Cînd moare o ființă dragă

Acum Iisus ,coboară de pe cruce,

Acolo pe Golgota ,el nu o să mai urce.

Iar diavolul ,ea lumea îl vrea în hău,

Fiindcă îl iubesc, acum pe Dumnezeu.

Acum Iisus ,coboară printre noi,

Că suntem necăjiţi, plini de nevoi.

Şi nu mai vrem, să stăm pe la răscruce,

Şi să îl vedem ,acolo pe Iisus pe cruce.

Şi nu mai vrem, să îl plângem iar,

Căci răstignit ,EL fost-au în zadar.

Că a mai fost, odată schingiuit,

Pe cruce ,acolo a fost ţintit.

Şi pe Iisus ,păcatele să îl izbăvească,

Ca Dumnezeu, mereu să ne iubească.

Nici când, Iisus acolo sus să nu mai urce,

Să fie schingiuit şi ridicat acolo sus pe cruce !

Mâine este optspezece februarie se știe,

E sâmbăta morţilor și se împarte piftie.

Fiindcă sunt Moşii de Iarnă o zii mare,

Se împart vin, colivă, colaci și sarmale.

Dar pe data de douăzeci și cinci februarie,

Se împarte plăcinta doar din plăcintărie.

Căci Lazăr de dorul plăcintei el a murit,

Și atunci în această zii plăcinta sa împărțit.

După această zi se va mânca mâncare de post,

Până la ziua de Paşte așa tot timpul a fost.

În această perioadă doar post se va ţine,

Fără carne, nici ouă și nici brânza va fii bine.

Că așa a fost lăsat de Dumnezeu pe pământ,

Că această sărbătoare este ceva doar sfânt.

Căci Isuss Hristos atunci El a înviat cu adevărat,

Și pentru toți oamenii atunci ni sa arătat !

Nici când să nu uităm români vreodată,
Această zi ce este foarte importantă.
Şaisprezece Decembrie optzeci şi nouă,
Când tot românul şi-a dorit o viaţă nouă.

La Timişoara în această călduroasă zi,
În Centru acolo tare se va auzi.
Cum gloanţele au început să zboară,
Şi oamenii deodată încep să moară.

La Piaţa Operei, timişorenii ei s-au strâns,
Acolo mulţi ei au venit pe jos cântând.
„Deșteaptă-te, române!”, acum ori nici odată,
Să nu mai fim a comunismului otreapă.

Şi în Calea Lipovei şi la Giroc se află,
Timişorenii, ieşiţi cu toţii afar din casă.
Cu piepturile goale, înfruntă ei miliţia,
Chiar dacă aceştia descarcă în ei muniţia.

Şi peste tot în Timişoara atunci tu poţi zări,
Cum oameni fug pe străzi pentru a nu muri.
Nici când ei nu au crezut vreo dată,
Că în România, comunismul cu sânge o să cadă.

Şi primii morţi ce cad pe stradă îs luaţi,
La morgă mare său în cimitir sunt adunaţi.
Şi alţi îs prinşi, bătuţi şi în grabă arestaţi.
De miliţieni şi securiştii ce în civili sunt îmbrăcaţi.

Şi în acea seară la Catedrală acolo sus pe trepte,
Împuşcaţi erau, bătrâni, bărbaţi, femei şi fete.
Mureau cu toţii ei atunci pentru dreptate,
Mureau cu toţii strigând:, Vrem libertate !”

O libertate ce în Timişoara a fost însângerată,
Cu jertfe multe ea a fost plătită de astă dată.
A fost plătită cu sânge de timişoreni şi de români,
Să fie atunci cu toţii în ţara lor ei liberi şi stăpâni.

Chiar dacă afară este cald, e iarnă şi este înserat,
La Catedrală în centru acolo toate clopotele bat.
Bat clopote, bat clopote în Timişoara toate,
Ce anunţă că în Timişoara toată este libertate.

Şi multe cântece atunci în Timişoara s-au cântat,
Şi oamenii cu toţii în centru au îngenunchiat.
Rugându-se pentru martirii care au murit,
Ce pentru libertate, la Timişoara s-au jertfit !

Daca te simti oboist,

Si stresat si nacajit.

Un masaj de relaxare,

E bine venit se pare.

El se face in cabinet,

De un masseur ce are talent,

Si acolo ai sa ai parte,

De lumanari parfumate.

Si de muzica in surdina,

Si de putina lumina.

Le vezi in salonul in care,

Faci masaj de relaxare.

Dupa ce masajul e gata,

Doamna,domnul face plata.

Bine dispus corpul il are,

Cu un masaj de relaxare. 

Fraților văd că deja mulți înnebuniţi,

De ceva zile doar de cutremur vorbiți.

Voi acolo în Gorj altceva nu mai știți,

Doar de cutremur zilnic voi ne vorbiți.

Dar nu vă pune-ți nici unul întrebarea,

De ce nu mai la voi seismul e în zona aia.

Și zilnic acest cutremur el la voi se repetă,

Și stați cu toții în case, blocuri sau cuşetă?

Nu vă gândiți că în Gorj exploatările sunt,

Prea multe și de ani buni și-au luat avânt.

Excavatoarele când taie produc fisuri mari,

Fiindcă uneori cupele lovesc în roci tari.

Și că aceste fisuri petrecute mereu în pământ,

Se interceptează cu undele seismice ce sunt.

Provocate de faliile mişcătoare la suprafața,

Și că aceștia pot produce cutremurele îndată?

Așa dar dacă doriți ca aceste cutremure să fie,

Oprite și să nu mai existe doborâtă vreo clădire.

Sau cineva să moară zdrobiţi pe sub ruine,

Atunci opriți cu totul mineritul și va fii bine.

Dacă veți continua să exploataţi cărbunele așa,

Cu siguranța că moartea ea vă va aștepta.

Fiindcă fisuri se vor petrece mereu în strat,

Iar cutremurul ce urmează va fii mereu repetat.

Și atunci gândiți-vă bine ce aveți de făcut acum,

Trebuie oprit de îndată mineritul ăsta vă spun.

Că acolo în Gorj voi numai de asta ne vorbiți,

Dar mineritul care vă ucide nu vreți să îl opriți !

Să îmi spui iubito de mă mai iubeşti,
Să îmi spui iubito de mă mai doreşti.
Mi-ai spus că mă iubeşti precum o floare,
Precum şi cerul e droit mereu de soare.
Mi-ai spus iubito că sunt îngerul tău,
Căci eu am fost şi eu voi fii mereu.
Cel ce te călăuzeşte spre Calea Lactee,
La început aşa mi-ai spus femeie.
Tu mă iubeşti cu întreaga ta făptură,
Am înţeles când tu m-ai sărutat pe gură.
Căci tu vei sta iubito lângă mine,
Căci fără dragoste tu nu mai ai zile senine!

Mă sting încet, dar nu cu flăcări,

Ci cu zâmbete tăcute, adunate din greșeli.

Râd și glumesc ,dar numai noaptea

Știe cât dor port în piept 

Moartea mea nu vine cu coasa,

Ea vine când mă privesc în oglindă,

Și văd o fată care zice „sunt bine”,

Dar inima îi e plină de tăcere 

Mă uit la lume de parcă-s străină,

Parcă nici locul meu n-a mai fost scris.

Toți văd culori, eu le port în tăcere,

Pe interiorul unui cer ars și deschis.

Dar știi ce-i mai ciudat la toată treaba?

Că încă iubesc, că încă sper.

Chiar și când moartea dansează prin mine,

Îi dau o îmbrățișare

și-o fac partener.

Făclie de veghe pe umezi morminte,

Un sunet de clopot în orele sfinte,

Un vis ce își moaie aripa'n amar,

Astfel ai trecut de al lumii otar.

Trecut-ai când ceru-i câmpie senină,

Cu râuri de lapte și flori de lumină,

Când norii cei negri par sombre palate

De luna regină pe rând vizitate.

Te văd ca o umbră de-argint strălucită,

Cu-aripi ridicate la ceruri pornită,

Suind, palid suflet, a norilor schele,

Prin ploaia de raze, ninsoare de stele.

O rază te'nalță, un cântec te duce

Cu brațele albe pe piept puse cruce,

Când torsul s-aude l-al vrăjilor caier

Argint e pe ape și aur în aer.

Văd sufletu-ți candid prin spațiu cum trece;

Privesc apoi lutul rămas... alb și rece,

Cu haina lui lungă culcat în sicriu,

Privesc la surâsu-ți rămas încă viu -

Și'ntreb al meu suflet rănit de'ndoială,

De ce-ai murit, înger cu fața cea pală,

Au nu ai fost jună, n-ai fost tu frumoasă?

Te-ai dus spre a stinge o stea radioasă?

Dar poate acolo să fie castele

Cu arcuri de aur zidite din stele,

Cu râuri de foc și cu poduri de-argint,

Cu țărmuri de smirnă, cu flori care cânt;

Să treci tu prin ele, o sfântă regină,

Cu păr lung de raze, cu ochi de lumină,

În haină albastră stropită cu aur,

Pe fruntea ta pală cunună de laur.

O, moartea e-un chaos, o mare de stele,

Când vieața-i o baltă de vise rebele;

 O, moartea-i un secol cu sori înflorit,

Când vieața-i un basmu pustiu și urât.

- Dar poate... o ! capu-mi pustiu cu furtune,

Gândirile-mi rele sugrum cele bune...

Când sorii se sting și când stelele pică,

Îmi vine a crede că toate-s nimică .

Se poate ca bolta de sus să se spargă,

Să cadă nimicul cu noaptea lui largă,

 Să văd cerul negru că lumile-și cerne

Ca prăzi trecătoare a morții eterne ...

Ș'atunci de-ai fi astfel... atunci în vecie

Suflarea ta caldă ea n'o să învie,

Atunci graiu-ți dulce în veci este mut...

Atunci acest înger n'a fost decât lut.

Și totuși, țărână frumoasă și moartă,

De racla ta razim eu harfa mea spartă

 Și moartea ta n'o plâng, ci mai fericesc

O rază fugită din chaos lumesc.

Ș-apoi... cine știe de este mai bine

A fi sau a nu fi... dar știe oricine

Că ceea ce nu e, nu simte dureri,

Și multe dureri-s, puține plăceri.

A fi? Nebunie și tristă și goală;

Urechea te minte și ochiul te'nșală ;

Ce-un secol ne zice, ceilalți o deszic.

Decât un vis sarbăd, mai bine nimic.

Văd vise' ntrupate gonind după vise,

Pân' dau în morminte ce-așteaptă deschise,

Și nu știu gândirea-mi în ce să o stâng:

Să râd ca nebunii? Să-i blestem? Să-i plâng?

La ce?... Oare totul nu e nebunie?

Au moartea ta, înger, de ce fu să fie?

 Au e sens în lume? Tu chip zâmbitor,

Trăit-ai anume ca astfel să mori?

De e sens într' asta, e' ntors și ateu,

Pe palida-ți frunte nu-i scris Dumnezeu.

Mihai Eminescu 

"Mortua est" este poezia mea preferata scrisa de Mihai Eminescu.Este intradevar cel mai bun autor roman care a trait vreodata.Pentru Mortua Est,nimeni nu il va egala vreodata.Am indraznit chiar sa ii scriu si eu o poezie,sperand cumva sa ajunga la el,prin timp si spatiu. "Ouija"

Atâta durere simt

Și mă întreb oare cât mă mai mint

Că o sa fie bine

Și că o să mă gândesc la mine

Nu înțeleg unde am greșit

Când eram bine însfârșit

Parcă simt că am obosit

Simt că timpul mi-a sosit

Stau pe geam și mă uit in gol

Și îmi dau seama cât aș vrea sa mor

Din cauza unor cuvinte care dor

Nici planeta nu o mai văd color

Nu înteleg de ce mă simt așa

Când lumea era in favoarea mea

Parcă viața devine tot mai grea

Doamne,măcar de nu m-ar mai durea...

Ai lăsat in urma viata tropotind,

Fără tine pașii mai greu apasă 

Tu nu mai esti, ocrotind..

Angoasant, dorul nu mă  lasă.

Timpul trece, tu esti rece,

Te chem, nu vii,

Te vad in sicriu, la capul tau cruce.

Abiogen, nu mai invii.

Lacrimile de plumb cicatrici adanci, 

Pana in suflet au patruns 

Stralucirea ai luat cu tine pe veci

Abscons, nu ma opresc din plâns.

Aleanul ma cuprinde,

Ma biciuie jelania si rade!

Lasa rani sangerande 

Pe pielea inimii murinde.

Mă simt gol , miros a mucegai

Vreau alcool , tu, mă tăi

Mă simt cadavru, miros a mucegai

Văd cuțitul , pe care tu , mi-l dai .