Cautând in umbra
Prin tot ceea ce am făcut,
Niciodată nu am regretat.
Dar recent în viața-mi apăruse
Tristul gând, ce mi-l readuse.
Eu fiind din alte tărâmuri,
De-o altă părere făcut-o am
Pe singura viețate,
Care mă suporta.
Inconștient fiind, satisfacție cutreieram.
Mare greșeală.
Acum e totul în zadar.
Cu speranța renașterii sufletești
Pe îndepărtatele culmi ale iertării pornit am,
Cu un singur scop, cel al mântuirii.
Promisesem o schimbare,
Pentru bine, pentru noi,
Ca să mă pot numii si eu, om.
Ea merita totul…
Eu nu…
Категория: Философские стихи
Все стихи автора: David Filip
Дата публикации: 9 марта 2024
Просмотры: 499
Стихи из этой категории
Căci (Reimaginat)
Inocența oarbă ce perturbă
Un suflet gri, deloc inocent,
Adevărul îl sugrumă,
Și omul distruge persistent.
Căci lumea-i plină de judecați imorale,
Ei au uitat de simpatizare!
Pentru că lor le place gustul durerii,
Când favorită-i discuția tăcerii.
Căci percepțiile-s ca o sticla spartă
Ale cărei cioburi se-mprăștie,
Incitând spre o ceartă moartă,
Unde răspântia amurgie nu se știe.
Căci realizezi ce ai doar când s-a dus,
Iar tu, mi-ai fost doar un apus,
Căci din nou in inima-mi răsăreai,
Și ruini de amintiri pierdute.. tu recreai.
Căci sângele meu,
Într-o zi vei pleca doar așa
Deoarece ești ca o pală de vânt,
... Când mor, adie-mi lin peste mormânt.
Căci primăvara-i acum înflorită,
Gingașă și preamărită,
Dar fără tine-i goală,
În inimă-mi trezește răscoală
Căci cert e, tot ce vine prea ușor
Întotdeauna-i trecător,
... Totu-i trecător inafară de tine,
Pentru că la sol, iubirea mea te ține.
Of fii tu lună, c-oi fi eu soare,
Fii tu răceală, c-oi fi eu ardoare,
Fii tu corectă, c-oi fi eu eroare,
În viața-mi tu ești cea mai frumoasă floare.
Căci hai să facem o tocmire:
Fii tu mireasă și ți-oi fi eu mire.
Menirea
Menirea
...
Ai venit în lumea asta precum tu însuți ai ales,
Ți s-a dat numai povestea și timpu-n care să te naști
Și fără să fi făcut vreo școală cu profesori cineaști,
Tu ți-ai ales personajul să-i joci viața, cu succes!
...
Ai intrat în trupul ăsta ce te poart-acum prin lume,
Ca trăind manifestarea, să te dumirești, să crești,
Ai primit aici o viață, un destin, un scop și-un nume,
Dar prins în țesătura lumii, tu ai uitat cine ești!
...
Și pentru că-n umbra lumii stau fără suflete la pândă
Fiii-ntunecați ai beznei, cea de suflete flămândă,
Ești prins în capcana lor, încrengătura de ispite,
Ce te fac să uiți de tine, să trăiești pentru instincte!
...
Nu lua seamă la ispite, să nu te prindă-n plasa lor
Toate de ți se cuvin, nu toate-ți sunt necesare,
Lasă lumii ce-i al lumii, facă oamenii ce vor,
Tu vezi de destinul tău ce te-ndeamnă la răbdare!
...
Și vei afla Adevărul căci într-o zi te vei trezi
Din acea zi vei fi liber, mai liber ca niciodată
Iar trezindu-te vei ști că trăiești pentru a fi
Și fiind, vei împlini menirea ce ți-a fost dată!
Apus spre infinit
Așa - ș vrea câteodată,
Sa traca lumea toată...
Sa nu mai fiu ființă,
Sa uit tot ce-am trăit
Sa merg în infinit...
Și sincer, sper acolo
Sa nu găsesc nimic.
Și tare îmi doresc
Sa nu mai fiu nimic,
Sa nu mai simt nimic.
Sincer, am obosit...
Am obosit sa sper,
Am obosit sa cred,
Poate cred în nimic.
Sau poate eu aici
Sunt doar un mesager
Mergând spre apogeu
Dar nu transmit nimic.
Sunt un străin în lume
Ma simt cuprins de teama
Și sufletul ma cheamă.
Ma cheamă înnapoi
Dar eu, sunt în război.
As vrea sa treacă totul,
Sa uit c am existat..
Sa trec în infinit
Sa nu mai fiu nimic
Sa nu mai simt nimic,
Și sincer, sper acolo
Sa nu găsesc nimic.
Mândria
Mândria este pretutindeni,
O lume plină de ignoranți;
Se cred și cei mai cetățeni,
Si primii vin ca aspiranți.
Mândria înghite suflete întregi,
Le macină, le-aruncă-n societate;
Mai toți se simt, se cred mari regi,
Sub false-idei numite democrate.
Mulți nu înțeleg că însăși România,
E încă sub jugul fenomenului Pitești;
Că răul si-a schimbat mânia,
L-a transformat în depravări prietenești.
Mândria-i, păcatul suprem,
Primordial, luciferic sub pământ;
O Doamne, iartă-mi România,
Al vieții nost-prim legământ.
Înserare peste lume
Când seara respiră precum o fiinţă
chiar umbra de ziuă aproape opacă,
căderi de culori ce ascund stăruinţă
se duc printre nori să le fie o joacă.
Un pisc de cenuşă născut din înalturi
înghite în trupu-i un con de culoare
şi muşcă din cer, fără milă, în salturi,
aruncă cortine în gest de grandoare.
Mai piere-o paletă din cerul sălbatic,
dispar holograme învinse vremelnic,
curg semne discrete pe cerul apatic,
împunge o rază zâmbind şovăielnic.
Cupola renaşte sub ploaia de stele,
halouri respiră rotunduri de-aramă,
coboară în noapte, şirag de mărgele,
şi pier în tăcere murind în maramă.
Speranţele pleacă prin anii-lumină
spre noaptea rămasă grădină fertilă,
o floare de viaţă vremelnic s-o ţină,
cu vraja din vorbe să nasc-o idilă.
În colţul de iad dănţuind neputinţă,
umanul se-apleacă spre zarea orfană,
un cuib de războaie e-a lumii credinţă,
iubirea de oameni e-o pată sărmană.
Pe frunţi părăsite de gândul luminii,
în jocuri de vânt cad şuviţe înfrânte,
ţărâna le prinde, stindarde prin spinii
crescuţi ca în veacuri pustiul să cânte.
În ochi se aprinde un picur năvalnic,
cristalul de ură ce moartea ascunde
să poarte sămânţa din care năvalnic
un veac fără viaţă în lume pătrunde.
Speranţele pier din chemarea astrală
topite ca fulgul când focul atinge,
pământul se-aprinde când cerul înşală,
o noapte mai doare când ziua se stinge.
Mersul Edenului, Izolarea Bolii
Amărâta-i a noastră inima
Cea care mângâie conștiința
Și-și exprimă concepțiile necoapte,
Că și orologiul ce se roade ușor
Că să spună melos cântecul neastâmpărat și
Transcendent asupra trăirilor pământeșți.
Tu, cel cu îndemnarea divină de a compune
Pricepi să-ți pătrunzi în tegumente
Ce timp bovinele zbieră
Și te închini suveranului ceresc
Pentru încă un prilej.
Încăperea ornată cu specul vestit care răsfrânge înfățișarea unei ființe lipsită de caracteristici corporale, un trup ce este sprijinit de pardoseală ce se frământă domol asupra ale ei membrane. Aceeași pardoseală ce Îi glăsuiește o compoziție separată de argoul sărac spânzurat de a ei limba.
Anatomia lor se desface înrăutățit de oasele care mai de mult se cuprindeau că și cum erau chiar acelasi neam. Ultima lor bucătură este suspendată de ai ei dinți, prevezi dulcea salvare și ca o dorința ce s-a amestecat cu trupul Domnului Ceresc încăperea strălucește și reflectoarele se prefac în ochi. Înainte de a te scapă, cel divin îți rostește
-De ai fi știut că o barieră nu e evidențierea stingerii, ai fi mai avut al tău craniu.
Căci (Reimaginat)
Inocența oarbă ce perturbă
Un suflet gri, deloc inocent,
Adevărul îl sugrumă,
Și omul distruge persistent.
Căci lumea-i plină de judecați imorale,
Ei au uitat de simpatizare!
Pentru că lor le place gustul durerii,
Când favorită-i discuția tăcerii.
Căci percepțiile-s ca o sticla spartă
Ale cărei cioburi se-mprăștie,
Incitând spre o ceartă moartă,
Unde răspântia amurgie nu se știe.
Căci realizezi ce ai doar când s-a dus,
Iar tu, mi-ai fost doar un apus,
Căci din nou in inima-mi răsăreai,
Și ruini de amintiri pierdute.. tu recreai.
Căci sângele meu,
Într-o zi vei pleca doar așa
Deoarece ești ca o pală de vânt,
... Când mor, adie-mi lin peste mormânt.
Căci primăvara-i acum înflorită,
Gingașă și preamărită,
Dar fără tine-i goală,
În inimă-mi trezește răscoală
Căci cert e, tot ce vine prea ușor
Întotdeauna-i trecător,
... Totu-i trecător inafară de tine,
Pentru că la sol, iubirea mea te ține.
Of fii tu lună, c-oi fi eu soare,
Fii tu răceală, c-oi fi eu ardoare,
Fii tu corectă, c-oi fi eu eroare,
În viața-mi tu ești cea mai frumoasă floare.
Căci hai să facem o tocmire:
Fii tu mireasă și ți-oi fi eu mire.
Menirea
Menirea
...
Ai venit în lumea asta precum tu însuți ai ales,
Ți s-a dat numai povestea și timpu-n care să te naști
Și fără să fi făcut vreo școală cu profesori cineaști,
Tu ți-ai ales personajul să-i joci viața, cu succes!
...
Ai intrat în trupul ăsta ce te poart-acum prin lume,
Ca trăind manifestarea, să te dumirești, să crești,
Ai primit aici o viață, un destin, un scop și-un nume,
Dar prins în țesătura lumii, tu ai uitat cine ești!
...
Și pentru că-n umbra lumii stau fără suflete la pândă
Fiii-ntunecați ai beznei, cea de suflete flămândă,
Ești prins în capcana lor, încrengătura de ispite,
Ce te fac să uiți de tine, să trăiești pentru instincte!
...
Nu lua seamă la ispite, să nu te prindă-n plasa lor
Toate de ți se cuvin, nu toate-ți sunt necesare,
Lasă lumii ce-i al lumii, facă oamenii ce vor,
Tu vezi de destinul tău ce te-ndeamnă la răbdare!
...
Și vei afla Adevărul căci într-o zi te vei trezi
Din acea zi vei fi liber, mai liber ca niciodată
Iar trezindu-te vei ști că trăiești pentru a fi
Și fiind, vei împlini menirea ce ți-a fost dată!
Apus spre infinit
Așa - ș vrea câteodată,
Sa traca lumea toată...
Sa nu mai fiu ființă,
Sa uit tot ce-am trăit
Sa merg în infinit...
Și sincer, sper acolo
Sa nu găsesc nimic.
Și tare îmi doresc
Sa nu mai fiu nimic,
Sa nu mai simt nimic.
Sincer, am obosit...
Am obosit sa sper,
Am obosit sa cred,
Poate cred în nimic.
Sau poate eu aici
Sunt doar un mesager
Mergând spre apogeu
Dar nu transmit nimic.
Sunt un străin în lume
Ma simt cuprins de teama
Și sufletul ma cheamă.
Ma cheamă înnapoi
Dar eu, sunt în război.
As vrea sa treacă totul,
Sa uit c am existat..
Sa trec în infinit
Sa nu mai fiu nimic
Sa nu mai simt nimic,
Și sincer, sper acolo
Sa nu găsesc nimic.
Mândria
Mândria este pretutindeni,
O lume plină de ignoranți;
Se cred și cei mai cetățeni,
Si primii vin ca aspiranți.
Mândria înghite suflete întregi,
Le macină, le-aruncă-n societate;
Mai toți se simt, se cred mari regi,
Sub false-idei numite democrate.
Mulți nu înțeleg că însăși România,
E încă sub jugul fenomenului Pitești;
Că răul si-a schimbat mânia,
L-a transformat în depravări prietenești.
Mândria-i, păcatul suprem,
Primordial, luciferic sub pământ;
O Doamne, iartă-mi România,
Al vieții nost-prim legământ.
Înserare peste lume
Când seara respiră precum o fiinţă
chiar umbra de ziuă aproape opacă,
căderi de culori ce ascund stăruinţă
se duc printre nori să le fie o joacă.
Un pisc de cenuşă născut din înalturi
înghite în trupu-i un con de culoare
şi muşcă din cer, fără milă, în salturi,
aruncă cortine în gest de grandoare.
Mai piere-o paletă din cerul sălbatic,
dispar holograme învinse vremelnic,
curg semne discrete pe cerul apatic,
împunge o rază zâmbind şovăielnic.
Cupola renaşte sub ploaia de stele,
halouri respiră rotunduri de-aramă,
coboară în noapte, şirag de mărgele,
şi pier în tăcere murind în maramă.
Speranţele pleacă prin anii-lumină
spre noaptea rămasă grădină fertilă,
o floare de viaţă vremelnic s-o ţină,
cu vraja din vorbe să nasc-o idilă.
În colţul de iad dănţuind neputinţă,
umanul se-apleacă spre zarea orfană,
un cuib de războaie e-a lumii credinţă,
iubirea de oameni e-o pată sărmană.
Pe frunţi părăsite de gândul luminii,
în jocuri de vânt cad şuviţe înfrânte,
ţărâna le prinde, stindarde prin spinii
crescuţi ca în veacuri pustiul să cânte.
În ochi se aprinde un picur năvalnic,
cristalul de ură ce moartea ascunde
să poarte sămânţa din care năvalnic
un veac fără viaţă în lume pătrunde.
Speranţele pier din chemarea astrală
topite ca fulgul când focul atinge,
pământul se-aprinde când cerul înşală,
o noapte mai doare când ziua se stinge.
Mersul Edenului, Izolarea Bolii
Amărâta-i a noastră inima
Cea care mângâie conștiința
Și-și exprimă concepțiile necoapte,
Că și orologiul ce se roade ușor
Că să spună melos cântecul neastâmpărat și
Transcendent asupra trăirilor pământeșți.
Tu, cel cu îndemnarea divină de a compune
Pricepi să-ți pătrunzi în tegumente
Ce timp bovinele zbieră
Și te închini suveranului ceresc
Pentru încă un prilej.
Încăperea ornată cu specul vestit care răsfrânge înfățișarea unei ființe lipsită de caracteristici corporale, un trup ce este sprijinit de pardoseală ce se frământă domol asupra ale ei membrane. Aceeași pardoseală ce Îi glăsuiește o compoziție separată de argoul sărac spânzurat de a ei limba.
Anatomia lor se desface înrăutățit de oasele care mai de mult se cuprindeau că și cum erau chiar acelasi neam. Ultima lor bucătură este suspendată de ai ei dinți, prevezi dulcea salvare și ca o dorința ce s-a amestecat cu trupul Domnului Ceresc încăperea strălucește și reflectoarele se prefac în ochi. Înainte de a te scapă, cel divin îți rostește
-De ai fi știut că o barieră nu e evidențierea stingerii, ai fi mai avut al tău craniu.
Другие стихотворения автора
"Reflecții în Căirea Iubirii"
Dându-mi seama de ce am făcut,
Un singur lucru a trebuit să schimb.
Și anume, felul meu de a fi.
Nu știu dacă mă va ierta,
Dar vreau să-i demonstrez un singur lucru,
Faptul că nu îi iubesc doar trupul.
Fiind un copil, am multe de învățat,
Iar acest lucru mi-a deschis ochii
Către ce ar trebui să fiu,
Un așa-zis "bărbat" adevărat.
Dar uite că și eu,
Eul liric, tot mă înșel
Iar singurul lucru pe care-l caut
E pacea în suflet,
Căirea prin iubire.
Dar merit oare iubirea asta?
Drumul spre schimbare
Pe nesfârșitul drum al schimbării,
Hotărât am decis azi să calc.
Să schimb ceea ce a fost
Într-un viitor mult mai frumos.
Tot răul ce l-am semănat,
Ca o umbră îmi ține de urât,
Pe nesfârșitul drum, pe care încă-l zburd.
Nu sunt unul, suntem doi,
Iar la gândul ei tot mă-ntorc.
Știu că am dezamăgit-o
Prin stilul meu sălbatic de a trăi,
Dar vreau să știe,
Că pentru ea, pentru noi,
Eu mă voi schimba.
Ea e totul pentru mine,
O simplă fată, înaltă și brunetă
Cu un suflet enorm,
Și un zâmbet pur.
Ea știe că pentru ea îi dedic.
O știe adânc în suflet,
Încă sperând să mă schimb.
Iar eu, un tânăr poet neexperimentat
Pot doar să-i promit și să-i jur,
Că prin acest vers de amor
Drumul meu acum începe,
Vindecarea odată cu el,
În suflete să ne împăcăm.
"Reflecții în Căirea Iubirii"
Dându-mi seama de ce am făcut,
Un singur lucru a trebuit să schimb.
Și anume, felul meu de a fi.
Nu știu dacă mă va ierta,
Dar vreau să-i demonstrez un singur lucru,
Faptul că nu îi iubesc doar trupul.
Fiind un copil, am multe de învățat,
Iar acest lucru mi-a deschis ochii
Către ce ar trebui să fiu,
Un așa-zis "bărbat" adevărat.
Dar uite că și eu,
Eul liric, tot mă înșel
Iar singurul lucru pe care-l caut
E pacea în suflet,
Căirea prin iubire.
Dar merit oare iubirea asta?
Drumul spre schimbare
Pe nesfârșitul drum al schimbării,
Hotărât am decis azi să calc.
Să schimb ceea ce a fost
Într-un viitor mult mai frumos.
Tot răul ce l-am semănat,
Ca o umbră îmi ține de urât,
Pe nesfârșitul drum, pe care încă-l zburd.
Nu sunt unul, suntem doi,
Iar la gândul ei tot mă-ntorc.
Știu că am dezamăgit-o
Prin stilul meu sălbatic de a trăi,
Dar vreau să știe,
Că pentru ea, pentru noi,
Eu mă voi schimba.
Ea e totul pentru mine,
O simplă fată, înaltă și brunetă
Cu un suflet enorm,
Și un zâmbet pur.
Ea știe că pentru ea îi dedic.
O știe adânc în suflet,
Încă sperând să mă schimb.
Iar eu, un tânăr poet neexperimentat
Pot doar să-i promit și să-i jur,
Că prin acest vers de amor
Drumul meu acum începe,
Vindecarea odată cu el,
În suflete să ne împăcăm.
"Reflecții în Căirea Iubirii"
Dându-mi seama de ce am făcut,
Un singur lucru a trebuit să schimb.
Și anume, felul meu de a fi.
Nu știu dacă mă va ierta,
Dar vreau să-i demonstrez un singur lucru,
Faptul că nu îi iubesc doar trupul.
Fiind un copil, am multe de învățat,
Iar acest lucru mi-a deschis ochii
Către ce ar trebui să fiu,
Un așa-zis "bărbat" adevărat.
Dar uite că și eu,
Eul liric, tot mă înșel
Iar singurul lucru pe care-l caut
E pacea în suflet,
Căirea prin iubire.
Dar merit oare iubirea asta?
Drumul spre schimbare
Pe nesfârșitul drum al schimbării,
Hotărât am decis azi să calc.
Să schimb ceea ce a fost
Într-un viitor mult mai frumos.
Tot răul ce l-am semănat,
Ca o umbră îmi ține de urât,
Pe nesfârșitul drum, pe care încă-l zburd.
Nu sunt unul, suntem doi,
Iar la gândul ei tot mă-ntorc.
Știu că am dezamăgit-o
Prin stilul meu sălbatic de a trăi,
Dar vreau să știe,
Că pentru ea, pentru noi,
Eu mă voi schimba.
Ea e totul pentru mine,
O simplă fată, înaltă și brunetă
Cu un suflet enorm,
Și un zâmbet pur.
Ea știe că pentru ea îi dedic.
O știe adânc în suflet,
Încă sperând să mă schimb.
Iar eu, un tânăr poet neexperimentat
Pot doar să-i promit și să-i jur,
Că prin acest vers de amor
Drumul meu acum începe,
Vindecarea odată cu el,
În suflete să ne împăcăm.
"Reflecții în Căirea Iubirii"
Dându-mi seama de ce am făcut,
Un singur lucru a trebuit să schimb.
Și anume, felul meu de a fi.
Nu știu dacă mă va ierta,
Dar vreau să-i demonstrez un singur lucru,
Faptul că nu îi iubesc doar trupul.
Fiind un copil, am multe de învățat,
Iar acest lucru mi-a deschis ochii
Către ce ar trebui să fiu,
Un așa-zis "bărbat" adevărat.
Dar uite că și eu,
Eul liric, tot mă înșel
Iar singurul lucru pe care-l caut
E pacea în suflet,
Căirea prin iubire.
Dar merit oare iubirea asta?
Drumul spre schimbare
Pe nesfârșitul drum al schimbării,
Hotărât am decis azi să calc.
Să schimb ceea ce a fost
Într-un viitor mult mai frumos.
Tot răul ce l-am semănat,
Ca o umbră îmi ține de urât,
Pe nesfârșitul drum, pe care încă-l zburd.
Nu sunt unul, suntem doi,
Iar la gândul ei tot mă-ntorc.
Știu că am dezamăgit-o
Prin stilul meu sălbatic de a trăi,
Dar vreau să știe,
Că pentru ea, pentru noi,
Eu mă voi schimba.
Ea e totul pentru mine,
O simplă fată, înaltă și brunetă
Cu un suflet enorm,
Și un zâmbet pur.
Ea știe că pentru ea îi dedic.
O știe adânc în suflet,
Încă sperând să mă schimb.
Iar eu, un tânăr poet neexperimentat
Pot doar să-i promit și să-i jur,
Că prin acest vers de amor
Drumul meu acum începe,
Vindecarea odată cu el,
În suflete să ne împăcăm.