Prevestire

Eu, ca luna între stele,
Tu, soare între planete,
Doi aștri în univers,
Se privesc și se iubesc.

Tu, iubirea vieții mele,
Centrul existenței mele,
Vom fi Soarele și Luna
Pentru totdeauna!

Eu, în cosmos gravitez,
Ma săruți când te visez,
Mă cuprinzi, te eclipsez,
Strălucesc când radiezi.

Tu dai lumii mele sens,
Zi de zi mă cucerești,
Inima-mi încălzești,
Zi și noapte îmi zâmbești.

Ochii mi-i luminezi,
Chipu-mi înseninezi,
După tine mă topesc,
Doar la tine mă gândesc.

Tot eu, la rândul meu,
Te ador ca pe un zeu,
Fix în timp ce mă rotesc,
Contemplez, mulțumesc și te iubesc.

A ta, Luna, pentru totdeauna!

Stau în genunchi,

E frig și mă doare.

Lumina mi se stinge

Încet, cu onoare.

Să-mi puneți cruce

De granit prelucrat

În sicriul meu rănit,

Să fiu îngenuncheat.

Să-mi turnați țărână grea,

S-o aud cum se repede

Spre sicriul meu de sticlă,

Unde luna-mi se prevede.

Salcia de pe mal veșnic crescătoare,

Ascultă suspinările ființei trecătoare.

Ochiul minții citește tristețile ei apăsătoare,

Spânzurată de brațele acesteia, moare.

În scorburi găzduieste muritorii de foame,

Care iarna nu se gândesc la plecare.

Doar când soarele răsare,

Își iau rămas bun și zboăra-n zare.

Lacrimile curgătoare umplu lacul de alături,

Bandajează sângeroasele deschizături.

Degeaba încerci să rămai treaz,

Otrava tot alunecă în jos după orice necaz.

Salcia singuratică îmbătranind s-a veștejit,

Decreptitudinea a cuprins-o pe nepregătit.

Niciun suflet nu i-a intors favoarea,

Copacul însuflețit a murit neștiindusi valoarea.

M-am aplecat cu capul peste lac,

Şi atunci am realizat că acel copac,

Se reflecta în locul meu maniac.

Reîncarnarea entității a funcționat.

Un copil sarman se joaca cu compasul, ii scapa din mana si isi taie nasul

Baiatul amarat, speriat si turmentat, a cazut pe nas si bratul i a scapat

Rostogolindu-se in durere si suspin, a mai trecut o ora si a murit in chin

Pe lumea cealalta, umplut el plin de ura s-a enervat mai tare, i-a mai cazut o mana

Cu nasul taiat, cu mainile pe jos, s-au enervat baietii, ficatul i-a fost scos

Fara ficat, inima si splina, a mai trecut o ora l au aruncat in mina

In mina abordat, de-un mare bulangiu sa nu-l vada deloc si-a scos ochiu pe viu

Cu un ochi ramas si fara speranta, tarandu-se pe jos a intalnit o rata

Nu era o rata, era o vrajitoare, fermecat el fiind ii scoate un ochi si moare.

Jur pământ și țărână,

Să nu aduceți flori,

la mormântul meu.

să nu mă plângeți,

când vii dor.

Să nu vorbiți de rău,

așa cum am fost eu,

să nu mă pomeniți,

la masa de sărbătoare,

Să mă purtați doar în gând.

Numele să nu mi-l rostiți,

Chiar când de acum, 

nu mai sunt.

Făclie de veghe pe umezi morminte,

Un sunet de clopot în orele sfinte,

Un vis ce își moaie aripa'n amar,

Astfel ai trecut de al lumii otar.

Trecut-ai când ceru-i câmpie senină,

Cu râuri de lapte și flori de lumină,

Când norii cei negri par sombre palate

De luna regină pe rând vizitate.

Te văd ca o umbră de-argint strălucită,

Cu-aripi ridicate la ceruri pornită,

Suind, palid suflet, a norilor schele,

Prin ploaia de raze, ninsoare de stele.

O rază te'nalță, un cântec te duce

Cu brațele albe pe piept puse cruce,

Când torsul s-aude l-al vrăjilor caier

Argint e pe ape și aur în aer.

Văd sufletu-ți candid prin spațiu cum trece;

Privesc apoi lutul rămas... alb și rece,

Cu haina lui lungă culcat în sicriu,

Privesc la surâsu-ți rămas încă viu -

Și'ntreb al meu suflet rănit de'ndoială,

De ce-ai murit, înger cu fața cea pală,

Au nu ai fost jună, n-ai fost tu frumoasă?

Te-ai dus spre a stinge o stea radioasă?

Dar poate acolo să fie castele

Cu arcuri de aur zidite din stele,

Cu râuri de foc și cu poduri de-argint,

Cu țărmuri de smirnă, cu flori care cânt;

Să treci tu prin ele, o sfântă regină,

Cu păr lung de raze, cu ochi de lumină,

În haină albastră stropită cu aur,

Pe fruntea ta pală cunună de laur.

O, moartea e-un chaos, o mare de stele,

Când vieața-i o baltă de vise rebele;

 O, moartea-i un secol cu sori înflorit,

Când vieața-i un basmu pustiu și urât.

- Dar poate... o ! capu-mi pustiu cu furtune,

Gândirile-mi rele sugrum cele bune...

Când sorii se sting și când stelele pică,

Îmi vine a crede că toate-s nimică .

Se poate ca bolta de sus să se spargă,

Să cadă nimicul cu noaptea lui largă,

 Să văd cerul negru că lumile-și cerne

Ca prăzi trecătoare a morții eterne ...

Ș'atunci de-ai fi astfel... atunci în vecie

Suflarea ta caldă ea n'o să învie,

Atunci graiu-ți dulce în veci este mut...

Atunci acest înger n'a fost decât lut.

Și totuși, țărână frumoasă și moartă,

De racla ta razim eu harfa mea spartă

 Și moartea ta n'o plâng, ci mai fericesc

O rază fugită din chaos lumesc.

Ș-apoi... cine știe de este mai bine

A fi sau a nu fi... dar știe oricine

Că ceea ce nu e, nu simte dureri,

Și multe dureri-s, puține plăceri.

A fi? Nebunie și tristă și goală;

Urechea te minte și ochiul te'nșală ;

Ce-un secol ne zice, ceilalți o deszic.

Decât un vis sarbăd, mai bine nimic.

Văd vise' ntrupate gonind după vise,

Pân' dau în morminte ce-așteaptă deschise,

Și nu știu gândirea-mi în ce să o stâng:

Să râd ca nebunii? Să-i blestem? Să-i plâng?

La ce?... Oare totul nu e nebunie?

Au moartea ta, înger, de ce fu să fie?

 Au e sens în lume? Tu chip zâmbitor,

Trăit-ai anume ca astfel să mori?

De e sens într' asta, e' ntors și ateu,

Pe palida-ți frunte nu-i scris Dumnezeu.

Mihai Eminescu 

"Mortua est" este poezia mea preferata scrisa de Mihai Eminescu.Este intradevar cel mai bun autor roman care a trait vreodata.Pentru Mortua Est,nimeni nu il va egala vreodata.Am indraznit chiar sa ii scriu si eu o poezie,sperand cumva sa ajunga la el,prin timp si spatiu. "Ouija"

Nu mai ești,bunico

Decât suspin prin aer

Și-un gând ce-l poartă vântul,

Pe-aici din când in când

Ți s-au dus si florile,

Care-ți creșteau în palme

S-au dus cu tine toate,

Dar au plecat râzând

E goală prispa casei,

Dar nu ți-a șters și umbra

Și parcă-mi faci cu mâna,

În semn de rămas-bun

Nu mai ești bunico,

Dar ai rămas prin toate

Ce-au fost cu tine odată,

Cât ai fost pe pământ