În trupul meu trăiesc 2 oameni
cIn trupul meu traiesc 2 oameni,,,
Unul bun si educat
Altul aspru plin de demoni,
Celalalt fara de pacat...
Unul lupta si se zbate
Sa o obtina orice tel,
Altul uneori visează
Sa aibă sufletul de otel....
Unul rupe si cu dinții
Sa obtina ce-a dorit,
Altul plange noaptea-n perna
Ca sa uite ce-a iubit....
Unul calca pe morminte
Sa ajungă acolo sus,
Altul cu tristețe asteapa
Ingandurat orice apus...
Unu injura si loveste
Toti sa faca cum vrea el,
Altul are doar un gand
Fericirea e a lui tel...
Altul lupta si se zbate
De nimic lui nu ii pasa,
Altul sta citește carti
Singurel la el acasa....
Unul vrea sa intoarca muntii
Si vrea sa obtina marea,
Altul se multumeste
Având doar painea si sarea....
Altul rupe tot din cale
Case si palate ar face
Altu-n casa lui de lut
Doar sa aibă un pic de pace
........
Doamne, spune-mi cum sa fac ?
Echilibrul sa-l gasesc...
Ca ma cert cu ambii zilnic,
Cum as putea să-i opresc ?!.
A. Țurcanu @reper
Стихи из этой категории
Filozofia zilei
Filozofia zilei ne cuprinde
Și gândirea ne surprinde.
Analizăm fapte și expresii
Și ne întrebăm dacă-s impresii.
Totul se afundă în nevoit
Și ce oare drum este croit?
O cale ușor de hoinărit
Dar apoi greu de cântărit.
Atenți la multe evenimente
Ce trezesc tot felul de sentimente,
Abandonăm din start tabloul
Fiindcă ne influențează fiasco-ul.
Dorim ca alții să ne ajute,
Puterea lor să ne-mprumute.
Dar oare noi nu putem
Să arătăm cine suntem?
Abili în gânduri și creații,
Răzbind prin grele situații,
Ne ocrotim tradițiile-n viitor
Ce îl sperăm strălucitor.
Sfera
E noapte,
prin ceața densă am zărit-o...
–ajută-mă! mi-e groază!
E înaltă,
stă atârnată... ba nu, plutește!
în valuri repezi ea gonește...
E plină,
strălucește ca un far în sânul mării,
cu raza mi-a lovit ochelarii...
E perfectă,
colțuri nu are și e netedă,
se-nvârte-n jur ca o planetă...
Ce înseamnă? ce vrea de la mine?
cad pe trepte pân' la o linie.
Mă ridic și n-o mai văd în noapte...
a dispărut, mă urăște poate...
E zi,
sub lumina astrului e oarbă,
mai bine, nu-mi mai este teamă!
E scundă,
face un pas tiptil și obosește,
îi e greu că nu mai gonește...
E goală,
în suflet și aparență,
de rușine, mă privește cu greață...
E distrusă,
spartă la mijloc și zgâriată,
un gând atunci mi se arată.
Fug după ea; fug să o prind,
o ating, vreau s-o ridic.
În zadar, ea nu mai dorește,
și peste mine atunci se prăbușește...
E vis?
nu, e realitate și doare,
doare când te pălește...
E moarte?
poate, primele chinuri,
lacrimile curg șiroaie, râuri...
E bine?
rău oricum nu-mi este,
zbier când aud acea veste...
E sfârșit?
nu pentru mine, ci pentru sferă,
și mă zdrobește, sigur mă urăște!
Limbajul codificat al mintii
În plin miez de noapte cu forțe lucide
Mintea mea, tentații de vicii, descinde
Picături amare, din ceasurile trecute
Încercând să așeze în suflet zenital regretul.
Execrabil încercând din răsputeri cu patos,
În adâncul sufletului meu tumultos,
Reies desfigurații de santinelă ego-centrale
Sorbind cu un rânjet dulce, picăturile amare.
Conștiința îmi dictează note pe portative
Ce mă poartă tridimensional în porți ascetice
Dincolo de percepțiile mele post-apocaliptice
Ridicând la infinit jugul, fără să-l critice.
Gândirea, generator de realitate obiectivă,
Prin teorii mă pierzi, cu fibrilație negativă,
Fără a mai ști unde-mi este judecată relativă
Ce trage stoic linie peste cadavre în taină
Dar memoria neelucidat, îmi provoacă dependență
Și muribund străbat colinile de lumină,
Poate exprimându-mi limbajul vremea o să devină,
Picăturile amare după care mintea mea suspină.
Ce rost are?
Ce rost are-n astă lume?
Să îți faci propriul tău munte
Tot ce-ai strâns de-alungul vieții
Au fost doar, nenumărate lecții.
Ce rost are-n astă lume?
Să trăiești un timp finit
Când cel care te așteaptă
Este unul infinit.
Ce rost are-n astă lume?
Să te bucuri de-a ta viață
Când din ea tot ce rămâne
E un nume și-un prenume.
Sensul
N-aș vrea să spun ce, sau cum sunt.
Despre astea, niciun cuvânt
Este suficient să știu
Că pot să fiu
Exact ce sunt.
...
Căci în zadar
Încerc să par
Ce n-aș putea să fiu!
...
A da un sens vieții mele
Aici pe pământ
Nu-nseamnă-a aspira la stele,
Ci a putea atât să spun:
Că eu, pur și simplu, sunt!
...
Și dacă nu-s, că nu pot fi
Ce-aș vrea să fiu fără să par
Mi-e căutarea în zadar
Și cazna-mi fără de hotar
M-aruncă printre erezii?
...
Și-atunci mă-ntreb, de unde vine,
Acest îndemn ce nu-mi dă pace,
Să rup din lumile divine,
O scânteie care-mi place
Și care vrea doar să se joace
Cu scânteile din mine
Scriind versuri în ciorchine,
...
Strofe zeci cuminți și calde
Pentru oameni cumsecade?
Dar când oamenii s-or duce,
Printre stele, să se culce
Cine după ei să urce,
Să le facă sonmnul dulce,
Au nu scâteia jucăușă,
Când în pat, când după ușă,
Când la mine-ntr-o mănușă,
Încercând a se ascunde
Să n-o pun în versuri blânde?
Dar eu o las, căci de oriunde
Prinsă-n păpădii plăpânde,
Puf ușor purtat de vânt,
Pune viață în cuvânt,
Temelie din demersul
De a-mi naște-n taină versul
Versul meu plin de mister.
Mai mult, ce-aș putea să cer?
Deși aș cere doar să știu,
De nu-s ce par, cum pot să fiu?
...
Are poezia rost?
Dar dacă mi-aduce-aminte,
Printre cuvinte,
Cine am fost?
Și doar astfel voi ști
Cine voi fi?
...
Totuși, care cuvânt
Printr-o minune,
Îmi poate spune
Din cine par, eu cine sunt?
Filozofia zilei
Filozofia zilei ne cuprinde
Și gândirea ne surprinde.
Analizăm fapte și expresii
Și ne întrebăm dacă-s impresii.
Totul se afundă în nevoit
Și ce oare drum este croit?
O cale ușor de hoinărit
Dar apoi greu de cântărit.
Atenți la multe evenimente
Ce trezesc tot felul de sentimente,
Abandonăm din start tabloul
Fiindcă ne influențează fiasco-ul.
Dorim ca alții să ne ajute,
Puterea lor să ne-mprumute.
Dar oare noi nu putem
Să arătăm cine suntem?
Abili în gânduri și creații,
Răzbind prin grele situații,
Ne ocrotim tradițiile-n viitor
Ce îl sperăm strălucitor.
Sfera
E noapte,
prin ceața densă am zărit-o...
–ajută-mă! mi-e groază!
E înaltă,
stă atârnată... ba nu, plutește!
în valuri repezi ea gonește...
E plină,
strălucește ca un far în sânul mării,
cu raza mi-a lovit ochelarii...
E perfectă,
colțuri nu are și e netedă,
se-nvârte-n jur ca o planetă...
Ce înseamnă? ce vrea de la mine?
cad pe trepte pân' la o linie.
Mă ridic și n-o mai văd în noapte...
a dispărut, mă urăște poate...
E zi,
sub lumina astrului e oarbă,
mai bine, nu-mi mai este teamă!
E scundă,
face un pas tiptil și obosește,
îi e greu că nu mai gonește...
E goală,
în suflet și aparență,
de rușine, mă privește cu greață...
E distrusă,
spartă la mijloc și zgâriată,
un gând atunci mi se arată.
Fug după ea; fug să o prind,
o ating, vreau s-o ridic.
În zadar, ea nu mai dorește,
și peste mine atunci se prăbușește...
E vis?
nu, e realitate și doare,
doare când te pălește...
E moarte?
poate, primele chinuri,
lacrimile curg șiroaie, râuri...
E bine?
rău oricum nu-mi este,
zbier când aud acea veste...
E sfârșit?
nu pentru mine, ci pentru sferă,
și mă zdrobește, sigur mă urăște!
Limbajul codificat al mintii
În plin miez de noapte cu forțe lucide
Mintea mea, tentații de vicii, descinde
Picături amare, din ceasurile trecute
Încercând să așeze în suflet zenital regretul.
Execrabil încercând din răsputeri cu patos,
În adâncul sufletului meu tumultos,
Reies desfigurații de santinelă ego-centrale
Sorbind cu un rânjet dulce, picăturile amare.
Conștiința îmi dictează note pe portative
Ce mă poartă tridimensional în porți ascetice
Dincolo de percepțiile mele post-apocaliptice
Ridicând la infinit jugul, fără să-l critice.
Gândirea, generator de realitate obiectivă,
Prin teorii mă pierzi, cu fibrilație negativă,
Fără a mai ști unde-mi este judecată relativă
Ce trage stoic linie peste cadavre în taină
Dar memoria neelucidat, îmi provoacă dependență
Și muribund străbat colinile de lumină,
Poate exprimându-mi limbajul vremea o să devină,
Picăturile amare după care mintea mea suspină.
Ce rost are?
Ce rost are-n astă lume?
Să îți faci propriul tău munte
Tot ce-ai strâns de-alungul vieții
Au fost doar, nenumărate lecții.
Ce rost are-n astă lume?
Să trăiești un timp finit
Când cel care te așteaptă
Este unul infinit.
Ce rost are-n astă lume?
Să te bucuri de-a ta viață
Când din ea tot ce rămâne
E un nume și-un prenume.
Sensul
N-aș vrea să spun ce, sau cum sunt.
Despre astea, niciun cuvânt
Este suficient să știu
Că pot să fiu
Exact ce sunt.
...
Căci în zadar
Încerc să par
Ce n-aș putea să fiu!
...
A da un sens vieții mele
Aici pe pământ
Nu-nseamnă-a aspira la stele,
Ci a putea atât să spun:
Că eu, pur și simplu, sunt!
...
Și dacă nu-s, că nu pot fi
Ce-aș vrea să fiu fără să par
Mi-e căutarea în zadar
Și cazna-mi fără de hotar
M-aruncă printre erezii?
...
Și-atunci mă-ntreb, de unde vine,
Acest îndemn ce nu-mi dă pace,
Să rup din lumile divine,
O scânteie care-mi place
Și care vrea doar să se joace
Cu scânteile din mine
Scriind versuri în ciorchine,
...
Strofe zeci cuminți și calde
Pentru oameni cumsecade?
Dar când oamenii s-or duce,
Printre stele, să se culce
Cine după ei să urce,
Să le facă sonmnul dulce,
Au nu scâteia jucăușă,
Când în pat, când după ușă,
Când la mine-ntr-o mănușă,
Încercând a se ascunde
Să n-o pun în versuri blânde?
Dar eu o las, căci de oriunde
Prinsă-n păpădii plăpânde,
Puf ușor purtat de vânt,
Pune viață în cuvânt,
Temelie din demersul
De a-mi naște-n taină versul
Versul meu plin de mister.
Mai mult, ce-aș putea să cer?
Deși aș cere doar să știu,
De nu-s ce par, cum pot să fiu?
...
Are poezia rost?
Dar dacă mi-aduce-aminte,
Printre cuvinte,
Cine am fost?
Și doar astfel voi ști
Cine voi fi?
...
Totuși, care cuvânt
Printr-o minune,
Îmi poate spune
Din cine par, eu cine sunt?
Другие стихотворения автора
Să ma citiți....
„Să mă citiți în vers”
de A.Turcanu
De-ar fi să mor, s-o fac sub cer curat,
Când pomii plâng și frunza nu mai spune,
Să fiu lăsată-n colțul cel uitat,
Sub doi cireși, cu rădăcini în lună.
Să nu-mi aduceți flori din piață, goale,
Nici panglici reci, cu nume ce nu știu —
Aduceți liniștea — s-o lase-n vale,
Și-un vers din mine, spus încet, târziu.
Nu vreau coroane grele, ruginite,
Ci o tăcere-n care să-ncăpem —
Să-mi citiți poemele rostite
Ca pe-o icoană scrisă din blestem.
Să-mi spuneți dorul doar privind hârtia,
Să nu strigați ce n-ați simțit nicicând —
Citiți-mi gândul, nu doar poezia,
Și-n fiecare cuvânt — fiți un legământ.
Să nu veniți cu slove de-nvățate,
Ci cu o inimă ce-a înțeles —
Că eu am ars în nopți neumblate
Și m-am făcut, încet, un singur vers.
Lăsați-mi lângă cruce o privire
Și poate-o carte, dacă vântu’-adie —
Am fost o rană plină de iubire
Ce a rămas doar liră-n poezie.
Și dacă vreți să știți — cine-am fost eu,
Priviți cireșii goi, în nopți cu lună —
Acolo sunt… în vers și în tăcere —
Semnez cu sufletul:
"Mica Poetă", tăcută și nebună.
Dragă Moldova
Draga Moldovioara, 🇦🇩
Plaiul meu iubit❤️
Fir de lăcrămioara🌾
Azi ai răsărit ...☀️
Draga mea comoară💎
Scumpa Moldovioara🇦🇩
Draga și Cocheta...
Azi....Independenta ! 🇦🇩🎈
(Felicitări cu Independenta tarii noastre 🎈❤️) Autor. A.TURCANU
O lume....
Trăim în lumea în care nunta e mai importanta ca iubirea...
În lumea în care înmormântarea e mai importanta ca cel înmormântat ... Unde mamele semidezbracate explică fetițelor despre decentă și modestie ...
Iar tații cu paharul în mână arată exemplu clar cum e să fii bărbat onorat....
O lume care caută să își perfecționeze imperfecțiunile trupești evitadusi lumea interioară și sufletul
Toți vor să devina mai buni în ochii altora .. Dar în ochii voștri suferă inecanduse în nelegiuiri ...
Balada pentru cel ce n-a mai fost
Baladă pentru cel ce n-a mai fost
(cu dor care nu mai întreabă și iubire care nu mai cere)
Nu ți-am scris când tăcerile strigau,
Când umbrele tale dansau prin perdele —
Doar am învățat să respir lipsa ta,
Să iubesc tăcerea — ca pe tine, în stele.
A venit aseară vântul, o umbră,
Să mă-ntrebe cu glasul tău stins:
„Mai plângi?” Iar eu am zâmbit amar,
Cum zâmbești când durerea s-a prins.
Și am lăsat lacrimile să curgă cu ploaia,
Să le poarte pe drumuri străine,
Să nu mai știe nimeni că dor,
Că încă port numele tău în mine.
N-am cerut să te-ntorci. Nici nu mai sper.
Pașii tăi s-au pierdut ca-n vis —
Dar port în mine un cântec fără glas,
Un ecou de tine, nedescris.
Noaptea s-a așternut peste mine ca o rană,
Blândă, dar adâncă, ca un legământ,
Și i-am spus: „E-n altă lume iubirea mea,
Una fără întoarceri, fără cuvânt.”
Stelele – candele oarbe, fără foc,
Luna – o corabie ce-și plânge drumul,
Și cerul e gol, fără tine-n el,
Ca un templu părăsit ce-și uită rostul.
Frunza tremură pe ram ca dorul meu,
Sub fiecare bătaie de vânt —
Tremură, dar nu cade…
Așa cum nici eu nu renunț.
Am păstrat locul tău la fereastra vieții,
De parcă te-ai fi întors vreodată,
Dar știu — nu mai ești nici în zare, nici în vis,
Doar în mine… ca o rană niciodată coaptă.
Și dacă vreodată vei trece prin gând,
Ca o umbră de frunză în visul tăcut,
Să știi că aici, în inima mea care tace,
Ești încă… neșters, netrecut, neminut.
Iar când adorm, te văd ca pe-o icoană —
Într-un colț de cer, prăfuit, neuitat,
Și mă sting câte puțin cu fiecare noapte,
Cu fiecare „te iubesc” nerostit, îngropat.
A.Turcanu
Nu judeca
Nu judeca nimic în lumea asta..
Nu judeca trecutul cuiva,
Cunosc bărbați ce nu-și iubeau nevasta,
Deși în public invers demonstrau ...
Nu judeca pentru ce nu ești sigur,
Nu judeca, ceea ce nu știi...
În viața poți să ajungi singur
Cel ce va fi mâine judecat.
Cunosc femei ușuratice în asta lume..
Când chipul lor părea așa curat ,
Și alcoolici cu un chip deștept
Ce în alcool durerea au inecat.
Nu judeca trecutul cuiva ,
O lecție ce a fost învață...
Nici hotărârile cuiva,
Asa au fost scrise ,de a lui soartă.
Azi râzi de un copil străin
Că e murdar și de tot lipsit,
Mâine primești cuțit în spate
De la copilul tau ,cel mult iubit...
Nu judeca o mamă
copii ce sii crește
Singura, așa cum poate
Poate nu a avut de ales,
Nu îi știi istoria din spate ...
Nu judeca pentru ce nu ești sigur,
Nu judeca ceea ce nu știi.
Iar mane un accident în grabă
Ramai și singur și invalidat
Te vor judeca pe strada
Invinuidu-te, că tu ești vinovat
Și dacă sufletul e moale ,
Firav și neajutorat...
Te vei întreba atunci în sine
Dece oare toți m-au judecat?...
Autor A.Turcanu @reper
Să ma citiți....
„Să mă citiți în vers”
de A.Turcanu
De-ar fi să mor, s-o fac sub cer curat,
Când pomii plâng și frunza nu mai spune,
Să fiu lăsată-n colțul cel uitat,
Sub doi cireși, cu rădăcini în lună.
Să nu-mi aduceți flori din piață, goale,
Nici panglici reci, cu nume ce nu știu —
Aduceți liniștea — s-o lase-n vale,
Și-un vers din mine, spus încet, târziu.
Nu vreau coroane grele, ruginite,
Ci o tăcere-n care să-ncăpem —
Să-mi citiți poemele rostite
Ca pe-o icoană scrisă din blestem.
Să-mi spuneți dorul doar privind hârtia,
Să nu strigați ce n-ați simțit nicicând —
Citiți-mi gândul, nu doar poezia,
Și-n fiecare cuvânt — fiți un legământ.
Să nu veniți cu slove de-nvățate,
Ci cu o inimă ce-a înțeles —
Că eu am ars în nopți neumblate
Și m-am făcut, încet, un singur vers.
Lăsați-mi lângă cruce o privire
Și poate-o carte, dacă vântu’-adie —
Am fost o rană plină de iubire
Ce a rămas doar liră-n poezie.
Și dacă vreți să știți — cine-am fost eu,
Priviți cireșii goi, în nopți cu lună —
Acolo sunt… în vers și în tăcere —
Semnez cu sufletul:
"Mica Poetă", tăcută și nebună.
Dragă Moldova
Draga Moldovioara, 🇦🇩
Plaiul meu iubit❤️
Fir de lăcrămioara🌾
Azi ai răsărit ...☀️
Draga mea comoară💎
Scumpa Moldovioara🇦🇩
Draga și Cocheta...
Azi....Independenta ! 🇦🇩🎈
(Felicitări cu Independenta tarii noastre 🎈❤️) Autor. A.TURCANU
O lume....
Trăim în lumea în care nunta e mai importanta ca iubirea...
În lumea în care înmormântarea e mai importanta ca cel înmormântat ... Unde mamele semidezbracate explică fetițelor despre decentă și modestie ...
Iar tații cu paharul în mână arată exemplu clar cum e să fii bărbat onorat....
O lume care caută să își perfecționeze imperfecțiunile trupești evitadusi lumea interioară și sufletul
Toți vor să devina mai buni în ochii altora .. Dar în ochii voștri suferă inecanduse în nelegiuiri ...
Balada pentru cel ce n-a mai fost
Baladă pentru cel ce n-a mai fost
(cu dor care nu mai întreabă și iubire care nu mai cere)
Nu ți-am scris când tăcerile strigau,
Când umbrele tale dansau prin perdele —
Doar am învățat să respir lipsa ta,
Să iubesc tăcerea — ca pe tine, în stele.
A venit aseară vântul, o umbră,
Să mă-ntrebe cu glasul tău stins:
„Mai plângi?” Iar eu am zâmbit amar,
Cum zâmbești când durerea s-a prins.
Și am lăsat lacrimile să curgă cu ploaia,
Să le poarte pe drumuri străine,
Să nu mai știe nimeni că dor,
Că încă port numele tău în mine.
N-am cerut să te-ntorci. Nici nu mai sper.
Pașii tăi s-au pierdut ca-n vis —
Dar port în mine un cântec fără glas,
Un ecou de tine, nedescris.
Noaptea s-a așternut peste mine ca o rană,
Blândă, dar adâncă, ca un legământ,
Și i-am spus: „E-n altă lume iubirea mea,
Una fără întoarceri, fără cuvânt.”
Stelele – candele oarbe, fără foc,
Luna – o corabie ce-și plânge drumul,
Și cerul e gol, fără tine-n el,
Ca un templu părăsit ce-și uită rostul.
Frunza tremură pe ram ca dorul meu,
Sub fiecare bătaie de vânt —
Tremură, dar nu cade…
Așa cum nici eu nu renunț.
Am păstrat locul tău la fereastra vieții,
De parcă te-ai fi întors vreodată,
Dar știu — nu mai ești nici în zare, nici în vis,
Doar în mine… ca o rană niciodată coaptă.
Și dacă vreodată vei trece prin gând,
Ca o umbră de frunză în visul tăcut,
Să știi că aici, în inima mea care tace,
Ești încă… neșters, netrecut, neminut.
Iar când adorm, te văd ca pe-o icoană —
Într-un colț de cer, prăfuit, neuitat,
Și mă sting câte puțin cu fiecare noapte,
Cu fiecare „te iubesc” nerostit, îngropat.
A.Turcanu
Nu judeca
Nu judeca nimic în lumea asta..
Nu judeca trecutul cuiva,
Cunosc bărbați ce nu-și iubeau nevasta,
Deși în public invers demonstrau ...
Nu judeca pentru ce nu ești sigur,
Nu judeca, ceea ce nu știi...
În viața poți să ajungi singur
Cel ce va fi mâine judecat.
Cunosc femei ușuratice în asta lume..
Când chipul lor părea așa curat ,
Și alcoolici cu un chip deștept
Ce în alcool durerea au inecat.
Nu judeca trecutul cuiva ,
O lecție ce a fost învață...
Nici hotărârile cuiva,
Asa au fost scrise ,de a lui soartă.
Azi râzi de un copil străin
Că e murdar și de tot lipsit,
Mâine primești cuțit în spate
De la copilul tau ,cel mult iubit...
Nu judeca o mamă
copii ce sii crește
Singura, așa cum poate
Poate nu a avut de ales,
Nu îi știi istoria din spate ...
Nu judeca pentru ce nu ești sigur,
Nu judeca ceea ce nu știi.
Iar mane un accident în grabă
Ramai și singur și invalidat
Te vor judeca pe strada
Invinuidu-te, că tu ești vinovat
Și dacă sufletul e moale ,
Firav și neajutorat...
Te vei întreba atunci în sine
Dece oare toți m-au judecat?...
Autor A.Turcanu @reper