Iconița sub pernuța mea

Versuri de plâns curg din inima mea,

Inimi rănite ard ca o stea.

Emoții și doruri s-au aprins ca focul,

Iubirea s-a stins, pierdută în jocul.

O greșeală mică a frânt tot ce-am simțit,

Amorul frumos s-a dus, ne-a părăsit.

Ea-și cere iertare, cade-n genunchi ușor,

Dar el nu aude, îi rănește dorul și zbor.

Sentimentele ei devin doar o jucărie,

În inima lui nu mai există magie.

Dar focul rămâne, chiar dacă arde singuratic,

Iubirea pierdută lasă ecou dramatic..

Autoare Alina Zamurca 

Poezia compusă pe 24.08.2024

Umbrele dansează des pe pereții minții,

Șoapte de vânt mă poartă prin labirinturi reci.

Inima-mi e o pasăre prinsă în colivie,

Iar gândurile-s lanțuri ce nu mă lasă să zbor.

Focul speranței pâlpâie printre cenușa nopții,

Stelele-s ochii lumii care mă privesc cu tăcere.

Dar pașii mei se pierd pe nisipul fricii,

Și totuși, în tăcere, caut lumina pierdută.,

Autoare Alina Zamurca 

Poezia compusă pe 19.10.2024

Peste orașul meu frumos,

Plânge luna, fără cineva s-o audă.

Noi, disperați, pierduți, fără umbrele,

Alergăm pe asfaltul umed.

Totuși, ne-am pierdut pe noi.

Plângem în continuu, fără motiv, sub luna albă și tristă.

Compusă pe 04.03.2026

Autor Zamurca Alina 

Oamenii nu mor la 90 de ani,

Și nu-i de vină boala.

Oamenii mor , deschizând plicul

„Eu nu te iubesc pe tine" și el moare.

tout le monde est en colère contre nous parce qu'on s'aime

une rose fanée, un soleil rouge et avec eux des poètes extraterrestres.

Le vin rouge est notre faiblesse 

mon rêve, toi. 

Je vous dis le mot « amour » dans toutes les langues.

l'hiver est fini.

Je l'aime toujours.

Autoare Alina Zamurca 

Poezia compusă pe 23.10.2024.

Chinuitoare-mi pare viața uneori,

Zile și nopți trec fără să știu de ce,

Probleme și necazuri se strâng în zori,

Dar eu nu renunț, știu că pot să cresc mereu.

Să iubesc? Poate nu-i momentul acum,

Prieteni? Poate unul sau doi e de-ajuns,

Dar singură mă ridic, pas cu pas, încet,

În altă viață voi zâmbi, mai bogată, mai perfect.

Acum port în inimă dor și speranță,

Iar curajul îmi dă o nouă balanță,

Și nu uit niciodată fraza ce strălucește:

„I believe in myself!” — mereu mă susține și crește.

Am obosit să-mi port umbra ca pe o vină,

Să-mi târăsc timpul prin colțuri naive,

Unde gândurile se zbat ca păsările-n cușcă,

Și sufletul cerșește tăcerea ca pe o pâine.

Moartea — o femeie cu ochii închiși,

Împarte liniște în plicuri de cenușă;

Nu cere nimic, doar te așteaptă

Să semnezi, cu o lacrimă, cererea ta de odihnă.

Trupul — o haină veche, uitată-n cuierul lumii,

Îi atârnă din mâneci ani risipiți în zadar.

În buzunare, doar ecouri 

Ale râsetelor de altădată.

Ce e moartea, dacă nu o clipă 

Care se uită înapoi la sine?

Un vis care a învățat să nu se mai trezească.

O ușă care nu se trântește, ci dispare.

Vreau să plec frumos, ca un gând care s-a terminat la timp,

Să mă sting sub pleoapele unui nor

Fără lacrimi, fără martori, fără zgomot —

Doar o semnătură de lumină pe cererea mea de odihnă.

Eu sunt în trecere prin lume,

Nu-mi amintesc de unde vin,

Rup pașii mei, mă las de lume,

Și merg desculță, fără chin.

Eu sunt o clipă printre voi,

Îmi scutur sufletul prin vise,

Sunt vântul blând printre nevoi,

În cartea mea de doruri scrise.

Eu sunt pe chipul mamei blânde,

Fără de școală și de rost,

Și-ajung la Dumnezeu oriunde

Când iau iubire drept adăpost.

Merg braț la braț cu-al timpului mers,

Și iert de-am rătăcit cărare,

De-am pus o umbră-n univers,

Pe vreun destin sau pe o floare.

Eu am venit pe drumul greu,

În lumea asta zbuciumată,

Și par că duc un vis mereu,

Dar nimeni nu mă mai așteaptă.

Scriu vorba simplă, cum mi-e dat,

Cu mâini ce vin din lut curat,

Sub unghii port pământ bogat,

Dar inima, mi-e de păcat.

Eu sunt o trecătoare-n zi,

E drumul aspru, nu-i de mine,

Căci merg desculță printre spini,

Cu sufletul… senin din mine.

Sub sclipirea bombei solare,

   se-agită un mic orășel.

E arșiță mare, multă sudoare,

   toți se-aprind ca scânteia pe fier.

Norul grabnic le refuză porunca,

   se prezintă la loc răzbunător.

Dar stropii nu cad, așteaptă doar ruga,

   sub nor arde tot pământul de dor...

În mijlocul crizei, țipete răsună,

   nu se-ndură nimeni, niciun ajutor.

Doi copii se mai țin strâns de mână,

   o speranță într-un gest răvășitor...

Dar și speranța câteodată moare,

   când te-mpungi pe drumul spre izvor...

Apa se duce, apa tot dispare...

   și din măr mai rămâne un veșnic cotor.

Viața e moartă în mica adunare,

   însă, undeva se află acel supraviețuitor.

E grea povara vieții, e gravă provocare,

   nu toți reușesc să scape neiertător.

Așa că, omul oriunde se găsește,

   tot va căuta un mic ajutor.

Și călăuza apare, cu trăsura gonește,

   și-l salvează pe cel muritor.

Curioasă din fire, călăuza întreabă:

   ,,ei, și cum e traiul în micul orășel?"

Omul sfios, nu știe ce să creadă,

   ,,salvatorul n-a fost oare la măcel?"

Cu gândul la nor, cu teama crescândă,

    musafirul răspunde cu-n vag mister.

,,Călăuză naivă... se gândi la osândă!",

    o nenorocire venită cu-n aer mișel...

Merge și tot merge trăsura prin vale,

   coboară și urcă fără-ncetare.

La mijloc e jocul, i-e mintea în soare,

   călăuza pare că-i dă crezare.

O vie se vede din trăsură, ce veste!

   și călătorul doar ce-a luat-o-n vizor.

De călăuză se roagă: ,,Doar puțin, oprește!

   doar un strop, că mi-e sete de mor!"

Zis și făcut, întocmai se întâmplă,

    omul o culege și setea-și potolește.

Mai trece un timp și tot stă la pândă,

    la margine de drum, doi saci zărește.

Se-ndură de călăuză să oprească din nou,

    câteva straie de-ar găsi prin ele.

Călăuza răspunde: ,,dacă nu te simți rău...".

    și omul repede s-a și schimbat în ele.

Sătul și-mbrăcat, într-un somn se pierde,

    dar îl trezește un răcnet asurzitor.

Pe drum, o bătrână geme de sete,

    ,,ajutor, străine! ajutor, că mor!"

Însă călătorul vrea acum să doarmă,

    de babă să se ocupe altă soartă.

Și hotărât, poruncește ca din goarnă:

    ,,tot înainte, că-i oricum moartă!"

Mai merge trăsura, mai merge cât poate,

    până ce un copil jupuit zărește.

Călătorul adaugă: ,,și el e pe moarte!",

    călăuza spune: ,,dar încă se târăște!"

Cu nervii la pământ, sătul de omenie,

    omul se vede stăpânul companiei.

Și hotărât, spune răspicat: ,,tot înainte!"

    iar călăuza rămâne supusă tiraniei.

Trăsura iese din acel orășel,

    a văzut și altele... destule...

Pe un drum nou a luat-o-n mister, 

   soluții s-au găsit, chiar cu sutele.

Omul apoi observă o groapă,

    ,,aici trebuie să facă un ocol."

Dar trăsura se mai mișcă-ntr-o roată,

    și nici urmă de cel salvator...

Omul se jelește, zbiară mai puternic:

    ,,oprește trăsura, nu e drum deloc!"

Doar norul se observă, la fel de grabnic,

    ca în ziua când el se-ascundea de foc.

Trăsura nu se-oprește, trăsura cade-n gol,

    călătorul se nimicește într-un glas sonor.

,,Și alții au scăpat, târându-se-n nămol,

    pe veci să trăiești întunericul arzător."

Când luminile se sting,
Cu mic, cu mare,
Mergem la culcare.

Întindeam rufele și,
Evident, era ud pe jos.

Am alunecat pe o băltoacă în beznă.
Mi-am sucit o gleznă.

Stau cu ochii închiși
Sau deschiși
- Nu că ar conta -
În pat,
Cu fața la cearșaf.

Plâng în pernă
Și țip în pernă
Și dau în pernă
Și ea doar stă acolo.
Lipsită de vlagă,
Ca mine.

E întuneric, curentul nu ajunge
În camera mea.

E pană de curent și pană de voință de a trăi.

 Pe culmi de munte,deasupra dealuri!

Mai sus de oraș,maleficu-i decor.

Invitație de moarte sculptata in idealuri.

Artistul singuratic ma așteapta

in al sau lacaș.

Printul tropical al mortii ce-mi

ceri si tu viața?

Atât de rafinat ii,prin piatra

ma seduce.

Un val de fantezie vine si ma

poarta sa-i fiu de soata.

Printre recile morminte se

prezintă a fi un duce.

Ridicat in slavi de dumnezeice frunze,

Cu daruri de suflet onorez

un vechi artist.

Hotărât si sigur monotonia

sortii s-alunge.

Pare arat de singur si totuși

atât de trist..

Chip atât de rece ca nu

pot sa îl aseamăn!

Al cui mormânt vrei tu

sa mi-l prezinți?

Inima nebuna,ce cauti pe cel

ce nu ti-e seamăn?

Alegi sa dai uitării,sa ma

minți ca sa ma alinți...

Un contur de autopsie si

un mort care imi zâmbește,

Minte bolnava ce ma porți

pe mine,gândul?

Propriul meu arc,de ce pe

mine ma țintește?

Cărți de magie imi soptesc sa-mi

las in urma mândrul.

Trei cruci negre radiau

de intuneric,

Aleea vrăjitoarelor este acel decor!

Ma cuprinde un dor si un

sentiment dulce feeric.

Timpul si amintirea,al însuși

mortii rece izvor.

As pleca sa scriu cu el in rime!

Sa fim colegi la academia

mortii in toamna.

Lipsa artei se clasifica printre crime!

Artiștii se iubesc si se inteleg

prin ce înseamnă.

Drăguța sa-i fiu de soata,

vin si a doua zi.

Pe aleea macabra văd ca imi

săpă si o groapa.

Scot lichiorul dulce,e ca

un fel de vodca in stil rusesc.

Voi purta alt nume pana

ce sa ma îngroapă!

Furtuna de emoții,pe unde-mi

trece mie gândul?

Cuvântul rece se poate definii 

si prin alte culori…

Cu prețul vieții,care dintre

sufletele-mi vrei sa ti le vând?

Artist chipeș a mortii,tu vrei

sa ma omori!

Nu mai caut iubire,dar

probabil ma găsește.

Sa descifrez al cui mormânt

in zare ma iubește.

Cine știe ce fel de puteri astfel

de gesturi sădește.

Sting lumina,ne uitam la stele,

mare neagră,ce preferi?

• https://youtu.be/Kna9f-y6e6U?si=ETuitm6uAWuuXbbIhttps://youtu.be/Kna9f-y6e6U?si=ETuitm6uAWuuXbbI

Moartea este ca un politician lacom,

Ne ia tot ceea ce prețuim si adorăm.

Dar totuși moartea cea de taină,

Este relaxarea cea divină.

Mă gândesc din când în când,

Este moartea depărtarea sufletului de trup?

Sau, este moartea oprirea vieții constante,

Ceea ce ne dă noua bețe-n roade?

Moartea este bună si rea,

Deoarece aceasta are si răsplata sa.

Uneori, ne scapă de cele mai rele persoane,

Dar uneori, ne scapă de cele mai bune persoane.

Nu doresc să văd ce se v-a întampla,

Dar la un moment dat voi vedea și întâmpina.

Cum este moartea ca și in cărți,

Când aceasta te învită la ușa sa,

Să vezi apusul ultimii zi,

Și să mori liniștit ca Dumneata.