruse să aștepte „o clipă”.
- Dacă ești pe Erorii, îi explică ea,fă stânga la intersecția cu strada Răzorii, apoi la dreapta pe strada Tumorii și din nou dreapta pe Aleea Terorii, care te scoate în
strada cu sens unic a Furorii, așa că la întoarcere mergi înainte pe strada Duhorii, faci stânga pe strada Rumorii, care te scoate din nou în strada Erorii, unde te așteaptă doi comisari de la Garda Financiară ! Pe Furorii nu există nici un bloc cu inițiala asta !
- Du-mă atunci la Y6 ! spuse Stăncescu zâmbind.Mereu le încurc !
Nu găsiră, desigur nici inițiala Y, iar ciudatul client se hotărâse brusc să coboare la C6, plătind mai mult decât generos cursa.
- Te mai rog ceva,îi spuse el taximetristului înainte de a intra în scara blocului. Transmite-le celor doi comisari de la Garda Financiară să mă caute și pe strada Sudorii !
Proiect de construcții plus câteva inepții în turcă
Cecilia și soțul ei plănuiesc să se mute într-o casă nouă. Au tot căutat anunțuri pe internet de la agențiile imobiliare. În principiu, nu e complicat ce vor, un apartament cu trei camere, două băi, o sufragerie, două balcoane, din acelea descoperite, care să nu aibă pereți sau geamuri (pentru că Ceciliei îi place să stea la soare, să se bronzeze), o bucătărie, dar și un spațiu de depozitare a cutiilor cu pantofi. De la acest spațiu de depozitare pleacă majoritatea certurilor, soțul Ceciliei nu este de acord. Consideră că locul acelor cutii ar putea fi chiar pe balcon. În plus, spațiul de depozitare nu l-ar mai lăsa să-și facă o extensie a băii, cu un hamac. Practic omul își dorește o baie open space.
Se uită ei ce se mai uită, căutând oferte, observă una destul de avantajoasă, apartament cu trei camere cum și-au dorit, însă nu în zona centrală a orașului, ci undeva mai pe la periferii, mai prin nord-vestul orașului. Locația nu prea va satisface nevoia de soare și de căldură a Ceciliei, dar ce să facem, nu le putem avea chiar pe toate, mai trebuie să mai și renunțăm la câteva dintre criteriile de selecție pe care și le-ar fi dorit pentru viitoarea lor locuință.
Merg pe la 9 dimineața, miercuri, să vorbească cu constructorii. Însă, încă de la intrare, Cecilia are o senzație stranie. Bărbatul o întreabă de ce nu ar fi bine să stea acolo. Ea începe cu o înșiruire de motive: că este departe de grădinița băiatului, de orele lui de pian, de primărie, de salonul de înfrumusețare pe care îl frecventează, de orice magazin de astă de unde și-ar putea face cumpărăturile.
Pentru toate acestea, soțul dă un răspuns foarte "inteligent":,, există mijloace de transport în comun". Cecilia nervoasă:,, Deci nu ai de gând să mă ajuți să mă deplasez dintr-un loc într-altul?".
Soțul Ceciliei din nou are o replică de ne întrebăm cât e de fidel și de dedicat ca soț: ,,Ai permis pentru toate categoriile, chiar nu vrei nici pe trotinetă să mergi, există taxiuri pe care le poți suna la orice oră din zi și din noapte." Cecilia și mai aprigă:,, Știi ceva, eu permisele mi le-am luat pentru mine, să îmi arăt mie că pot, ce vină am că în trafic am avut parte de tot felul de ciudați, așa ca tine, care vor cu tot dinadinsul să se izbească în mine? Mie mi-e frică de atâția participanți la trafic." Soțul îi zice, cu voce timidă:,, Bine, am să te ajut eu cu deplasările."
Lucrurile mai calmându-se pentru moment, cei doi merg să discute cu constructorii. Aceștia le oferă un plan al apartamentului, să poate vedea toate detaliile arhitecturale mai amănunțit. Soțul vede baia mai mică, pe care vrea el să și-o facă open space. Cecilia începe, cu o voce critică și moralizatoare: ,,Nu înțeleg de ce ai tu nevoie de baie open space? Unde ai mai văzut modelul ăsta de baie? La crâșmă?!!"
Bărbatul spune că o vrea pentru că el are idei inovatoare, nu conservatoare, să vadă lucrurile unilateral ca Cecilia, să vină toți pereții aranjați frumos, unul să nu vină înclinat mai la 95 de grade și că nevoia de perfecțiune a Ceciliei îl congestionează, îl blochează, simte că totul stagnează din cauza preferințelor ei tipicare.
Cecilia se înroșește la față, tace, dar observă lucruri. Cecilia spune:,, Și mi se pare că lipsesc atât de multe lucruri, eu nu aș sta aici, e un spațiu gol."
Constructorii îi spun: ,,Este gol acum, pentru că nu sunt obiecte, abia dacă am reușit să zidim pereții, când vă veți muta aici, veți vedea că locuința va începe să prindă contur, o veți decora cum vă va plăcea, personaliza, și toate cele."
Cecilia discută cu soțul, vrea să îl convingă să mai amâne mutarea până când fiul ei va termina grădinița pentru că este un băiat foarte emotiv și orice schimbare majoră ar putea avea un impact neplăcut asupra performanțelor lui academice.
Soțul nu este de acord, respinge propunerea Ceciliei și le promite constructorilor că se va muta de îndată ce apartamentul este construit, mobilat, tencuit. Acceptă însă ca spațiul de depozitare al cutiilor de pantofi să fie în baia open space.
Cecilia cedează, vede că oricum nu are cu cine să discute, mai are o ultimă rugăminte înainte de a se muta din apartamentul bunicilor, și anume: să fie atent cu toate cele 20 de tablouri de la bunicii ei, să nu le scape, să nu le ciobească rama când le scoate din mașină și le duce până în apartament. El promite că va avea grijă, că nu le va scăpa, zgâria, atinge de balustradă și așa mai departe.
Vine și ziua mutării, într-o vineri, nici nu l-a luat pe băiat de la grădiniță, busolă nu are în ghiozdan, nici hărți, nici aplicația ,,Hărți" instalată pe telefon, trebuie să ghicească unde se află noua locuință. Dacă nimerește acasă bine, dacă nu, doarme pe străzi.
Tablourile Ceciliei, săracele de ele, stau în portbagaj lângă două baxuri de apă Aqua Carpatica, o pungă plină de cutii de Cremșnit, , o altă pungă cu opt pachete de făină, un acvariu, nu știu câte cutii de șervețele, cârpe și toate cele.
Când le transportă, are grijă la fiecare treaptă pe care pășește, dar fiindcă are cinci într-o mână și cinci în cealaltă mână, zgârie rama unui tablou pe care l-a ținut în mâna dreaptă. Cecilia nu bănuiește ce s-a întâmplat până când soțul nu îl agață de un perete. Cecilia cu vederea ei agilă, ochi de vultur ce observă și cel mai mic defect la dioptria de +1,75, vede zgârietura. Îi spune bărbatului:,, Mâine vreau să mergi la magazinul chinezesc din piața mică și să cumperi o ramă nouă, dar tot aurie ca aceasta. Nu pot să mă uit la acest tablou, l-ai stricat cu neatenția ta!" Și, în fond, ce așa mare avere era? Era doar un tablou cu pisici blănoase.
Soțul o întreabă:,, Dar nu se poate repara și cu lipici?" Cecilia enervată de asemenea inepție,, Nu, nu se poate repara și cu lipici. Este zgâriat, nu lipsește o bucată din ramă..."
Soțul reflectând afară la spusele Ceciliei:,, Femeie care nici ea nu știe ce vrea, nu vrea lipici, îi dau eu motive să vrea lipici." Și trece la fapte și mai vitejești, sparge acvariul din portbagaj. Cecilia vede tot de pe balcon, îi trimite un mesaj pe telefon să cumpere și un acvariu nou de la magazinul chinezesc și eventual pești noi de la pet shop, cât timp ea se chinuie să îi resusciteze pe toți cei care erau în acel acvariu, să îi pună la robinet, sub jetul de apă și într-o vază cu flori.
Ce să facem? Soțul Ceciliei trebuia să știe că ,,graba strică treaba".
İnşaat projesi artı bazı saçmalıklar
Cecilia ve kocası yeni bir eve taşınmayı planlıyor. Emlak acentelerinin ilanlarını bulmak için internette arama yapmaya devam ettiler. Prensip olarak, istedikleri şey karmaşık değil, keşfedilenlerden üç odalı, iki banyolu, bir oturma odası, iki balkonlu, duvarları veya pencereleri olmayan bir daire (çünkü Cecilia güneşte oturmayı, bronzlaşmayı seviyor) , bir mutfak ve aynı zamanda ayakkabı kutuları için bir saklama alanı. Tartışmaların çoğu bu depolama alanından başlıyor; Cecilia'nın kocası aynı fikirde değil. O kutuların yerinin tam balkon olabileceğini düşünüyor. Ayrıca depolama alanı banyosunu hamakla genişletmesine izin vermiyordu. Pratik olarak adam açık alanlı bir banyo istiyor.
Etrafa bakıyorlar, teklif arıyorlar, oldukça avantajlı bir daire fark ediyorlar, istedikleri gibi üç odalı bir daire, ama şehrin merkezi bölgesinde değil, şehrin kuzeybatısında, kenar mahallelerde bir yerde. Konum, Cecilia'nın güneş ve sıcaklık ihtiyacını tam olarak karşılamayacak ama ne yapabiliriz, hepsine sahip olamayız, yine de gelecekteki Evleri için isteyecekleri bazı seçim kriterlerinden vazgeçmek zorundayız.
İnşaatçılarla konuşmak için Çarşamba günü sabah 9 civarında gidecekler. Ancak daha girişte Cecilia'nın içinde tuhaf bir his var. Adam ona orada kalmanın neden iyi olmayacağını sorar. Bir dizi nedenle başlıyor: Çocuğun anaokulundan, piyano derslerinden, belediye binasından, sık sık gittiği güzellik salonundan, alışverişini yapabileceği herhangi bir mağazadan uzak olması.
Bütün bunlara koca çok "akıllıca" bir cevap veriyor:,, toplu taşıma var". Cecilia gergin:,, Yani bir yerden diğerine taşınmama yardım etmeyecek misin?".
Cecilia'nın kocasının bir kez daha bir koca olarak ne kadar sadık ve adanmış olduğunu merak etmemizi sağlayan bir sözü var: "Tüm kategoriler için iznin var, gerçekten scooter'a binmek bile istemiyorsun, istediğin zaman arayabileceğin taksiler var." Cecilia daha da öfkeli:,, Biliyor musun, ehliyetlerimi kendim için aldım, yapabileceğimi göstermek için, benim suçum ne ki trafikte her türlü tuhaflıkla karşılaştım, Senin gibi kim gerçekten bana çarpmak ister ki? Trafiğe katılan bu kadar çok kişiden korkuyorum." Kocası ona utangaç bir sesle şöyle diyor: "Tamam, gezilerde sana yardım edeceğim."
Şu an için işler sakinleşiyor, ikili inşaatçılarla konuşmaya gidiyor. Onlara dairenin planını veriyorlar, böylece tüm mimari detayları daha detaylı görebiliyorlar. Kocası, açık alan haline getirmek istediği daha küçük banyoyu görüyor. Cecilia eleştirel ve ahlak dersi veren bir sesle başlıyor: "Neden açık alanlı bir banyoya ihtiyacınız olduğunu anlamıyorum?" Bu banyo modelini daha önce nerede gördünüz? Barda?!!"
Adam, muhafazakar değil yenilikçi fikirleri olduğu için, Cecilia gibi her şeye tek taraflı bakmasını, tüm duvarların güzelce düzenlenmesini, 95 derece eğilmemesini ve Cecilia'nın mükemmellik ihtiyacının onu sıktığını, bloke ettiğini söylüyor. , tipik tercihleri nedeniyle her şeyin durağan olduğunu düşünüyor.
Cecilia kızarıyor, sessiz kalıyor ama bazı şeyleri fark ediyor. Cecilia şöyle diyor:,, Bana öyle geliyor ki o kadar çok şey eksik ki, burada kalamazdım, burası boş bir yer."
İnşaatçılar ona şöyle diyor: "Artık boş, çünkü ortada eşya yok, duvarları zar zor inşa edebildik, buraya taşındığınızda evin şekillenmeye başlayacağını göreceksiniz, onu istediğiniz gibi dekore edecek, özelleştireceksiniz. ve tüm bunlar."
Cecilia kocasıyla konuşuyor, oğlu anaokulunu bitirene kadar taşınmayı ertelemesi için onu ikna etmek istiyor çünkü çok duygusal bir çocuk ve herhangi bir büyük değişiklik onun akademik performansı üzerinde hoş olmayan bir etki yaratabilir.
Kocası aynı fikirde değil, Cecilia'nın teklifini reddediyor ve inşaatçılara daire inşa edilir, döşenir ve sıvanır tamamlanmaz taşınacağına dair söz verir. Ancak ayakkabı kutularının saklanacağı alanın açık alan banyosunda olduğunu kabul ediyor.
Cecilia pes eder, zaten konuşacak kimsenin olmadığını görür, büyükanne ve büyükbabasının evinden taşınmadan önce son bir isteği vardır: büyükanne ve büyükbabasının bıraktığı 20 tabloya dikkat etmek, onları kaybetmemek, Onları arabadan çıkarıp daireye taşıdığında çerçeveleri kırılmıyor. Dikkatli olacağına, onları düşürmeyeceğine, çizmeyeceğine, korkuluklara dokunmayacağına vb. söz veriyor.
Taşınma günü geliyor, bir Cuma günü, çocuğu anaokulundan bile almamış, çantasında pusula yok, harita yok, telefonunda “Haritalar” uygulaması da yüklü değil. yeni evinin nerede olduğunu tahmin etmek... Evde başarılı olursa, başarısız olursa sokakta yatar.
Cecilia'nın zavallı resimleri bagajda iki Aqua Carpatica su şişesinin, kutularla dolu bir çanta Cremșnit'in, sekiz paket un içeren başka bir çantanın, bir akvaryumun, bilmem kaç kutu peçete ve paçavranın yanında duruyor. ve tüm bunlar.
Bunları taşırken bastığı her adımda dikkatli oluyor ama bir elinde beş, diğer elinde beş olduğu için sağ elinde tuttuğu tablonun çerçevesini çiziyor. Cecilia, kocası onu duvara sabitleyene kadar olanlardan şüphelenmez. +1.75 diyoptrideki en küçük kusuru bile fark eden kartal gözü çevik görüşüyle Cecilia, çiziği görüyor. Adama der ki:,, Yarın küçük bir çarşıdaki Çin dükkânına gidip bunun gibi yeni ama yine de altın rengi bir çerçeve satın almanı istiyorum. Bu tabloya bakamıyorum, dikkatsizliğinle onu mahvettin!" Gerçekten nasıl bir talihti bu? Sadece tüylü kedilerden oluşan bir tabloydu.
Kocası ona sorar:,, Ama yapıştırıcıyla tamir edilemez mi?" Cecilia bu beceriksizlikten rahatsız oldu, Hayır, yapıştırıcıyla tamir edilemez. Çizilmiş, çerçevenin tek bir parçası eksik değil... "
Kocası ona sorar:,, Ama yapıştırıcıyla tamir edilemez mi?" Cecilia bu beceriksizlikten rahatsız oldu, Hayır, yapıştırıcıyla tamir edilemez. Çizilmiş, çerçevenin tek bir parçası eksik değil... "
Cecilia'nın sözlerini dışarıya yansıtan koca:,, Ne istediğini bilmeyen bir kadın, yapıştırıcı istemiyor, ben ona yapıştırıcı istemesi için sebepler sunuyorum." Ve daha da cesur eylemlere girişerek akvaryumu parçalıyor. Cecilia her şeyi balkondan görüyor, telefonda ona Çin mağazasından yeni bir akvaryum ve muhtemelen evcil hayvan dükkanından yeni balık alması için bir mesaj gönderiyor, bu arada o akvaryumdaki herkesi hayata döndürmeye, onları koymaya çalışıyor. muslukta, su jetinin altında ve çiçek dolu bir vazoda.
Ne yapalım? Cecilia'nın kocasının "acele etmenin işi bozacağını" bilmesi gerekirdi.
PRIVESC, GÂNDESC
Privesc, gândesc, cât de frumoase sunt îmbrățișările, sărutările când sunt plăcerea sufletului și nu o nemeritată plată.
Tăcuți dar temerari, sunt pașii făcuți lângă alți pași, când umărul lângă alt umăr este un sprijin în zilele neputinței într-o contemplare a timpului ce a trecut și a timpului prezent, marcat prin întrebări cu glasul din ce în ce mai încet:
- Tu ce mai faci ,îți este bine?...Poți să mai mergi câți va pași alături de mine?...
Privesc , mă privesc…
Mă întreb, biblic și omenește ce să fac când, umărul îmi este sprijinul altui umăr, când glasul meu domol întreabă și răspuns nu primește și nimeni pasul nu mi-l însoțește…
Privesc, gândesc la razele de sore care au mai rămas să privească și ele, cât de frumoase sunt îmbrățișările la amurg, dintre zi și noapte , fără cuvinte și fără șoapte...
Lazaret - Dincolo de zid (roman foileton) 1. Turnul roșu
Motivație
Cred că în fiecare om se naște dorința de a scrie chiar de la prima carte citită.
În curtea casei, cățărat într-un pom, sau pe banca veche de pe stradă, un copil se pierdea în altă lume până la ultima filă a cărții, iar când ochii părăseau albul hârtiei colțul vieții lui se transforma într-un univers. Cerul devenea brusc o casă primitoare, pietrele de pe drum păreau să ascundă o poveste, copacii te îndemnau să-i cuprinzi cu brațele, casele și oamenii deveneau mici căci sufletul lui era uriaș. Așa îmi amintesc eu că am început să gândesc a scrie.
În drumurile noastre, deseori ochii iscodesc dincolo de ziduri cu multă curiozitate. Din fericire nu putem vedea în spatele lor, dar, tot din fericire, imaginația ne oferă suportul de a ști că acolo, dincolo de ziduri, se râde și se plânge așa cum și între propriile noastre ziduri ne bucurăm și ne întristăm. A scrie înseamnă să ajuți oamenii să vadă dincolo de ziduri. Dar există și altfel de ziduri în fața cărora chiar și imaginația se blochează. Este zidul care crește acolo unde rațiunea dispare.
Mergând pe valea Oltului, dinspre Sibiu spre Râmnicu Vâlcea, adesea am trecut pe lângă un astfel de zid. O placă îți spune că ai intrat în satul Lazaret, dar nici nu ai timp să te dumirești și o altă placă te anunță că ai părăsit acest sat chiar înainte de a-l desluși. Totuși, dacă privești în stânga drumului, vei observa un zid lung în spatele căruia sunt ascunse câteva case din care zărești doar acoperișurile și un turn mâncat de vreme. În spatele acestor ziduri își duc viața oameni cu suflete rătăcite de timp și lume. Oameni care au propriul zid la purtător. Și ei au devenit un izvor al dorinței mele de a scrie. De a scrie despre lumea lor. Așa s-a născut acest roman.
1. Turnul roșu
Era prima zi. O zi învelită în albul zăpezii ale cărei clipe curgeau spre un asfințit rece. Oltul alerga zgomotos printre munții înzăpeziți ce urcau înspre cerul care acoperea cu nepăsare un loc uitat de Dumnezeu. Sau, poate, acel loc nu era decât o crevasă în timpul creației peste care El, făuritorul, a renunțat să arunce sămânța speranței. Curtea lungă era străbătută de două cărări măturate proaspăt, croind un labirint anevoios printre mormanele de zăpadă. Se apropie de zidul turnului crestat de vreme în mii de adâncituri ce șerpuiau albe, înghețate, lăsând privirii un roșu dezgolit de rafalele de vânt rătăcite prin vale. Așeză o mână pe zid și simți fierbințeala unui sânge străin năpădindu-i întregul trup. Era un fluid care îi răscolea venele fără să-i pese că propriul sânge se strecura tot mai greu spre revitalizarea hărăzită de inimă. Părea un sânge ancestral ce punea stăpânire nu doar pe corp, ci și pe gânduri. Bucăți de trupuri umane se zvârcoleau aruncate în valurile Oltului rănindu-i străfundul ochilor. O altă viață părea că își așezase rosturile în ființa lui. Un braț îi trase cu furie mâna de pe peretele turnului. Căldura îl părăsi, gândurile se risipiră, vuietul râului se făcu parcă mai puternic auzit și trupul se îndoi sub povara frigului. Doi ochi sticloși care aruncau priviri furioase îl iscodeau disecându-i parcă întreaga existență.
— Nu pune mâna!
Arătarea dispăru în semi-întunericul serii urmată de ecoul unor chicote ascuțite care se încăpățânau să trăiască împotriva dorinței de liniște absolută care îl cuprinsese. Întinse din nou mâna spre zid în căutarea drogului universal care cu doar câteva clipe înainte îi copleșise ființa.
— Să-mi spui trecutul așa cum eu nu-l știu. Nu vreau nimic despre viitor.
Chicotele îl surprinseră din nou, iar mâna rămase suspendată inexpresiv între trecut și viitor ascultând cuminte de vocea aceea pițigăiată.
— Nu pune mâna!
Pe zidul roșu umbrele înserării nășteau prima noapte din începutul unei existențe sub un acoperiș străin, rod al propriei alegeri. Cum putea să-i fie viața decât o neîncetată întâmplare pe care o suporta ca pe un dar al nenorocului de a nu-și fi învins chinurile?
Amfiteatrul era inundat de gălăgia tinerilor dornici să-și manifeste speranțele spre mirajul spitalelor prin care vor defila mândri, la pas, în halatele lor albe. Putea să aleagă capitala sau un alt oraș, dar a refuzat lăsând ca necunoscutul să-i fie dorință. A dat sec verdictul care a transformat pentru câteva clipe haosul vibrator din sală într-o liniște de mormânt. Aici, acum, își cântărește trecutul și viitorul chiar în groapa pe care și-o săpase singur.
— Lazaret.
Apucă pe labirintul primei cărări cu speranța că va pierde firul rătăcitor al gândurilor și că se va trezi dincolo de vâjâitul monoton al apelor. Sub privirea sa, zidită în albul peisajului, se ivi o ușă întredeschisă pe care vântul încerca să o pironească de perete. Firișoare de abur curgeau din interior, lăsând impresia că înăuntru căldura înmuia oboseala trupului cu mult prea multă putere pentru a fi păstrată în întregime. Poate dincolo de ușă era trecutul închis între patru pereți așteptând ca mâna lui, mâna care ar fi rămas pentru vecie înfiptă în zidul turnului ca o punte între roșul încărcat de memoria timpului și sufletul său părăsit de voință, să-l culeagă ca pe un sâmbure din care el să renască.
Dărăpănătura era lipită de o clădire pe coșul căreia fumul ieșea tremurând sub amenințarea strigătelor care păreau să inunde valea până dincolo de sat, în pustietatea munților. Câteva femei forfoteau în cameră aruncând ocări, fiecare umbrei sale. Dădeau impresia că nu se văd unele pe altele, deseori se ciocneau într-o mișcare întâmplătoare care speria ochiul. Într-un târziu se potoliră. Rând pe rând, căutau un colț de pat peste care își încovoia partea superioară a trupului lăsând restul să atârne în așteptarea unui nou ciclu al mișcărilor înscrise temeinic în fibra mușchilor. Ușa barăcii era în continuare stăpânită de furia vântului iar el, prizonier al unui cuvânt rostit, căuta un înțeles al acestuia.
— Lazaret.
Din clădirea acoperită de umbrele nopții, răzbătu o voce urmată de chicote:
— Haide, maică, să asculți!
Vântul, ascultător al șoaptelor nerostite, îi amplifică gândul abia strecurat printre buze:
— Ce să ascult, maică?
— Nebunele din Lazaret.
Prima dorință a fost să se apropie de încăperea din care vântul continua să-i gâdile urechile cu acele chicote de acum binecunoscute lui. Pe geamul murdar era proiectată o umbră, iar într-un colț spart două degete împungeau aerul nopții. În fața clădirii, pe un stâlp de lemn se legăna, sincron cu ușa barăcii, un bec din care săgeți de lumină încercau să străpungă întunericul tot mai dens. O siluetă apăru în ușă oprind acel du-te-vino generat de vântul care părea de nestăpânit pe valea Oltului. O clipă săgețile de lumină aruncate de bec deslușiră ochilor un trup înalt de femeie. Capul părea pierdut între două cozi lungi care se lăfăiau pe umerii acoperiți de o eșarfă. O privi cum se pierde în întunericul de nepătruns ce domnea spre zidul din vale. Ar fi vrut să o strige, să o urmeze, dar prin crăpătura geamului aceeași voce îl sili să mai rămână câteva clipe pe loc.
— Nu pune mâna!
Suficient ca noaptea să o înghită pe tânăra care ieșise de după ușa ce părea să atârne fără nici un rost pe un toc înfipt într-un zid care sta gata să se desprindă de clădire. Se apropie și pătrunse în încăpere. Un colț de perete era placat cu o saltea. Părea o rezervă care măsura trei metri în lungime și cel mult doi metri în lățime. Pe peretele din spate se alăturau un pat îngust și o măsuță, iar pe celălalt perete o sobă cilindrică de metal arunca peste lumina slabă a becului reflexii roșiatice care se prelungeau până spre tavan. Pe masă, în totală dezordine, câteva cărți. Ridică una dintre ele și se trezi citind cu glas tare:
— Rousseau, Emile ou de l’education.
Dimineața se strecurase cu greu prin ceața densă care transformase curtea într-o insulă abandonată în largul unei atmosfere plumburii. Era ziua a doua. Zidul care dădea spre șosea tremura la trecerea camioanelor ce goneau într-o altă lume pentru care spațiul de dincolo de poartă nici nu exista. Clădirile erau joase și cu greu puteau fi văzute din drum. Își spuse, pentru a nu știu căta oară, că el nu face decât să retrăiască viața de dinainte de a se naște. Era obligat să o recreeze pas cu pas. Altfel lumea, lumea lui, se va pierde în haosul unei alte lumi în care renașterea nu mai este posibilă.
— O oglindă. Am nevoie de o oglindă. Ajută-mă să-mi continui drumul.
— Chiar nu vezi oglinda? Privește mai atent în fața ta. De îndată ce ceața se va stinge sub lumina soarelui, sub pașii tăi se naște drumul tău. Trebuie doar să calci pe urmele din oglindă.
— Fata, are și ea o oglindă?
— Fata nu este în lumea ta.
Unghiile se înfipseră până la sânge în brațul care atârna fără vlagă pe marginea patului. O mână încerca să scoată din letargie o altă mână ce refuza să urmeze comenzile minții. O astfel de atitudine se cerea pedepsită. Sângele începu să curgă pe cearceaful alb. Simți o nouă strânsoare, o strânsoare care nu se găsea în oglinda care îi apăruse chiar în față. Încercă să-și arunce trupul spre oglindă, dar trupul rămase suspendat între două clipe ce nu voiau să se succeadă. Într-o clipă trăiau doar mâinile încleștate într-un război al deciziilor contrare iar în cealaltă clipă era mintea care căuta un trup pe care să-l treacă prin oglinda în spatele căreia începea un nou drum într-o nouă zi. După o așteptare ce-i era străină, simți că timpul reintră pe făgașul normal. Mâna neascultătoare se supuse, mintea regăsi trupul, iar el, tânărul doctor mândru de halatul său alb, își făcu intrarea spectaculoasă, exact la ora opt, făcând primul popas în camera de gardă. De aici – cât de mult așteptase această clipă – va deschide pe rând ușa saloanelor și va încerca să trăiască până la ultimul amănunt reacția pacienților. Ca o încununare a zilei, ultima va fi fără îndoială, acea debara unde va avea plăcerea să găsească o tânără cu mintea pierdută pe o alee înverzită alături de Jean-Jacques Rousseau, discutând despre întoarcerea la natură. Iar el, tânărul doctor, în căutarea Sophiei, o va atârna ca pe un mugur în încrengătura propriei deveniri deja scrisă în oglinda pe care o căuta cu nesaț în fiecare dimineață. Doar un pas, un pas care să nu fie pe măsura urmei și haosul va topi totul în necunoaștere și negăsire. Dar despre oglindă nu va ști decât el.
— Doamnelor, de azi, vă ofer un desert delicios!
Pacientele se holbară la doctorul Mihai, încercând fiecare să exprime același sentiment, dar prin manifestări, care mai de care, fără nicio legătură cu anunțul neașteptat. Majoritatea se mulțumiră să întoarcă, ca de obicei, spatele doctorului pe care nici măcar nu reușeau să-l identifice decât ca pe un animal venit să le tulbure insula de rai în care trăiau.
— Piei, drace, de aici!
— De azi îl puteți mânca la micul dejun, la prânz și la cină pe doctorul Gabriel. E tânăr, carne proaspătă, delicioasă. Și va locui în spital, mai adăugă el în hohote de râs.
Sprijinindu-se într-un baston și legănându-se cu greutate pe picioare, se apropie de tânărul doctor o femeie trecută de 60 de ani care îl apucă de mânecă.
— Nu pune mâna! spuse ea și se depărtă chicotind în celălalt colț al salonului.
Sora șefă, o femeie cu trăsături plăcute ce subliniau o privire iubitoare, intră în salon cu un braț de dosare pe care le așeză pe o măsuță lipită de un colț al camerei. La vederea Doamnei, cum o numeau pacientele, în salon se instaură o disciplină nouă, de parcă mințile lor se cuplaseră la o aceeași comandă care le impunea să stea fiecare lipită de patul ei. Doar mâinile sau capetele continuau să se agite în gesturi nefirești, urmate de vociferări mult mai joase în intensitate. Gabriel stătea într-o așteptare bântuită de nervozitatea generată de gluma colegului său mai în vârstă. Nu ripostase. Se îndreptă spre femeia care îl apostrofase la fel ca în seara zilei precedente, în mijlocul curții. Îi prinse mâna ce nu contenea să descrie mișcări haotice prin aerul răcoros ce inundase salonul. Se apropie de fața ei atât de mult că îi simți răsuflarea sacadată, în timp ce ochii ei îi ocoleau privirea căutând parcă un sprijin în jur. Chicotitul ascuțit, aruncat cu atâta curaj doar cu câteva secunde înainte, se transformă rapid într-un murmur disperat, întrerupt de cuvinte șuierate cu greutate:
— Să nu mă bați!
— Cum vă numiți?
Se lăsă o pauză care permisese asistentei șefe să ia unul dintre dosarele de pe masă și să se apropie de doctor, întinzându-i-l. Cu un gest scurt, dar hotărât, tânărul rezident respinse oferta Doamnei și aproape că o sili pe femeie să se așeze pe pat. Se așeză și el pe patul alăturat, continuând să țină strâns mâna femeii ce părea sub stare de hipnoză. Nu reuși să scoată nici un cuvânt de la bolnavă.
— Spuneați că o să-mi povestiți. Vreau să ascult. Care este povestea dumneavoastră?
Bătrâna închise brusc ochii și, aplecându-se într-o parte, se apropie de urechea doctorului.
— Deseară, la geam, doctore.
Doctorul se ridică iar femeia, eliberată din strânsoare, își reluă mișcările în care topea nefirescul existenței aruncând din nou chicotele care îi făceau ochii să sclipească. Asistenta luă rând pe rând câte un dosar de pe masă și citi diagnosticele și tratamentele așteptând, de fiecare dată, ca doctorul Mihai să confirme. Pentru proaspătul venit, pe lângă confirmarea tratamentelor deja inițiate, doctorul mai adăuga, fără vreo inflexiune în glas, condamnarea fiecărei paciente la neființă.
— Incurabil. Incurabil. Incurabil.
Glasul doctorului Mihai se pierdu fără a mai pătrunde acolo unde mentalul lui Gabriel nu putea să mai primească alte comenzi decât cele de care deja se agățase doar cu câteva clipe înainte:
— Deseară, la fereastră, doctore.
— Deseară, la fereastră, doctore.
— Deseară, la fereastră, doctore.
Cuvinte din care se nășteau imagini încărcate de mister, dansând pe un fundal alb ce părea a se prelinge prin crăpătura de geam pe care o observase cu o seară înainte în fereastra salonului. Acolo, în plină noapte, cuvintele se vor dezlănțui în ritmul nebuniei de care întreaga sa ființă era conștientă. Imaginile se risipiră când mâneca halatului său începu să se clatine sub zbaterea insistentă a mâinii colegului ce-l trăgea spre ieșire.
Doctorul Mihai și Doamna se depărtară de clădire în timp ce Gabriel se opri în urma lor la ușa care ascundea un univers de care se simțea atras. O liniște totală domnea dincolo de ușă.
— Aici? Aici nu este nimeni?
Mihai se întoarse și făcu un semn de lehamite, după care, cu o expresie ce părea să spună: „chiar vrei să-mi strici ziua”, îi spuse asistentei.
— Însoțește-l tu pe doctor.
Privi cerul nefiresc de senin pentru o zi în care ceața se legăna deasupra Oltului, își strânse paltonul aruncat peste halat și se depărtă de cei doi sub privirile nedumerite ale lui Gabriel.
— Este vreo problemă cu pacienta de aici? întrebă el, dându-se de gol că acea încăpere nu îi este chiar străină.
— Nu, domnule doctor. Nu este nicio problemă. Gabriel făcu o mină de om nefericit, realizând că gândurile sale vor cădea în derizoriu în fața unui pacient probabil prea puțin nebun ca să poată fi manevrat.
— Doar că…, mai spuse asistenta cu multă reținere în a-și duce până la capăt explicația.
— Doar că? reluă doctorul privind-o cu insistență.
Ușa barăcii se deschise și din interior țâșni ca o săgeată o făptură înaltă însoțită de un miros plăcut de iasomie. Părul lung se legăna în urma trupului ce alerga spre malul Oltului. Din umeri, mâinile se balansau ritmic vrând parcă să imprime corpului o legănare lină, similară plutitului păsărilor. La extremitate, brațele dispăreau într-un bandaj strâns ce ascundea mâinile în albul zăpezii dând impresia că acestea nici nu ar exista. Chicotitul strident care se strecură prin spatele lui Gabriel puse capăt oricărei șanse de lămurire a lucrurilor.
— Nu pune mâna!
— Nu pune mâna!
Fără să privească spre cei doi, femeia se îndreptă spre turnul roșu. Mersul ei nu mai era împiedicat ca în salon iar mâna purta cu fermitate bastonul.
Copyright Silviu Crăciunaș (email:silviu.craciunas@gmail.com)
Plimbare cu motocicleta în islandeză
De ceva timp, cam din ziua în care Cecilia și-a obținut permisul pentru categoria A, viața ei a luat o întorsătură interesantă. Avea și pentru categoriile B și C, dar pentru A, chiar este o experiență inedită pentru ea. A fost stresant examenul, mai ales cel pe traseu, dar efortul depus a fost răsplătit cu libertatea de a se fâțâi pe oriunde ar vrea ea, oricând, la orice oră din zi și din noapte. Singura piedică în calea libertății ei este faptul că motocicleta nu are ataș. De ce i-ar trebui Ceciliei ataș? Bună întrebare... păi, nu știu, poate pentru a-și transporta cumpărăturile de la piață, pentru a-l plimba pe fiul ei pe câmpii să privească în zare, să se bucure de tabloul pajiștilor presărate cu păpădii și de multe alte peisaje bucolice, pentru a-și lua saltea de la Jysk și pentru a o pune (o parte din ea în ataș). Nu o înțelegeți greșit, Cecilia este o fire practică, vede atașul ca fiind o prelungire a motocicletei, ca și când ar conduce mașina și ar exista bancheta din spate, că în momentul de față se simte ca într-o mașină cu doar două locuri. Cecilia, văzând lucrurile în perspectivă, se duce cu motocicleta la cel mai apropiat service auto. Vorbește ea cu experții de acolo, ei îi prezintă opțiunile, prețul pentru fiecare model de ataș. Cecilia stă și analizează lista de modele de ataș. Cântărind din priviri toate prețurile, alege atașul care i se părea ei cel mai ieftin. Bărbatul o întreabă dacă este sigură că pe acela și-l dorește că mai mulți clienți s-au plâns după ce l-au achiziționat, că a trebuit desprins cu totul de motocicletă, că nu se puteau baza pe el că va transporta persoane, obiecte, că doar producea multă scârțâială (deci mult zgomot pentru nimic), că au regretat achiziționare acestuia, că au fost nevoiți să meargă de mai multe ori la service, ca în mod normal și așa mai departe. Cecilia, ferm convinsă că pe acela și-l dorea, spuse că s-a hotărât și nimeni și nimic nu îi mai poate schimba preferința. Proprietarul serviciului auto s-a înțeles cu ea și a dat comandă de un model asemănător de ataș, dar care era de calitate superioară. Trebuia să mai aștepte până a fi al ei, pentru că venea tocmai din Olanda. Cecilia nu se grăbea, era oricum super entuziasmată că motocicleta ei va avea ataș. De fericire, era foarte energică, nu îi mai trebuiau vitamine, nu dormea nici noaptea, de prea mult extaz că poate o va suna proprietarul serviciului auto să vină să își ia atașul.
Peste o lună, primește ea notificare pe mail, din partea service-ului auto cum că piesa este gata și poate veni cu motocicleta să și-o fixeze de părțile laterale. A ajuns Cecilia cu niște cearcăne, de prea mult ce a tot sperat să fie gata în cel mai scurt timp. Era să intre de trei ori în lanul de porumb. Dar nu-i nimic, nu a pățit nimic, a ajuns teafără la service-ul auto. Bărbații de acolo i l-au montat, stătea bine, nu se zgâlțâia, nu era nimic ce ar fi putut da de bănuit. Cel puțin, Cecilia așa considera la prima vedere. Însă nici nu a mers cu motocicletă cu ataș să vadă cum se simte experiența în sine. A pornit motocicleta să plece acasă. În drum spre casă, a simțit ea că atașul este cam greu de dus, că motocicleta devine mai greu de manevrat din cauza lui, mai ales când trebuie să vireze, la stânga, la dreapta, pe unde ar avea nevoie. Totuși, nu lăsă acest lucru să o descurajeze, merge tot timpul cu ataș, până când o întâmplare cam tragică o face să se răzgândească.
Într-o seară caniculară de august s-a dus la cumpărături pe la hipermarket-ul din zonă. După ce a luat tot ce îi trebuia pentru a face lasagna, a pus sacoșa cu produsele cumpărate în ataș. A părăsit parcarea magazinului, cum mergea ea pe un drum plin numai de denivelări, pentru că stă la periferie și așa sunt drumurile, la un moment dat, a simțit ceva ciudat, ca și când extensia pe care o transporta s-ar fi desprins. Nu s-a înșelat deloc. Atașul a ajuns în lanul de porumb, toate produsele ei erau pe câmpie. Cum să mai prepare ea lasagna de la Dr. Oetker în condițiile acestea? Cecilia era mută de uimire, se gândi că în locul sacoșei ar fi putut la fel de bine să fi fost o persoană. Nu i-au plăcut urmările dorinței ei nechibzuite, așa că a dat anunț în presa locală, a vândut atașul la un preț exorbitant și din banii obținuți a luat o lasagna gata preparată.
Mótorhjólaferð
Í nokkurn tíma, frá þeim degi sem Cecilia fékk A flokks leyfið, hefur líf hennar tekið áhugaverða stefnu. Hún átti það líka fyrir B og C flokka, en fyrir A er það í raun ný reynsla fyrir hana. Prófið var stressandi, sérstaklega það sem var á leiðinni, en fyrirhöfnin var verðlaunuð með frelsi til að prumpa hvar sem hún vildi, hvenær sem er, hvenær sem er sólarhringsins. Eina hindrunin fyrir frelsi hennar er sú staðreynd að mótorhjólið er ekki með festu. Af hverju þyrfti Cecilia viðhengi? Góð spurning...jæja, ég veit það ekki, kannski til að fara með hana inn í innkaupin af markaðnum, ganga með son sinn um akrana til að horfa á túnin, njóta myndarinnar af túnfíflum prýddum túnfíflum og mörgu öðru fallegu landslagi. , að fá dýnuna sína frá Jysk og setja hana (hluti af henni í viðhenginu). Ekki misskilja hana, Cecilia er praktísk manneskja, hún lítur á festinguna sem framlengingu á mótorhjólinu, eins og hún væri að keyra bílinn og það væri aftursæti, að í augnablikinu líður það eins og bíll með aðeins tveimur sæti. Cecilia, sem sér hlutina í samhengi, fer á mótorhjóli til næstu bílaþjónustu. Hún talar við sérfræðingana þar, þeir sýna henni valkostina, verðið fyrir hverja festingu. Cecilia situr og lítur yfir listann yfir tengimódel. Hún vegur öll verð og velur það viðhengi sem henni fannst ódýrast. Maðurinn spyr hana hvort hún sé viss um að það sé sá sem hún vilji, að nokkrir viðskiptavinir hafi kvartað eftir að hafa keypt það, að það hafi þurft að losa það alveg frá mótorhjólinu, að þeir gætu ekki treyst á það til að bera fólk, hluti, að það væri bara gera mikinn hávaða (svo mikið vesen um ekki neitt), að þeir sjá eftir að hafa keypt það, að þeir þurftu að fara í þjónustuna nokkrum sinnum, eins og venjulega, og svo framvegis. Cecilia, sannfærð um að þetta væri þessi sem hún vildi, sagði að hún hefði ákveðið sig og ekkert og enginn gæti breytt vali hennar. Eigandi bílaþjónustunnar tók undir með henni og pantaði líkan af líkingu við festinguna en var í meiri gæðum. Það varð að bíða þangað til það var hennar, því það var að koma frá Hollandi. Cecilia var ekkert að flýta sér, hún var mjög spennt að mótorhjólið hennar yrði hvort sem er með viðhengi. Sem betur fer var hún mjög dugleg, hún þurfti ekki fleiri vítamín, hún svaf heldur ekki á nóttunni, úr of mikilli alsælu að kannski hringi í hana eigandi bílaþjónustunnar til að koma og ná í viðhengið sitt.
Mánuði síðar fær hún tilkynningu í tölvupósti frá bílaþjónustunni um að hluturinn sé tilbúinn og hún megi koma með mótorhjólið til að festa það á hliðarnar. Cecilia kom með dökka hringi, of lengi hafði hún vonast til að vera tilbúin á sem skemmstum tíma. Hann átti að ganga þrisvar sinnum inn á kornakurinn. En það er allt í lagi, hann leið ekki neitt, komst heill á húfi á bílaþjónustuna. Mennirnir þar pössuðu hann fyrir hann, hann passaði vel, hann sveiflaðist ekki, það var ekkert að gruna. Að minnsta kosti hélt Cecilia það við fyrstu sýn. En hann ók ekki einu sinni mótorhjóli með viðhengi til að sjá hvernig upplifunin sjálf er. Hann ræsti mótorhjólið til að fara heim. Á heimleiðinni fannst henni festingin vera dálítið erfið í burðarliðnum, mótorhjólið varð erfiðara í meðförum vegna þess, sérstaklega þegar hún þurfti að beygja, vinstri, hægri, hvar sem hún þurfti. Hún lætur þetta þó ekki draga úr sér kjarkinn, hún fer allan tímann með viðhengið, þar til frekar hörmulegt atvik fær hana til að skipta um skoðun.
Á heitu ágústkvöldi fór hann að versla í stórmarkaðnum á svæðinu. Eftir að hafa fengið allt sem hann þurfti til að búa til lasagnið setti hann pokann með keyptum vörum í viðhengið. Hún yfirgaf bílastæði verslunarinnar, þar sem hún gekk eftir holóttum vegi, því hún býr í útjaðrinum og þannig eru vegirnir, á einum tímapunkti fannst henni eitthvað skrítið, eins og framlengingin sem hún var með hefði losnað af. Hann hafði alls ekki rangt fyrir sér. Viðhengið kom á kornakurinn, allar vörur hennar voru á sléttunni. Hvernig getur hún samt búið til Dr. Oetkers lasagna við þessar aðstæður? Cecilia varð ráðvillt, hún hélt að í staðinn fyrir töskuna gæti þetta allt eins hafa verið manneskja. Henni leist ekki á afleiðingarnar af kærulausri löngun sinni og auglýsti því í blöðum á staðnum, seldi viðhengið á ofurverði og keypti tilbúið lasagna fyrir peninginn.
Другие стихотворения автора
Dorință
"Tu nu m-ai înțeles pe mine...
Și nici n-ai vrut să mă-nțelegi..."
Pe-același drum mereu cu tine,
Am vrut cu mine tu să mergi...
Pe-același drum de mântuire...
Să mergem împreună mi-am dorit,
Și-astfel la greaua nostra despărțire...
Să îl slăvim pe DUMNEZEU, că ne-a unit.
Aș vrea ca BUNUL DUMNEZEU,
A mea dorință s-o-mplinească,
De a vedea Sufletul tău, mereu,
Ca vremea mea ușor să treacă.
Scumpei mele soții Valeria, 18 Noiembrie 2022, ora 09:30
Te vreau...
Neliniște profundă
În suflet simt că am.
Durerea mă inundă
C-atunci când te pierdeam.
Căci te-am iubit pe tine
Cum n-am iubit niciuna
Și vreau ca tu cu mine
Să fii întodeauna.
Te vreau numai pe tine,
Dar eu nu știu când fi-va
Să vrei a fi cu mine
Pe veci Polară Diva.
Scumpei mele soții Valeria, 08 Februarie 2023, ora 06:30
Amintiri
Mi-aduc aminte deseori:
Când te-am văzut întâia oară,
Mai simt și astăzi dulci fiori
Ca și atunci...odinioară.
Dup-a ta îmbrățișare
După dulcele-ți sărut
Eu tânjesc cu-nfiorare
Chiar și azi ca la-nceput.
Mi-aduc aminte...iar și iar:
De ce n-a fost cum ne doream
De ce-au trecut ani-n zadar
Când eu de dorul tău tânjeam?
Scumpei mele soții Valeria, 17 Ianuarie 2023, ora 06:36
Vor trece zile...
Trecut-au 40 de zile...
De când tu văduv m-ai lăsat
Și nopțile sunt îca grele,
Căci încă sunt îndurerat.
Și câte zile și câte nopți vor trece,
Să fie multe nu aș vrea,
Aș vrea atunci când m-oi petrece
Să te revăd Polară Stea.
Vor trece zile sau săptămâni,
Vor trece luni sau ani vor trece,
Oricum ai vrea nu poți s-amâni
Clipa în care te vei petrece.
Te rog mă iartă iar...și înc-odată
Că nu am fost ce tu ai vrut.
C-această soartă ne-a fost dată
De când în Univers am apărut.
Scumpei mele soții Valeria, 21 Decembrie 2022, ora 07:30
Prima Mare Revelație - DUMNEZEU EXISTĂ!
De la vârsta de aproape 12 ani am devenit un ateu care propovăduia cu tărie aproape zilnic inexistența lui DUMNEZEU.Pe când aveam aproape 21 de ani pe la amiază, în luna Aprilie a anului 1967, imediat după terminarea cursului de Statica și Dinamica Construcțiilor mergând pe stradă, deodată în mintea mea am simțit că Cineva comunică cu mine telepatic:
- Cineva:"Tu spui că pomul pe care acum îl vezi este de natură materială și susții cu tărie că acel pom nu a fost creat de Cineva anume."
- Eu:"Da!"
- Cineva:"Tu spui că Soarele care luminează și încălzește tot Pământul este de natură materială și susții cu tărie că Soarele nu afost creat de Cineva anume."
- Eu:"Da!"
- Cineva:"Noaptea pe Cerul senin vezi mii de stele și tu spui că ele sunt de natură materială și că nu au fost create de Cineva anume."
- Eu:"Da!"
- Cineva:"Cine crezi tu că a făcut acest imens spațiu în care există miliardele de stele și există și Pământul cu toți copacii, cu toate animalele și cu toți Oamenii și deci exiști și tu?"
- Eu (fiind pe stradă am răspuns cu glas tare două cuvinte):
"EXISTĂ DUMNEZEU!"
După ce am spus cu glas tare "EXISTĂ DUMNEZEU", Acel Cineva a încetat să mai comunice telepatic cu mine și atunci m-am uitat în jur să văd dacă nu este vreun om care să fi auzit ceea ce am spus eu și doar o femeie era cam la vreo 20 de metri înaintea mea dar aceasta nu a întors capul spre mine...
De atunci am început să cred cu tărie că DUMNEZEU EXISTĂ și că EL ESTE UNICUL CREATOR al Universului.
De ce...
Mă simt stingher și întristat,
De când te-ai dus pe Căi Celești.
De ce-ai plecat, de ce n-ai stat?
De ce cu mine nu mai ești?
De ce-ai plecat 'naintea mea?
De ce cu mine n-ai mai stat?
De când te-ai stins Polară Stea
Mă simt stingher și întristat.
Aât de mult eu mi-aș dori,
Măcar în vise aș vrea să-mi vii
Ca să îți spun de mii de ori
Că-n veci cu mine vreau să fii.
Scumpei mele soții Valeria, 14 Decembrie 2022 ora 7:30
Dorință
"Tu nu m-ai înțeles pe mine...
Și nici n-ai vrut să mă-nțelegi..."
Pe-același drum mereu cu tine,
Am vrut cu mine tu să mergi...
Pe-același drum de mântuire...
Să mergem împreună mi-am dorit,
Și-astfel la greaua nostra despărțire...
Să îl slăvim pe DUMNEZEU, că ne-a unit.
Aș vrea ca BUNUL DUMNEZEU,
A mea dorință s-o-mplinească,
De a vedea Sufletul tău, mereu,
Ca vremea mea ușor să treacă.
Scumpei mele soții Valeria, 18 Noiembrie 2022, ora 09:30
Te vreau...
Neliniște profundă
În suflet simt că am.
Durerea mă inundă
C-atunci când te pierdeam.
Căci te-am iubit pe tine
Cum n-am iubit niciuna
Și vreau ca tu cu mine
Să fii întodeauna.
Te vreau numai pe tine,
Dar eu nu știu când fi-va
Să vrei a fi cu mine
Pe veci Polară Diva.
Scumpei mele soții Valeria, 08 Februarie 2023, ora 06:30
Amintiri
Mi-aduc aminte deseori:
Când te-am văzut întâia oară,
Mai simt și astăzi dulci fiori
Ca și atunci...odinioară.
Dup-a ta îmbrățișare
După dulcele-ți sărut
Eu tânjesc cu-nfiorare
Chiar și azi ca la-nceput.
Mi-aduc aminte...iar și iar:
De ce n-a fost cum ne doream
De ce-au trecut ani-n zadar
Când eu de dorul tău tânjeam?
Scumpei mele soții Valeria, 17 Ianuarie 2023, ora 06:36
Vor trece zile...
Trecut-au 40 de zile...
De când tu văduv m-ai lăsat
Și nopțile sunt îca grele,
Căci încă sunt îndurerat.
Și câte zile și câte nopți vor trece,
Să fie multe nu aș vrea,
Aș vrea atunci când m-oi petrece
Să te revăd Polară Stea.
Vor trece zile sau săptămâni,
Vor trece luni sau ani vor trece,
Oricum ai vrea nu poți s-amâni
Clipa în care te vei petrece.
Te rog mă iartă iar...și înc-odată
Că nu am fost ce tu ai vrut.
C-această soartă ne-a fost dată
De când în Univers am apărut.
Scumpei mele soții Valeria, 21 Decembrie 2022, ora 07:30
Prima Mare Revelație - DUMNEZEU EXISTĂ!
De la vârsta de aproape 12 ani am devenit un ateu care propovăduia cu tărie aproape zilnic inexistența lui DUMNEZEU.Pe când aveam aproape 21 de ani pe la amiază, în luna Aprilie a anului 1967, imediat după terminarea cursului de Statica și Dinamica Construcțiilor mergând pe stradă, deodată în mintea mea am simțit că Cineva comunică cu mine telepatic:
- Cineva:"Tu spui că pomul pe care acum îl vezi este de natură materială și susții cu tărie că acel pom nu a fost creat de Cineva anume."
- Eu:"Da!"
- Cineva:"Tu spui că Soarele care luminează și încălzește tot Pământul este de natură materială și susții cu tărie că Soarele nu afost creat de Cineva anume."
- Eu:"Da!"
- Cineva:"Noaptea pe Cerul senin vezi mii de stele și tu spui că ele sunt de natură materială și că nu au fost create de Cineva anume."
- Eu:"Da!"
- Cineva:"Cine crezi tu că a făcut acest imens spațiu în care există miliardele de stele și există și Pământul cu toți copacii, cu toate animalele și cu toți Oamenii și deci exiști și tu?"
- Eu (fiind pe stradă am răspuns cu glas tare două cuvinte):
"EXISTĂ DUMNEZEU!"
După ce am spus cu glas tare "EXISTĂ DUMNEZEU", Acel Cineva a încetat să mai comunice telepatic cu mine și atunci m-am uitat în jur să văd dacă nu este vreun om care să fi auzit ceea ce am spus eu și doar o femeie era cam la vreo 20 de metri înaintea mea dar aceasta nu a întors capul spre mine...
De atunci am început să cred cu tărie că DUMNEZEU EXISTĂ și că EL ESTE UNICUL CREATOR al Universului.
De ce...
Mă simt stingher și întristat,
De când te-ai dus pe Căi Celești.
De ce-ai plecat, de ce n-ai stat?
De ce cu mine nu mai ești?
De ce-ai plecat 'naintea mea?
De ce cu mine n-ai mai stat?
De când te-ai stins Polară Stea
Mă simt stingher și întristat.
Aât de mult eu mi-aș dori,
Măcar în vise aș vrea să-mi vii
Ca să îți spun de mii de ori
Că-n veci cu mine vreau să fii.
Scumpei mele soții Valeria, 14 Decembrie 2022 ora 7:30
