A RUGINIT PADUREA

Unde sunt ochii tăi
Ochii
Unde sunt mâinile tale
Mâinile
Unde sunt cuvintele
În lacrimi
Unde sunt florile…
Suntem  noi
Ești și tu.

Te vreau
Copac  peste prăpastie
Aplecat
Șuvoaie  și stânca
Să se înspăimânte
De a ta rădăcină
Drept punte
Eu să te străbat
Pășind pios
Cu frica de genune.
Iar dacă fulgerat
Tu vei cădea
Voi incrusta
Din a ta tulpină
Scaun voievodal
Și ramurilor tale
mă voi ruga
Să-mi fie pildă.
Rămâi copacul temerar
Din viața mea.

M-am urcat
Pe acoperiș
Să mă învelească
Stelele
Și tocmai am prins
Luna
Între degete
Era pustiul la ea
Pentru un timp,
Iar pe pământ
Puțină nemișcare,
Că noapte doar era
Și numai atunci
Luna  răsare
Să întrebe
De ce am dat-o
Iubirii în dar.
Pe tine luna
Când te-a întrebat?...

Privire! Ochii îmi sunt însetați de frumos

Tu fugi ,fugi de la mine spre un loc luminos

Coboară în natură ca-ntr-un comod decor

Și răsplătește-mă c-un tablou fermecător

Hoinărește-te până la depărtata zare

Din când în când culegându-mi raze de soare

Colindă câmpul cu florile roșii de maci

Ciulinii in margarete albe să-i prefaci

Întoarce-te înflorită precum o doamnă

Împreună s-așteptăm brândușa de toamnă

Privire! Mereu de frumos ești însetată…

,,Cine ridică sabia, de sabie va pieri,, (IISUS HRISTOS)
Doamne ! Dar până atunci …?!

PACEA nu mai are loc pe pământ
De atâta nepăsare,ură și suferință
Moartea cu însângeratul ei veșmânt
Fără cuvânt,ucide, ucide dreptul la viață

Prin alianțe false PACEA o propovăduiesc
Și-n tratate trainice noi războaie plăsmuiesc

Nu…Nu mai este loc de PACE pe pământ
Doar arme și ,, jucării,, ucigătoare
Vecinul nu te mai consideră vecin
El însuși e războinic, un încrâncenat  străin…

Hidoase personaje fac din război un,, sfânt,,
Transformând planeta într-un viitor mormânt

Doamne, reprimă-le setea de război celor ce se adapă din uriciunea și sângele lui!

Decizional precum te scriu
și uneori chiar te conjur
rămâi un semn,
un punct
prin multe semne
cerești și pământene.

Îți recunosc puterea
și totuși îți cerșesc
asupra vieții mele
nu pecetlui menirea
înșirându-i multe puncte
în lipsă de cuvinte.

Lasă-mi locul
unde să pun o virgulă,
un semn de întrebare
și chiar ,,et caetera,,
înconjurată de cele patru
puncte cardinale.

Aduce-ncântare a soarelui pleoapă
croită pe dealul cuprins de rugină,
din roşul sălbatic, cărări de lumină
alungă din noapte simţirea mioapă.

Vin zorii grăbiţi peste frunzele moarte,
curg picuri de rouă din crengi betejite,
mai gâdilă vântul în somn alungite
o mână de flori cu speranţe deşarte.

Pe geamul rămas cu privirea de gheaţă
curg râuri de vise dospite în zare,
sunt doinele toamnei lăsate cântare
de doruri în suflet, cuprinse de ceaţă.

Chezaşă mi-e ziua născută din noapte
şi martor mi-e vântul cu aspra-i cântare
că toamna cu toane ce astăzi apare
e zâna iubită-n iubirile-mi coapte.

Tu, toamnă târzie prin toamnele mele,
alături de-un fulger ascuns în privire,
revino şi mâine să-mi laşi în simţire
un drum de trăire cu bune şi rele.

    Soarele verii va muri în curând.
    Prin nori plumburii, pe cerul flămând,
    Păsări străine vor pleca fără niciun cuvânt,
    Iar noi vom trece prin ploi și prin vânt...
    
    Pășind pe frunzele moarte așternute pe jos,
    Într-un covor colorat, moale și gros,
    Ce fel de om grăbit ești tu de nu mai vezi,
    Cum toamna asta brumărește brazii verzi?
    
    Te uită, ploaia-mi bate-n geam cu șoapte,
    În casă-i pace cu aromă de mere coapte,
    Învinețit, amurgul se ivește-nspre fânațe,
    Iar eu, înfrigurat, te strâng sfios în brațe...
    
    Hai să ciocnim în cinstea lunii pline de-afară,
    O cană de vin fiert cu dafin și cu scorțișoară,
    Să-mi fii și să-ți fiu umbră, prelungă pe perete,
    Scăldată în lumina ce tremură-n secrete...

Vreau să mă trezesc acum acasă,

Şi să simt mirosul de iarbă verde

Vreau să mă pierd în câmpuri

Precum aerul în el se pierde.

Vreau să alerg prin iarbă

Să simt mângîierea ei pe talpă

Vreau s-o aud pe mama cum mă strigă

Şi cum braţele spre mine îşi îndreaptă.

Vreau să mă joc cu fluturii

Şi să alerg după ei prin flori

Să mă adoarmă stelele din cer

Să mă trezească soarele în zori.

Vreau să miros fânul uscat

Să mă culc pe el şi să visez

Că sunt iar copilul răsfăţat

Chiar dacă ştiu c-o să mă trezesc.

Am să mă trezesc şi visul va dispărea

Şi iar singură voi fi departe

Departe de iarba de acasă

De care mii de kilometri mă desparte.

respirația îngerilor

printre salcâmii de mătase

înfioară

grădina

Dintre dune-mpădurite,

Argeșul își cată

cale,

Și-i căderea lui curmată

și urmată

de baraje și canale

Și o urbe basarabă.

Așezare-amestecată

Dintre multe neștiute

Cunoscută, mai degrabă,

Catedrala ortodoxă – o biserică arabă.

Loc de basm șeherezad pe tărâm voievodal

Ca o perlă traforată,

O poemă sidefată.

Turlele unduitoare,

Într-un dans oriental,

Monahal

Taj Mahal,

Opalescent.

Dragoste mistuitoare

Necuprinsă,

Prinsă

-N piatră și ciment.

Peste vale,

Stau hotare pietruite

Între vremuri feudale

și prozaice clădiri

Actuale.

Cu iubiri,

Trăiri

Trăite,

Oraș-sat care preface visele în amintiri

Un decor pestriț de iurte

Șandramale

Blocuri, case, fabrici, hale

Peste vale

Și pe burți.

În trecut, oraș de Curte,

Astăzi, un oraș de curți.

Drumurile potecite

Sinuoase

Peticite

Rătăcite

Printre case

 și blocuri coviltirite

Ca în sat

Clopotele bat

Răcnite

Să anunțe-un răposat.

Un bătrân solemn și sobru ca un nuc

Ține pasul clopotelii, tălăngindu-și mersu-n cale

Cu bătrâna lui, agale,

Peste vale

Duc poveri de ei știute - și le duc.

Teii-ncolonați așteaptă

Lung de bulevard,

Horind ca un gard.

Parcă vor să însoțească

Oameni ce pășesc în șoaptă

Să nu rătăcească

Ori să afle scurtătură de la strada dreaptă.

Schit pustiu la San Nicoară

În uitare,

Nepăsare

De muzeu

Ca un Colizeu

Depărtat de oameni, dară

Sus, în zare,

Mai  apropiat de soare

și de Dumnezeu

Din pădurile arame,

Urși domesticiți

De foame

-Cum, necum-

Cu dulăi sălbăticiți,

Ca într-un safari

Stau la marginea răbdării

și de drum.

Lungă, aspră căutare

De însingurare,

Peste munți

Cărunți,

Poenarilor ruine - fortăreață neatinsă de temuți cuceritori,

Are-n prag întreaga vale

(Argeș, urbe și canale)

Sub covorul gros de nori

 de Marius Boacă

Soarele topește zăpada-n pădure,

Pământul hrănește întreaga natură

Dând viață unor tulpini să te bucure,

Ghioceii ce-anunță o nouă primăvară.

Albul acestei firave flori din păduri,

Simbol al purității vieții din natură,

Îți amintește în diferite alte moduri

Ce vie este flora și cât îi de matură.

Cu aceste creații divine, minunate

În buchețele vesele sunt împletite,

Și-n gânduri de iubire-s adunate

Ca daruri ce-n cuvinte sunt rostite.

Curcubeu, fenomen pe cerul vieții

A apărut în zori, dis de dimineață,

Și a vestit-o, ca să afle toți pueții

C-a răsărit, topind stratul de gheață.