Iconița sub pernuța mea
Pereții albaștri și coridorul lung,
Mă amețesc când îi văd.
Pentru că-mi amintesc ceia ce a fost în trecut,
Cum bunica a vrut să mă ia cu dânsa,
Și lacrima cristalină îmi joacă în ochi,
Când iarăși la acest lucru mă gândesc.
S-a întâmplat asta demult,
Când aveam vreo cinci sau patru anișori,
Eu stăteam în spitalul mamei și copilului,
Și mama lângă mine plângea,
iar eu trist priveam la ea,
Nu înțelegeam ce se petrecea,
M-am făcut galbenă la față, sub ochi eram albastră,
Și atunci eu am întrebat de mămica
-Mămica,eu am să mor?
Ea mi-a zis cu voce blândă,
-Va fi totul bine,Alina!
Mămica s-a speriat,
La medic m-a dus,
Dar într-o minută,
Mămica speranța a pierdut-o,
- încă puțin și eu, plecam după bunica!
Un cunoscut de-al tatei,
Mi-a adus o iconiță,
mămica mi-a pus-o sub pernă,
Și peste o perioadă ,
am scăpat de pereții spitalului.
Eu casa mea dragă am pășit-o cu drag!!
Și sunt fericită că vie am rămas,
Le mulțumesc doctorilor și iconiței,
Pentru că m-au salvat,
Să nu fi ele,nu respiram nici azi!
Autoare Alina Zamurca
Poezia compusă pe 25.10.2024
Категория: Стихи о смерти
Все стихи автора: Alina Zamurca
Дата публикации: 25 октября 2024
Добавлено в избранное: 2
Просмотры: 250
Стихи из этой категории
Curge ca la urma lacrimi
Curge, ka la urma lacrimi.
Plec,adica sufletul imi pleaca.
Pling, sufletul imi plinge.
Singe, inima se-neka.
Gind, in ginduri viata trece.
Plin, sufletul mii plin de dor.
Dor, mii dor de tine mama.
Ascund, nu vreau sa te ranesc, si mor.
Mor, din viata moare.
Despart,ma despart de viata.
Moarte, nu ma lua moarte.
Mii, greu dar nu arat pe fata
.
Alung, de ce te mai alung.
Doar esti, mereu esti tu cu mine.
Moarte,esti moarte umbra mea.
Legat,ma tii legat de tine.
Cer, spre cer ma duce gindul.
Ma duc, adica sufletul se duce.
Si-adorm, durerea o adorm din mine.
Traiesc, dar am mormint si cruce.
Esti inconjurat de intuneric
Patratul in care m-am ascuns,
Crede ca nu am stat indeajuns.
Diagonalele lui inima mi-au strapuns,
Perfectiunea nu ajuta daca e de nepatruns.
Triunghiul e stabil cand are varful sus,
Nimeni nu stie ca de fapt e distrus.
Dar cand se sprijina pe un picior,
Isi pierde balansul si cade pe cel inferior.
Dreptunghiul degeaba e de incredere,
Daca el mereu se gandeste la retragere.
Trista veselie a zambetului,
Pune plasture trecutului.
Cercul asta infinit,
Mi-a obijnuit creierul sa fie obosit.
Copacul familiei de figuri,
Degeaba are ramuri daca nu are muguri.
Despre mine
Detest țelurile.
Detest incapacitatea minții mele de a se ancora în realitate,
de a fi conștientă de ceea ce îmi este cu putință
și de a-mi construi întreaga viață de parcă gândul va deveni vreodată real.
Speranța este în van.
Omul care nu are nici speranță, nici mâncare, scapă repede.
Omul care nu are mâncare, dar are speranță,
moare mult mai încet și moare prost.
Prost, pentru că a trăit mințindu-se că
va exista o zi în care să-i fie mai bine.
Prost, pentru că s-a zbătut să trăiască și a suferit din plin,
doar ca într-o zi să aibă același destin ca omul fără speranță.
În final, ceea ce ne face oameni este moartea
Deci de ce ne este, de fapt, frică de moarte?
Acela este singurul nostru destin comun.
Deseori mă gândesc la mine
Ca la o floare ce a reușit să înflorească
Printre crăpăturile subțiri ale trotuarului
O floare, care este zilnic călcată în picioare de câte
Un om care vorbește, nepăsător, la telefon.
Poate că nu este floarea asta destul de frumoasă
Poate că nu e cu nimic specială
Dar ea trăiește, chiar dacă nu se potrivește în peisaj
Deci de ce, of, oameni, o striviți zi de zi?
De ce, of, oameni, îi smulgeți speranța
și o lăsați să trăiască doar prin țelurile sale, promisiunea unui viitor?
De ce, of, oameni, o faceți să viseze la moarte?
Urât și de moarte
De ce mă chemi
De ce mă strigi
De sus unde tu nu mai ești
Tu nu știi că nu mai exiști
Mai distrus mai făcut praf
Ți-am oferit iubirea mea
Ți-am alinat gândurile
Ți-am creat vise și speranțe
Dar nu, tu doar m-ai mințit
Acum mă ridic și văd
Mormântul înghețat de lacrimile
Ce de mult au curs.
Mă întorc la o viață normală
Unde visul acum e un film alb-negru
Unde miracolele sunt niște idei fanteziste
Unde "să fii fericit" e o înjurătură
Mă ocolește viața cum m-au ocolit toți
Mă simt rupt de speranțe
Pământul e așa de aproape
Mă îmbrățișează până mă înghite
Sicriul meu cel frumos
E plin de viermi și de margini putrezite
Așa cum e și sufletul
Dar acum ce să mai fac?
Să fii distrus e atât de ușor
De moarte să fii alungat
De suflet părăsit
Și de lume mințit.
Acum îmi spun ultimul cuvânt
Până când ochii mi se opresc
Iar inima îmi râde
De parcă totul a fost un spectacol.
Omul
Simplu trecător prin viață
Stau, privesc nedumerit
N-ai iubire nici povață
De la omul ce-a murit
Zace o căprioară moartă
Pe asfaltul uscat și închis
Plânge și Mama-natură
Astăzi omul iar a învins
Zbor păsările în tandem
Una carne și alta oțel
Și împroașcă mult în aer
Un prea toxic oxigen.
Verdele frumos odată
Azi e galben, veștejit
Casele cu mama, tatǎ
Rămân un loc ruginit
Totu-n jur fără culoare
Parcă toate au ruginit
Nimic nu mai e valoare
Nici cei viu, nici ce a murit
Curge ca la urma lacrimi
Curge, ka la urma lacrimi.
Plec,adica sufletul imi pleaca.
Pling, sufletul imi plinge.
Singe, inima se-neka.
Gind, in ginduri viata trece.
Plin, sufletul mii plin de dor.
Dor, mii dor de tine mama.
Ascund, nu vreau sa te ranesc, si mor.
Mor, din viata moare.
Despart,ma despart de viata.
Moarte, nu ma lua moarte.
Mii, greu dar nu arat pe fata
.
Alung, de ce te mai alung.
Doar esti, mereu esti tu cu mine.
Moarte,esti moarte umbra mea.
Legat,ma tii legat de tine.
Cer, spre cer ma duce gindul.
Ma duc, adica sufletul se duce.
Si-adorm, durerea o adorm din mine.
Traiesc, dar am mormint si cruce.
Esti inconjurat de intuneric
Patratul in care m-am ascuns,
Crede ca nu am stat indeajuns.
Diagonalele lui inima mi-au strapuns,
Perfectiunea nu ajuta daca e de nepatruns.
Triunghiul e stabil cand are varful sus,
Nimeni nu stie ca de fapt e distrus.
Dar cand se sprijina pe un picior,
Isi pierde balansul si cade pe cel inferior.
Dreptunghiul degeaba e de incredere,
Daca el mereu se gandeste la retragere.
Trista veselie a zambetului,
Pune plasture trecutului.
Cercul asta infinit,
Mi-a obijnuit creierul sa fie obosit.
Copacul familiei de figuri,
Degeaba are ramuri daca nu are muguri.
Despre mine
Detest țelurile.
Detest incapacitatea minții mele de a se ancora în realitate,
de a fi conștientă de ceea ce îmi este cu putință
și de a-mi construi întreaga viață de parcă gândul va deveni vreodată real.
Speranța este în van.
Omul care nu are nici speranță, nici mâncare, scapă repede.
Omul care nu are mâncare, dar are speranță,
moare mult mai încet și moare prost.
Prost, pentru că a trăit mințindu-se că
va exista o zi în care să-i fie mai bine.
Prost, pentru că s-a zbătut să trăiască și a suferit din plin,
doar ca într-o zi să aibă același destin ca omul fără speranță.
În final, ceea ce ne face oameni este moartea
Deci de ce ne este, de fapt, frică de moarte?
Acela este singurul nostru destin comun.
Deseori mă gândesc la mine
Ca la o floare ce a reușit să înflorească
Printre crăpăturile subțiri ale trotuarului
O floare, care este zilnic călcată în picioare de câte
Un om care vorbește, nepăsător, la telefon.
Poate că nu este floarea asta destul de frumoasă
Poate că nu e cu nimic specială
Dar ea trăiește, chiar dacă nu se potrivește în peisaj
Deci de ce, of, oameni, o striviți zi de zi?
De ce, of, oameni, îi smulgeți speranța
și o lăsați să trăiască doar prin țelurile sale, promisiunea unui viitor?
De ce, of, oameni, o faceți să viseze la moarte?
Urât și de moarte
De ce mă chemi
De ce mă strigi
De sus unde tu nu mai ești
Tu nu știi că nu mai exiști
Mai distrus mai făcut praf
Ți-am oferit iubirea mea
Ți-am alinat gândurile
Ți-am creat vise și speranțe
Dar nu, tu doar m-ai mințit
Acum mă ridic și văd
Mormântul înghețat de lacrimile
Ce de mult au curs.
Mă întorc la o viață normală
Unde visul acum e un film alb-negru
Unde miracolele sunt niște idei fanteziste
Unde "să fii fericit" e o înjurătură
Mă ocolește viața cum m-au ocolit toți
Mă simt rupt de speranțe
Pământul e așa de aproape
Mă îmbrățișează până mă înghite
Sicriul meu cel frumos
E plin de viermi și de margini putrezite
Așa cum e și sufletul
Dar acum ce să mai fac?
Să fii distrus e atât de ușor
De moarte să fii alungat
De suflet părăsit
Și de lume mințit.
Acum îmi spun ultimul cuvânt
Până când ochii mi se opresc
Iar inima îmi râde
De parcă totul a fost un spectacol.
Omul
Simplu trecător prin viață
Stau, privesc nedumerit
N-ai iubire nici povață
De la omul ce-a murit
Zace o căprioară moartă
Pe asfaltul uscat și închis
Plânge și Mama-natură
Astăzi omul iar a învins
Zbor păsările în tandem
Una carne și alta oțel
Și împroașcă mult în aer
Un prea toxic oxigen.
Verdele frumos odată
Azi e galben, veștejit
Casele cu mama, tatǎ
Rămân un loc ruginit
Totu-n jur fără culoare
Parcă toate au ruginit
Nimic nu mai e valoare
Nici cei viu, nici ce a murit
Другие стихотворения автора
Toate drumurile nu duc acasă
De abia adorm, dar deschid ochii
că-mi vine un gând
că eu sunt departe de casă,și sunt singură.
brusc trece prin mine un rece
mă scol din pat și-aprind lumina,
plec în bucătărie să beau apă
și mă-ntorc înapoi.
sunt singură, acest gând mă istovește,
aproape fiecare noapte la asta mă gândesc.
dar pot să spun că e bine să trăiești singură,
E liniște,tu ești singură în casa ta
nu ai pentru cine-ți face griji.
duci o viață frumoasă "fără probleme de familie".
parcă ceva îmi lipsește,
dar nu pot să cer ceva mai mult.
nu am timp ceva să schimb.
secundele,minutele,
nopțile și orele,
repede se duc,
zboară măiastră mea pasăre,
a tinereții mele.
De fapt de sunt la lucru or la mine acasă
des privesc la fereastră
și liniștea,gândul meu mai departe il ascult.
Autor: Alina Zamurca 🎀
Poezia am scris-o pe (07.10.2024).
Poezia mea nu e bună
nu e bine să-mi zici
că poeziile mele,
nu au nici o valoare.
Că nu-i drept ceia ce spui tu.
de ce privești cu ochiul,orbiș?
dacă nu vezi frumusețea poeziei mele?
mai bine stai, liniștit și taci!
decât,
să critici poeziile mele.
Autoare Alina Zamurca
Poezia compusă pe 19.10.2024
Cutia de parfum arsă
Am ucis-o pe ea,și pe mine,
Într-un minut a ars iubirea,
Și a ars ea ca trandafirul meu de mai.
Soarele l-am privit și a devenit negru,
Am luat foc și eu,
După ce ea și-a găsit loc în inima mea.
Și a plecat de acolo,peste un timp,
Lăsându-mi doar cutia cu parfum,
Ce pe aproape era arsă.
Autor Alina Zamurca
Poezia am compus-o pe 16.10.2024
Mi-ai promis multe
Te-am întrebat dacă mă iubești.
Răspunde și nu tăcea,
Dacă nu răspunzi deloc,
Cuvinte tale-s fără folos.
Mi-ai promis multe,
Iubire, dragoste,
Unde-i tot asta ??
Dar tot asta a fost un fals
Și o iluzie frumoasă,
În care am crezut prea mult.
Acum stau si plâng,
Lacrimile sângeroase
Îmi cad pe fața mea,
Amar, amarnic plâng.
Fata mea, te-am iubit
acum nu ești a mea.
Vreau să te intorc,
Tu ai pe altul,
Mi se rupe inima în bucățele de sticlă,
Într-o zi mi-ai lipit inima de a ta,
Peste o vreme,
Ai rupt-o.
De ce așa ai făcut, scumpa mea
Adu-ți aminte de noi doi,
Ce fericiți mai eram,
Cât de tare ne iubeam,
Mi-i trist că nu pot întoarce timpul înapoi.
Când beau îmi aduc aminte de tine,
De ochii tăi care au fost ai mei,
Dar acum nu sunt ai mei,
Ai uitat de mine, tu ai uitat de mine,
am să uit și eu de tine,
poate..
Poate o să te uit vreodată
Nu acum.
Autoarea Alina Zamurca
Poezia compusă pe 03.11.2024
Ne-am jucat vesel tot anul întreg
Ea a plecat să învețe în altă țară,
El a uitat de ea.
Minutele,toate anotimpurile pe ei i-au unit,
De o prietenie strânsă.
Apusul și răsăritul soarelui,
L-au întâlnit împreună.
Cântecele la chitară,
Amândoi le cântau.
Mâncarea la doi o împărțeau,
Sentimentele și prietenia un rol mare jucau.
S-au văzut ei peste zece ani,
El ridică ochii și o observă,
Pe prietena sa, din adolescență.
Ea cu fața de copilaș a rămas,
Dar băiatul a devenit matur și frumos.
Fetița nici nu la cunoscut,
Iar când i-a auzit vocea,
La cunoscut,este el ce nu îl poate scoate din
Al său gând.
-Salut draga mea ,ce faci ,cum la tine?
-Salut,la mine e tot bine dar tu ?
-Eu mă pregătesc de un nou proiect
la locul de muncă.
-Bine pa trebuie să plec, soția mă așteaptă.
-ce??? Pa
În gândul său fata a zis
Ne-am jucat vesel tot anul întreg
Dar acum el e însurat, și soție are.
A privit pentru ultima oară,la prietenul său.
Și tristă a plecat la soțul ei.
Autor Alina Zamurca 🎀
Poezia am compus-o pe 17.10.2024
Sub sabia mea de fier
Sub sabia mea de fier,
Dușmanii vor cădea.
De sabia mea de fier,
Toți se vor temea.
Autor: Alina Zamurca 🎀
Toate drumurile nu duc acasă
De abia adorm, dar deschid ochii
că-mi vine un gând
că eu sunt departe de casă,și sunt singură.
brusc trece prin mine un rece
mă scol din pat și-aprind lumina,
plec în bucătărie să beau apă
și mă-ntorc înapoi.
sunt singură, acest gând mă istovește,
aproape fiecare noapte la asta mă gândesc.
dar pot să spun că e bine să trăiești singură,
E liniște,tu ești singură în casa ta
nu ai pentru cine-ți face griji.
duci o viață frumoasă "fără probleme de familie".
parcă ceva îmi lipsește,
dar nu pot să cer ceva mai mult.
nu am timp ceva să schimb.
secundele,minutele,
nopțile și orele,
repede se duc,
zboară măiastră mea pasăre,
a tinereții mele.
De fapt de sunt la lucru or la mine acasă
des privesc la fereastră
și liniștea,gândul meu mai departe il ascult.
Autor: Alina Zamurca 🎀
Poezia am scris-o pe (07.10.2024).
Poezia mea nu e bună
nu e bine să-mi zici
că poeziile mele,
nu au nici o valoare.
Că nu-i drept ceia ce spui tu.
de ce privești cu ochiul,orbiș?
dacă nu vezi frumusețea poeziei mele?
mai bine stai, liniștit și taci!
decât,
să critici poeziile mele.
Autoare Alina Zamurca
Poezia compusă pe 19.10.2024
Cutia de parfum arsă
Am ucis-o pe ea,și pe mine,
Într-un minut a ars iubirea,
Și a ars ea ca trandafirul meu de mai.
Soarele l-am privit și a devenit negru,
Am luat foc și eu,
După ce ea și-a găsit loc în inima mea.
Și a plecat de acolo,peste un timp,
Lăsându-mi doar cutia cu parfum,
Ce pe aproape era arsă.
Autor Alina Zamurca
Poezia am compus-o pe 16.10.2024
Mi-ai promis multe
Te-am întrebat dacă mă iubești.
Răspunde și nu tăcea,
Dacă nu răspunzi deloc,
Cuvinte tale-s fără folos.
Mi-ai promis multe,
Iubire, dragoste,
Unde-i tot asta ??
Dar tot asta a fost un fals
Și o iluzie frumoasă,
În care am crezut prea mult.
Acum stau si plâng,
Lacrimile sângeroase
Îmi cad pe fața mea,
Amar, amarnic plâng.
Fata mea, te-am iubit
acum nu ești a mea.
Vreau să te intorc,
Tu ai pe altul,
Mi se rupe inima în bucățele de sticlă,
Într-o zi mi-ai lipit inima de a ta,
Peste o vreme,
Ai rupt-o.
De ce așa ai făcut, scumpa mea
Adu-ți aminte de noi doi,
Ce fericiți mai eram,
Cât de tare ne iubeam,
Mi-i trist că nu pot întoarce timpul înapoi.
Când beau îmi aduc aminte de tine,
De ochii tăi care au fost ai mei,
Dar acum nu sunt ai mei,
Ai uitat de mine, tu ai uitat de mine,
am să uit și eu de tine,
poate..
Poate o să te uit vreodată
Nu acum.
Autoarea Alina Zamurca
Poezia compusă pe 03.11.2024
Ne-am jucat vesel tot anul întreg
Ea a plecat să învețe în altă țară,
El a uitat de ea.
Minutele,toate anotimpurile pe ei i-au unit,
De o prietenie strânsă.
Apusul și răsăritul soarelui,
L-au întâlnit împreună.
Cântecele la chitară,
Amândoi le cântau.
Mâncarea la doi o împărțeau,
Sentimentele și prietenia un rol mare jucau.
S-au văzut ei peste zece ani,
El ridică ochii și o observă,
Pe prietena sa, din adolescență.
Ea cu fața de copilaș a rămas,
Dar băiatul a devenit matur și frumos.
Fetița nici nu la cunoscut,
Iar când i-a auzit vocea,
La cunoscut,este el ce nu îl poate scoate din
Al său gând.
-Salut draga mea ,ce faci ,cum la tine?
-Salut,la mine e tot bine dar tu ?
-Eu mă pregătesc de un nou proiect
la locul de muncă.
-Bine pa trebuie să plec, soția mă așteaptă.
-ce??? Pa
În gândul său fata a zis
Ne-am jucat vesel tot anul întreg
Dar acum el e însurat, și soție are.
A privit pentru ultima oară,la prietenul său.
Și tristă a plecat la soțul ei.
Autor Alina Zamurca 🎀
Poezia am compus-o pe 17.10.2024
Sub sabia mea de fier
Sub sabia mea de fier,
Dușmanii vor cădea.
De sabia mea de fier,
Toți se vor temea.
Autor: Alina Zamurca 🎀