În trupul meu trăiesc 2 oameni
cIn trupul meu traiesc 2 oameni,,,
Unul bun si educat
Altul aspru plin de demoni,
Celalalt fara de pacat...
Unul lupta si se zbate
Sa o obtina orice tel,
Altul uneori visează
Sa aibă sufletul de otel....
Unul rupe si cu dinții
Sa obtina ce-a dorit,
Altul plange noaptea-n perna
Ca sa uite ce-a iubit....
Unul calca pe morminte
Sa ajungă acolo sus,
Altul cu tristețe asteapa
Ingandurat orice apus...
Unu injura si loveste
Toti sa faca cum vrea el,
Altul are doar un gand
Fericirea e a lui tel...
Altul lupta si se zbate
De nimic lui nu ii pasa,
Altul sta citește carti
Singurel la el acasa....
Unul vrea sa intoarca muntii
Si vrea sa obtina marea,
Altul se multumeste
Având doar painea si sarea....
Altul rupe tot din cale
Case si palate ar face
Altu-n casa lui de lut
Doar sa aibă un pic de pace
........
Doamne, spune-mi cum sa fac ?
Echilibrul sa-l gasesc...
Ca ma cert cu ambii zilnic,
Cum as putea să-i opresc ?!.
A. Țurcanu @reper
Categoria: Poezii filozofice
Toate poeziile autorului: А . Turcan
Data postării: 13 ianuarie
Vizualizări: 247
Poezii din aceiaşi categorie
SCÂNTEIA
Demult, în vremi nespuse
Când toate se-nvârteau în cerc
Şi-ncă nimic nu apăruse
În Universul cel deşert,
Un haos era Totul
Şi-n el, Nimicul cel incert!
Doar gânduri, vise fulgerau
În noaptea cea adâncă,
Şoptind poveşti ce existau
În cărţi nescrise încă…
Dar acolo, în abis,
E o mică scânteioară:
Dulce-atingere de vis!
Pâlpâie timid, de parcă
Gata e să se desfacă:
Mii şi mii de alte stele
Zugrăvite-n acuarele.
Şi, deodată, se-avântă:
Se înalţă, stă pe loc,
Se răsfiră şi se-adună
Cuminţică la mijloc…
Şi, cum cugetă aşa,
Vede undeva în zare
O lumină gingaşă,
Neînchipuit de mare!
Cum? Nu-i singură pe cale?
Ce-i acolo-aşa frumos?
Vai! Sunt multe felinare
Ce se joacă în Cosmos!
Râd la ea de parc-o cheamă
Să se prindă-n dansul lor
Învelite în marama
Vieţii şi culorilor.
Ea, Scânteia diafană
Îndrăzneşte, prinde aripi
Şi porneşte într-o goană
Spre albastrul zori-de-zi.
Şi, din fuga ei nebună,
O planetă se adună:
Mică, goală, cenuşie
Ce-o privea cu duioşie
Şi o rugă îi înalţă:
Hai, te rog, du-mă la viaţă!
Scânteioara o privi
Şi începe a se-nvârti
Cu viteza gândului
La porţile Timpului.
Şi în jurul ei descrie
O cupolă aurie:
Dintr-odată,
Stele mii
Se revarsă-n culori vii!
Totul e însufleţit,
Colorat şi strălucit
Pe planeta fericită
De dorinţa împlinită!
Acum e şi ea măreaţă
Pe altarul plin de viaţă
Al divinului ceresc
Unde toate se-mpletesc!
Mulţumesc, dragă Scânteie,
Creatoare de idee!
Pururi voi vorbi de tine
Vieţuind cum se cuvine,
Plăsmuind din calde gânduri
Fluturi, iazuri, roiuri, soiuri,
Rânduri, rânduri…
Şi, să-ţi fie chezăşie,
Am s-aşez un curcubeu
Să emane voioşie
Pân’ la cel mai mare Zeu!
Prea multă sensibilitate
Sensibilitatea, săraca de ea, e bună în felul ei. Este bine să fim sensibili, să ne exprimăm regretul când cineva a avut parte de întâmplări mai puțin plăcute, să fim alături de ei, să îi ascultăm, să îi liniștim, să îi înțelegem, să le alinăm suferințele, să oftăm alături de ei, să plângem alături de ei, să îi învelim când le este frig, să îi bandajăm când i-a zgâriat pisica (că tot din vina lor i-a zgâriat, că nu știu cum să se joace cu ea), să le punem pungă cu gheață de la frigider peste glezna luxată, să le ștergem lacrimile, să le dăm medicamente să le scadă febra, balsam de buze să nu mai fie atât de crăpate, să le dezinfectăm cuticulele sângerânde atunci când nu au știut cum să-și facă manichiura, au vrut să aibă unghii mai lungi față de cum le aveau în mod firesc, că cică așa e la modă, și acum au numai sânge pe la ele, să punem plase de țânțari, ca să nu îi mai înțepe atâta, să le sugă sângele, să nu le transmită malarie sau febra galbenă, să luăm insecticide, dacă tot insistă să intre în casă, să luăm și ventilator care să mai împrăștie mirosul de insecticide, să le ținem geamul întredeschis cât să nu mai intre țânțari și să mai și iasă mirosul de insecticid. Să reglăm centrala termică să mai dea și apă caldă, nu doar rece, că pe urmă va fi nevoie de și mai multe îngrijiri. Economiile nu prea țin cont de nevoile individuale ale oamenilor, sunt mai mult o nevoie egoistă de-a unui singur om.
Să nu ne zgârcim nici la suplimente care îmbunătățesc imunitatea, cum ar fi vitamina C, care are un gust delicios de lămâie și nici nu costă prea mult, este cam pentru toate buzunarele, o putem lua și dintr-o simplă limonadă, așa că nu avem de ce să ne abținem din a o achiziționa.
Să le luăm bluze groase, pufoase, numai bune de stat în casă. Să le luăm mască pentru îngrijirea feței, mască care previne apariția timpurie a ridurilor laba găștii și a ridurilor de expresie. Suntem prea tinere să avem riduri!
În general, sensibilitatea este soră cu generozitatea și grija, dar ce ne facem când ea scapă de sub control, atinge noi culmi, nu mai are limite? Mai este aceea o sensibilitate benefică, sănătoasă, bine-înțeleasă? Nu, bineînțeles că nu. Deja ceva din felul nostru de a fi scârțâie, iar această sensibilitate este principalul simptom. Ar cam fi cazul să ne punem întrebări:,,Oare de ce sunt așa?", ,,Nu cumva exagerez?", ,,Ce mă determină să am reacții atât de intense la lucruri banale în esență?"
Răspunsul îl vei găsi rătăcit pe undeva prin trecutul tău. Sensibilitatea despre care vorbim vine ca urmare a unui episod traumatizant din viață? Nu ai luat cât te-ai fi așteptat la vreun examen și de atunci te-ai decis să renunți la tot, gândindu-te că nu mai are rost? Nu ți s-au oferit nu știu ce oportunități la care sperai? Nu ai putut, în virtutea împrejurărilor, să faci ceva ce ți-ai propus? Dacă răspunsul este ,,da" la măcar jumătate dintre acestea, atunci, nu vorbim tocmai de sensibilitate, ci de o reacție adversă la lucruri ce s-au petrecut, ne-au durut pe moment, iar în urma lor a rămas o rană nevindecată complet.
Cum s-ar putea vindeca o asemenea rană? Scărpinând-o tot mai mult. Stând și analizând, oare de unde provine acea supărare însoțită de sensibilitate? Ai avut curajul să mergi la nu știu ce facultate de suedeză. Și la 19 ani, chiar îți trebuie curaj, să îți iei zborul, să pleci din casa părinților, dintr-un oraș de provincie, tocmai într-un mare centru universitar. Și acolo ce să vezi, drumul spre succes și facultăți interesante de trecut în CV, nu este presărat numai cu momente pașnice, că este una căreia îi place să urle, să țipe, să îi umilească pe studenți că nu pronunță perfect în această limbă nord-germanică, că nu știu timpurile la perfecție, că nu stăpânesc gramatica și sintaxa...tot perfect? Nici nu știu ce ar mai fi perfect, cum ar mai fi perfect, și nici nu cred că ar trebui să conteze acea perfecțiune subiectivă. Dacă ar fi niște standarde obiective, atunci da, merită să aderăm la ele, să încercăm să le atingem, pentru că așa progresul chiar se poate măsura și observa. Pe când, dacă sunt obiective pe care doar o persoană le vrea, restul nu le vor, nu are sens să ne mai comparăm, oricum nu putem aprecia sau cântări nimic din auzite. Cert este că cine umilește studenții că nu știu perfect, are inimă de pădurar care taie copacii pe bandă rulantă fără să se mai uite la ce a lăsat în urma lui. Da, foarte obiective criteriile de evaluare, cum poți că femeie de 58 de ani, care o viață întreagă doar de suedeză te-ai înconjurat, să consideri că o studentă de 19 ani trebuie să îți fie egală în măiestrie, în pricepere? Suntem acolo să învățăm, dacă ne nășteam gata învățați, nu ne mai înscriam la nicio specializare și gata, la ce ne mai trebuia, dacă deja am fi știut? Nu era mai ieftin, fără chirie, fără drumuri cu trenul, fără cămine, fără abonament la bibliotecă, fără mâncare plus multe alte utilități? E ciudat tare ce se întâmplă când femeile de 58 de ani te judecă după propriile lor seturi de valori. E ca și cum, studenta i-ar da meditații unui copil de 8 ani. Abia poate să scrie în propria limbă la anii aceia, darămite în engleză, franceză... Nu ar fi traumatizant să se apuce să-l certe că de ce nu a avut timp să stăpânească conținutul la perfecție? Cât timp? că devine vagă în exprimare persoana care oferă lecții în privat? Timp, adică s-ar fi putut târgui cu mama lui să o roage să-l nască la 5 luni, nu la 9 luni, cum e normal, să apară pe lume mai devreme, să învețe mai devreme, doar pentru că așa vrea persoana care dă lecții. Mai este și chestiunea de timp pământean. Câtă vreme locuim pe aceeași planetă, toți avem același timp, 24 de ore, nu mai mult.
Perfecțiunea asta subiectivă a altora naște sensibilități de toate felurile. Nici nu are sens să aspirăm să o atingem. Nu știm ce vrea persoana care nu este mulțumită de noi. Nu știm ce gândește, cum gândește, ce preferă, ce nu preferă, cât, ce, cum și în ce măsură.
Perfecțiunea subiectivă a altora e paralizantă, atât emoțional, cât și faptic. Dacă studenta este umilită de fiecare dată când deschide gura, va mai avea ea încredere în ea că are șanse să devină o bună vorbitoare de suedeză? Va mai găsi ea puterea, în adâncul sufletului ei, să meargă mai departe, să vrea să exerseze, să citească, să se îmbunătățească, până va obține fluența, cadența și muzicalitatea limbii? Nu, nu mai are cum. A avut intenții bune, care s-au destrămat pe parcurs.
Perfecțiunea subiectivă a altora încetinește, reprimă. Cum ar fi să îți planifice profesoara fiecare sunet când să îl rostești, cum să îl rostești. Nu te-ar intimida această tehnică de a învăța? Unde mai este pasiunea, farmecul, frumusețea cât se poate de neregulată și de versatilă a limbii? Când vei mai avea timp să te concentrezi pe vocabular, gramatică, sintaxă și ce vrea ea, când accentul cade întotdeauna pe cum vorbești? Nu cumva devine un obstacol de care nu poți trece? Fix ca la testele cu mai multe variante de răspuns. Ai ajuns la o întrebare la care nu știi care ar fi răspunsul corect, deși până atunci ai răspuns bine. Ce faci? Te împotmolești acolo și nu mergi mai departe, doar pentru că acolo nu știi? Ar fi o mare pierdere, atât pentru evaluator, cât și pentru tine (în primul rând).
Ca replică la perfecțiunea subiectivă a altora, trebuie să ne construim propriul set de valori, propria noastră perfecțiune, care atenție, să fie obiectivă, din mai multe motive: să nu ajungem la acea sensibilitate care ne împiedică să facem orice am vrea și să simțim chiar că evoluăm, atât cât este omenește posibil, nefiind constrânși de alții, de alte aspecte și de alte împrejurări.
O viață într-o clipă
O viață într-o clipă
De ar știi omul căci viața e plină de suspine
S-ar mai fi naște, ar m-ar trăi ?
Cu fiecare pas el tot transpiră...
Lasă urme ca să respire .
E viața doar un vis de zi
Sau ziua ,o viață de om?
Mă interogez într-una...
Răspuns corect eu voi primi ?
Trăind aflăm metode, de-a continua
De-a rezista...
Când pământul de sub picioare te acoperă
Tu ii spui ,am fost aici ,sunt și acum.
A fi
Orele astrale ale omenirii
Odă femeii
Ne-arată sfântul Eminescu, în cea de-a cincea lui scrisoare,
Puterea ce-o are femeia, să te ridice sau, coboare.
Ne-arată sfântul Eminescu, și-n nestematul lui luceafăr,
Cum te distruge chiar femeia, sau din orice, te scoate teafăr.
Da, doamna cea de lângă tine, e singura care alege
De-ți va fi rău sau vei fi bine, de vei fi sclav sau vei fi rege.
Vezi lumea ce ne înconjoară, cum e zidită de femei!
Ea-i singura ce dă putere, celui ce-i dă iubirea ei.
Cum nențeleapta Cătălina, avînd răbdare prea puțin,
A dat puterea de luceafăr la servitor, lui Cătălin,
Ce nici măcar n-a folosit-o, ne-nțelegând cât e de mare,
În schimb, luceafărul cel veșnic, căzut-a-n veacuri de uitare,
La fel e când îți dai puterea, prea timpuriu unei femei,
Ne-nțelegând ce se ascunde cu-adevărat în mintea ei.
De vrei s-o faci a ta zeiță, sperând că zeu vei deveni,
Așteaptă dar să vezi ce-alege-nainte de-a te dărui.
De vrea să vadă diamantul ce-l porți în inimă și-n gând,
Sau va alege-o scânteiere, a unui ciob frumos, de rând.
Vrei sufletu-ți să-i pui pe masă? Așteaptă și, vedea-vei poate,
De merită a ta iubire, de merită mai mult de-o noapte.
SCÂNTEIA
Demult, în vremi nespuse
Când toate se-nvârteau în cerc
Şi-ncă nimic nu apăruse
În Universul cel deşert,
Un haos era Totul
Şi-n el, Nimicul cel incert!
Doar gânduri, vise fulgerau
În noaptea cea adâncă,
Şoptind poveşti ce existau
În cărţi nescrise încă…
Dar acolo, în abis,
E o mică scânteioară:
Dulce-atingere de vis!
Pâlpâie timid, de parcă
Gata e să se desfacă:
Mii şi mii de alte stele
Zugrăvite-n acuarele.
Şi, deodată, se-avântă:
Se înalţă, stă pe loc,
Se răsfiră şi se-adună
Cuminţică la mijloc…
Şi, cum cugetă aşa,
Vede undeva în zare
O lumină gingaşă,
Neînchipuit de mare!
Cum? Nu-i singură pe cale?
Ce-i acolo-aşa frumos?
Vai! Sunt multe felinare
Ce se joacă în Cosmos!
Râd la ea de parc-o cheamă
Să se prindă-n dansul lor
Învelite în marama
Vieţii şi culorilor.
Ea, Scânteia diafană
Îndrăzneşte, prinde aripi
Şi porneşte într-o goană
Spre albastrul zori-de-zi.
Şi, din fuga ei nebună,
O planetă se adună:
Mică, goală, cenuşie
Ce-o privea cu duioşie
Şi o rugă îi înalţă:
Hai, te rog, du-mă la viaţă!
Scânteioara o privi
Şi începe a se-nvârti
Cu viteza gândului
La porţile Timpului.
Şi în jurul ei descrie
O cupolă aurie:
Dintr-odată,
Stele mii
Se revarsă-n culori vii!
Totul e însufleţit,
Colorat şi strălucit
Pe planeta fericită
De dorinţa împlinită!
Acum e şi ea măreaţă
Pe altarul plin de viaţă
Al divinului ceresc
Unde toate se-mpletesc!
Mulţumesc, dragă Scânteie,
Creatoare de idee!
Pururi voi vorbi de tine
Vieţuind cum se cuvine,
Plăsmuind din calde gânduri
Fluturi, iazuri, roiuri, soiuri,
Rânduri, rânduri…
Şi, să-ţi fie chezăşie,
Am s-aşez un curcubeu
Să emane voioşie
Pân’ la cel mai mare Zeu!
Prea multă sensibilitate
Sensibilitatea, săraca de ea, e bună în felul ei. Este bine să fim sensibili, să ne exprimăm regretul când cineva a avut parte de întâmplări mai puțin plăcute, să fim alături de ei, să îi ascultăm, să îi liniștim, să îi înțelegem, să le alinăm suferințele, să oftăm alături de ei, să plângem alături de ei, să îi învelim când le este frig, să îi bandajăm când i-a zgâriat pisica (că tot din vina lor i-a zgâriat, că nu știu cum să se joace cu ea), să le punem pungă cu gheață de la frigider peste glezna luxată, să le ștergem lacrimile, să le dăm medicamente să le scadă febra, balsam de buze să nu mai fie atât de crăpate, să le dezinfectăm cuticulele sângerânde atunci când nu au știut cum să-și facă manichiura, au vrut să aibă unghii mai lungi față de cum le aveau în mod firesc, că cică așa e la modă, și acum au numai sânge pe la ele, să punem plase de țânțari, ca să nu îi mai înțepe atâta, să le sugă sângele, să nu le transmită malarie sau febra galbenă, să luăm insecticide, dacă tot insistă să intre în casă, să luăm și ventilator care să mai împrăștie mirosul de insecticide, să le ținem geamul întredeschis cât să nu mai intre țânțari și să mai și iasă mirosul de insecticid. Să reglăm centrala termică să mai dea și apă caldă, nu doar rece, că pe urmă va fi nevoie de și mai multe îngrijiri. Economiile nu prea țin cont de nevoile individuale ale oamenilor, sunt mai mult o nevoie egoistă de-a unui singur om.
Să nu ne zgârcim nici la suplimente care îmbunătățesc imunitatea, cum ar fi vitamina C, care are un gust delicios de lămâie și nici nu costă prea mult, este cam pentru toate buzunarele, o putem lua și dintr-o simplă limonadă, așa că nu avem de ce să ne abținem din a o achiziționa.
Să le luăm bluze groase, pufoase, numai bune de stat în casă. Să le luăm mască pentru îngrijirea feței, mască care previne apariția timpurie a ridurilor laba găștii și a ridurilor de expresie. Suntem prea tinere să avem riduri!
În general, sensibilitatea este soră cu generozitatea și grija, dar ce ne facem când ea scapă de sub control, atinge noi culmi, nu mai are limite? Mai este aceea o sensibilitate benefică, sănătoasă, bine-înțeleasă? Nu, bineînțeles că nu. Deja ceva din felul nostru de a fi scârțâie, iar această sensibilitate este principalul simptom. Ar cam fi cazul să ne punem întrebări:,,Oare de ce sunt așa?", ,,Nu cumva exagerez?", ,,Ce mă determină să am reacții atât de intense la lucruri banale în esență?"
Răspunsul îl vei găsi rătăcit pe undeva prin trecutul tău. Sensibilitatea despre care vorbim vine ca urmare a unui episod traumatizant din viață? Nu ai luat cât te-ai fi așteptat la vreun examen și de atunci te-ai decis să renunți la tot, gândindu-te că nu mai are rost? Nu ți s-au oferit nu știu ce oportunități la care sperai? Nu ai putut, în virtutea împrejurărilor, să faci ceva ce ți-ai propus? Dacă răspunsul este ,,da" la măcar jumătate dintre acestea, atunci, nu vorbim tocmai de sensibilitate, ci de o reacție adversă la lucruri ce s-au petrecut, ne-au durut pe moment, iar în urma lor a rămas o rană nevindecată complet.
Cum s-ar putea vindeca o asemenea rană? Scărpinând-o tot mai mult. Stând și analizând, oare de unde provine acea supărare însoțită de sensibilitate? Ai avut curajul să mergi la nu știu ce facultate de suedeză. Și la 19 ani, chiar îți trebuie curaj, să îți iei zborul, să pleci din casa părinților, dintr-un oraș de provincie, tocmai într-un mare centru universitar. Și acolo ce să vezi, drumul spre succes și facultăți interesante de trecut în CV, nu este presărat numai cu momente pașnice, că este una căreia îi place să urle, să țipe, să îi umilească pe studenți că nu pronunță perfect în această limbă nord-germanică, că nu știu timpurile la perfecție, că nu stăpânesc gramatica și sintaxa...tot perfect? Nici nu știu ce ar mai fi perfect, cum ar mai fi perfect, și nici nu cred că ar trebui să conteze acea perfecțiune subiectivă. Dacă ar fi niște standarde obiective, atunci da, merită să aderăm la ele, să încercăm să le atingem, pentru că așa progresul chiar se poate măsura și observa. Pe când, dacă sunt obiective pe care doar o persoană le vrea, restul nu le vor, nu are sens să ne mai comparăm, oricum nu putem aprecia sau cântări nimic din auzite. Cert este că cine umilește studenții că nu știu perfect, are inimă de pădurar care taie copacii pe bandă rulantă fără să se mai uite la ce a lăsat în urma lui. Da, foarte obiective criteriile de evaluare, cum poți că femeie de 58 de ani, care o viață întreagă doar de suedeză te-ai înconjurat, să consideri că o studentă de 19 ani trebuie să îți fie egală în măiestrie, în pricepere? Suntem acolo să învățăm, dacă ne nășteam gata învățați, nu ne mai înscriam la nicio specializare și gata, la ce ne mai trebuia, dacă deja am fi știut? Nu era mai ieftin, fără chirie, fără drumuri cu trenul, fără cămine, fără abonament la bibliotecă, fără mâncare plus multe alte utilități? E ciudat tare ce se întâmplă când femeile de 58 de ani te judecă după propriile lor seturi de valori. E ca și cum, studenta i-ar da meditații unui copil de 8 ani. Abia poate să scrie în propria limbă la anii aceia, darămite în engleză, franceză... Nu ar fi traumatizant să se apuce să-l certe că de ce nu a avut timp să stăpânească conținutul la perfecție? Cât timp? că devine vagă în exprimare persoana care oferă lecții în privat? Timp, adică s-ar fi putut târgui cu mama lui să o roage să-l nască la 5 luni, nu la 9 luni, cum e normal, să apară pe lume mai devreme, să învețe mai devreme, doar pentru că așa vrea persoana care dă lecții. Mai este și chestiunea de timp pământean. Câtă vreme locuim pe aceeași planetă, toți avem același timp, 24 de ore, nu mai mult.
Perfecțiunea asta subiectivă a altora naște sensibilități de toate felurile. Nici nu are sens să aspirăm să o atingem. Nu știm ce vrea persoana care nu este mulțumită de noi. Nu știm ce gândește, cum gândește, ce preferă, ce nu preferă, cât, ce, cum și în ce măsură.
Perfecțiunea subiectivă a altora e paralizantă, atât emoțional, cât și faptic. Dacă studenta este umilită de fiecare dată când deschide gura, va mai avea ea încredere în ea că are șanse să devină o bună vorbitoare de suedeză? Va mai găsi ea puterea, în adâncul sufletului ei, să meargă mai departe, să vrea să exerseze, să citească, să se îmbunătățească, până va obține fluența, cadența și muzicalitatea limbii? Nu, nu mai are cum. A avut intenții bune, care s-au destrămat pe parcurs.
Perfecțiunea subiectivă a altora încetinește, reprimă. Cum ar fi să îți planifice profesoara fiecare sunet când să îl rostești, cum să îl rostești. Nu te-ar intimida această tehnică de a învăța? Unde mai este pasiunea, farmecul, frumusețea cât se poate de neregulată și de versatilă a limbii? Când vei mai avea timp să te concentrezi pe vocabular, gramatică, sintaxă și ce vrea ea, când accentul cade întotdeauna pe cum vorbești? Nu cumva devine un obstacol de care nu poți trece? Fix ca la testele cu mai multe variante de răspuns. Ai ajuns la o întrebare la care nu știi care ar fi răspunsul corect, deși până atunci ai răspuns bine. Ce faci? Te împotmolești acolo și nu mergi mai departe, doar pentru că acolo nu știi? Ar fi o mare pierdere, atât pentru evaluator, cât și pentru tine (în primul rând).
Ca replică la perfecțiunea subiectivă a altora, trebuie să ne construim propriul set de valori, propria noastră perfecțiune, care atenție, să fie obiectivă, din mai multe motive: să nu ajungem la acea sensibilitate care ne împiedică să facem orice am vrea și să simțim chiar că evoluăm, atât cât este omenește posibil, nefiind constrânși de alții, de alte aspecte și de alte împrejurări.
O viață într-o clipă
O viață într-o clipă
De ar știi omul căci viața e plină de suspine
S-ar mai fi naște, ar m-ar trăi ?
Cu fiecare pas el tot transpiră...
Lasă urme ca să respire .
E viața doar un vis de zi
Sau ziua ,o viață de om?
Mă interogez într-una...
Răspuns corect eu voi primi ?
Trăind aflăm metode, de-a continua
De-a rezista...
Când pământul de sub picioare te acoperă
Tu ii spui ,am fost aici ,sunt și acum.
A fi
Orele astrale ale omenirii
Odă femeii
Ne-arată sfântul Eminescu, în cea de-a cincea lui scrisoare,
Puterea ce-o are femeia, să te ridice sau, coboare.
Ne-arată sfântul Eminescu, și-n nestematul lui luceafăr,
Cum te distruge chiar femeia, sau din orice, te scoate teafăr.
Da, doamna cea de lângă tine, e singura care alege
De-ți va fi rău sau vei fi bine, de vei fi sclav sau vei fi rege.
Vezi lumea ce ne înconjoară, cum e zidită de femei!
Ea-i singura ce dă putere, celui ce-i dă iubirea ei.
Cum nențeleapta Cătălina, avînd răbdare prea puțin,
A dat puterea de luceafăr la servitor, lui Cătălin,
Ce nici măcar n-a folosit-o, ne-nțelegând cât e de mare,
În schimb, luceafărul cel veșnic, căzut-a-n veacuri de uitare,
La fel e când îți dai puterea, prea timpuriu unei femei,
Ne-nțelegând ce se ascunde cu-adevărat în mintea ei.
De vrei s-o faci a ta zeiță, sperând că zeu vei deveni,
Așteaptă dar să vezi ce-alege-nainte de-a te dărui.
De vrea să vadă diamantul ce-l porți în inimă și-n gând,
Sau va alege-o scânteiere, a unui ciob frumos, de rând.
Vrei sufletu-ți să-i pui pe masă? Așteaptă și, vedea-vei poate,
De merită a ta iubire, de merită mai mult de-o noapte.
Alte poezii ale autorului
Clar de lună 🌙
CLAR DE LUNĂ"
E clar de luna...
Stele se ivesc,
Am incercat
Sa te iubesc....
Ador deja ploaia
Chiar de e rece
Te adorasem pe tine...
Imi erai "Rege".
Sub clar de luna
Azi privesc
Cuvântul "Adio"
Ușor il soptesc....
Sub luna plina
Acum rostesc :
",Am incetat ...
Sa mai iubesc "
@reper A.Turcanu
Amintiri
A fost o data ca-n povesti
O viata minunată
Cind oamenii se mai vedeau..
Prin drum, si pe la poarta
Cind oamenii se intilneau
La veselii si sezatori,
Iar fete si baieti jucau,
La hore pina'n zori...
Copii pina tirziu jucau
De'ascunsea pe afară...
Si nu conta ca-s la oras
Sau poate, de la tara....
Facem o galagie, Doamne....
Mereu babe ne certau,
Si in suflet realizau
Copii se distrau....
Da, ce șotii mai faceam..
Fugeam de acasa
In ripa ne scaldam....
Boboceii de atitea ori,
Noi i-am pierdut
Cind ne trimeteau parintii
Pe iarba la pascut!
Din nisip castele
Noi vara construiam
Cate trairi , emoti
Momente noi aveam...
Baietii construiau casute,
Singuri in copaci!
Sculptau locuri frumoase
Din rachite , fagi.
Acoperis din stuh sau paie
Sa ne putem ascunde ,
Cind vine cite o ploaie
Mi-e mila de copii
Ce cresc azi , acum...
Ca n-au trait emotii
La joaca de "in drum"
Nu stiu de "baba oarba"
Ce seara o jucam
Si pereche la papuci
Jucand le cautam.
Nimic nu poate fi ca inainte ,
Si vara ne era
Cu mult mai fierbinte!
Pe dealuri pe cimpii
Nici iarba nu crestea ,
Animalele iarba o pastea.
In livada ades, noi ne jucam
Cu prune dulci, mereu ne alintam
In padure dupa flori alese...
Vazut-am animale ,
Multe si diverse...
Si o caprioara
Acasa am avut !
Finca micuta
Ranita s-a pierdut...
Am vazut si lanuri
De ghiocei cindva,
Iar voi nu stiu daca
O sa-i vedeti ,cindva.
Padurea cea de brazi
Astazi s-a uscat,
Cararile padurii
Azi s-au astupat.
Oamenii n-au timp
Sa le mai paseasca,
Pe internet ore in sir
Reitingul sa-si creasca.
Cu fetele ne intilneam
Cosite la papusi noi impleteam...
Azi rar de tot ne salutam
Decit, pe internet, cind mai intram
Nimic nu rializam...
Nimic nu ne mai povestim...
Emotii, sentimente
Noi nu mai traim!
Nu auzim nici cintec
De pasari primavara...
Nu stim ce e picnicul
Familial vara...
Cum e sa zburzi
Vara pe cimpie,
Cum sa maninci un strugur ,
Vara de la vie.
Mă duc în 🔥
Mă duc în foc să ard
Din propria dorință
Voi simți din nou pe piele
Ce-i aia suferință ..
Mă duc să sim din nou
Strigăte de jale...
Și să simt de fapt
Chinuri infernale...
Aut .A Țurcanu
@reper
Mă duc în 🔥
Mă duc în foc să ard
Din propria dorință
Voi simți din nou pe piele
Ce-i aia suferință ..
Mă duc să sim din nou
Strigăte de jale...
Și să simt de fapt
Chinuri infernale...
Aut .A Țurcanu
@reper
Balada pentru cel ce n-a mai fost
Baladă pentru cel ce n-a mai fost
(cu dor care nu mai întreabă și iubire care nu mai cere)
Nu ți-am scris când tăcerile strigau,
Când umbrele tale dansau prin perdele —
Doar am învățat să respir lipsa ta,
Să iubesc tăcerea — ca pe tine, în stele.
A venit aseară vântul, o umbră,
Să mă-ntrebe cu glasul tău stins:
„Mai plângi?” Iar eu am zâmbit amar,
Cum zâmbești când durerea s-a prins.
Și am lăsat lacrimile să curgă cu ploaia,
Să le poarte pe drumuri străine,
Să nu mai știe nimeni că dor,
Că încă port numele tău în mine.
N-am cerut să te-ntorci. Nici nu mai sper.
Pașii tăi s-au pierdut ca-n vis —
Dar port în mine un cântec fără glas,
Un ecou de tine, nedescris.
Noaptea s-a așternut peste mine ca o rană,
Blândă, dar adâncă, ca un legământ,
Și i-am spus: „E-n altă lume iubirea mea,
Una fără întoarceri, fără cuvânt.”
Stelele – candele oarbe, fără foc,
Luna – o corabie ce-și plânge drumul,
Și cerul e gol, fără tine-n el,
Ca un templu părăsit ce-și uită rostul.
Frunza tremură pe ram ca dorul meu,
Sub fiecare bătaie de vânt —
Tremură, dar nu cade…
Așa cum nici eu nu renunț.
Am păstrat locul tău la fereastra vieții,
De parcă te-ai fi întors vreodată,
Dar știu — nu mai ești nici în zare, nici în vis,
Doar în mine… ca o rană niciodată coaptă.
Și dacă vreodată vei trece prin gând,
Ca o umbră de frunză în visul tăcut,
Să știi că aici, în inima mea care tace,
Ești încă… neșters, netrecut, neminut.
Iar când adorm, te văd ca pe-o icoană —
Într-un colț de cer, prăfuit, neuitat,
Și mă sting câte puțin cu fiecare noapte,
Cu fiecare „te iubesc” nerostit, îngropat.
A.Turcanu
Stiu...
Știu ,că nu o sa vin diseară
Și vei sta iar în tăcere....
Îți trimit din depărtare
O călduță adiere ....
Să te atinga cu dulceață,
Cu tandrețe, ca un zeu....
Să te atinga așa dulce
Cum te-aș atinge doar eu...
Clar de lună 🌙
CLAR DE LUNĂ"
E clar de luna...
Stele se ivesc,
Am incercat
Sa te iubesc....
Ador deja ploaia
Chiar de e rece
Te adorasem pe tine...
Imi erai "Rege".
Sub clar de luna
Azi privesc
Cuvântul "Adio"
Ușor il soptesc....
Sub luna plina
Acum rostesc :
",Am incetat ...
Sa mai iubesc "
@reper A.Turcanu
Amintiri
A fost o data ca-n povesti
O viata minunată
Cind oamenii se mai vedeau..
Prin drum, si pe la poarta
Cind oamenii se intilneau
La veselii si sezatori,
Iar fete si baieti jucau,
La hore pina'n zori...
Copii pina tirziu jucau
De'ascunsea pe afară...
Si nu conta ca-s la oras
Sau poate, de la tara....
Facem o galagie, Doamne....
Mereu babe ne certau,
Si in suflet realizau
Copii se distrau....
Da, ce șotii mai faceam..
Fugeam de acasa
In ripa ne scaldam....
Boboceii de atitea ori,
Noi i-am pierdut
Cind ne trimeteau parintii
Pe iarba la pascut!
Din nisip castele
Noi vara construiam
Cate trairi , emoti
Momente noi aveam...
Baietii construiau casute,
Singuri in copaci!
Sculptau locuri frumoase
Din rachite , fagi.
Acoperis din stuh sau paie
Sa ne putem ascunde ,
Cind vine cite o ploaie
Mi-e mila de copii
Ce cresc azi , acum...
Ca n-au trait emotii
La joaca de "in drum"
Nu stiu de "baba oarba"
Ce seara o jucam
Si pereche la papuci
Jucand le cautam.
Nimic nu poate fi ca inainte ,
Si vara ne era
Cu mult mai fierbinte!
Pe dealuri pe cimpii
Nici iarba nu crestea ,
Animalele iarba o pastea.
In livada ades, noi ne jucam
Cu prune dulci, mereu ne alintam
In padure dupa flori alese...
Vazut-am animale ,
Multe si diverse...
Si o caprioara
Acasa am avut !
Finca micuta
Ranita s-a pierdut...
Am vazut si lanuri
De ghiocei cindva,
Iar voi nu stiu daca
O sa-i vedeti ,cindva.
Padurea cea de brazi
Astazi s-a uscat,
Cararile padurii
Azi s-au astupat.
Oamenii n-au timp
Sa le mai paseasca,
Pe internet ore in sir
Reitingul sa-si creasca.
Cu fetele ne intilneam
Cosite la papusi noi impleteam...
Azi rar de tot ne salutam
Decit, pe internet, cind mai intram
Nimic nu rializam...
Nimic nu ne mai povestim...
Emotii, sentimente
Noi nu mai traim!
Nu auzim nici cintec
De pasari primavara...
Nu stim ce e picnicul
Familial vara...
Cum e sa zburzi
Vara pe cimpie,
Cum sa maninci un strugur ,
Vara de la vie.
Mă duc în 🔥
Mă duc în foc să ard
Din propria dorință
Voi simți din nou pe piele
Ce-i aia suferință ..
Mă duc să sim din nou
Strigăte de jale...
Și să simt de fapt
Chinuri infernale...
Aut .A Țurcanu
@reper
Mă duc în 🔥
Mă duc în foc să ard
Din propria dorință
Voi simți din nou pe piele
Ce-i aia suferință ..
Mă duc să sim din nou
Strigăte de jale...
Și să simt de fapt
Chinuri infernale...
Aut .A Țurcanu
@reper
Balada pentru cel ce n-a mai fost
Baladă pentru cel ce n-a mai fost
(cu dor care nu mai întreabă și iubire care nu mai cere)
Nu ți-am scris când tăcerile strigau,
Când umbrele tale dansau prin perdele —
Doar am învățat să respir lipsa ta,
Să iubesc tăcerea — ca pe tine, în stele.
A venit aseară vântul, o umbră,
Să mă-ntrebe cu glasul tău stins:
„Mai plângi?” Iar eu am zâmbit amar,
Cum zâmbești când durerea s-a prins.
Și am lăsat lacrimile să curgă cu ploaia,
Să le poarte pe drumuri străine,
Să nu mai știe nimeni că dor,
Că încă port numele tău în mine.
N-am cerut să te-ntorci. Nici nu mai sper.
Pașii tăi s-au pierdut ca-n vis —
Dar port în mine un cântec fără glas,
Un ecou de tine, nedescris.
Noaptea s-a așternut peste mine ca o rană,
Blândă, dar adâncă, ca un legământ,
Și i-am spus: „E-n altă lume iubirea mea,
Una fără întoarceri, fără cuvânt.”
Stelele – candele oarbe, fără foc,
Luna – o corabie ce-și plânge drumul,
Și cerul e gol, fără tine-n el,
Ca un templu părăsit ce-și uită rostul.
Frunza tremură pe ram ca dorul meu,
Sub fiecare bătaie de vânt —
Tremură, dar nu cade…
Așa cum nici eu nu renunț.
Am păstrat locul tău la fereastra vieții,
De parcă te-ai fi întors vreodată,
Dar știu — nu mai ești nici în zare, nici în vis,
Doar în mine… ca o rană niciodată coaptă.
Și dacă vreodată vei trece prin gând,
Ca o umbră de frunză în visul tăcut,
Să știi că aici, în inima mea care tace,
Ești încă… neșters, netrecut, neminut.
Iar când adorm, te văd ca pe-o icoană —
Într-un colț de cer, prăfuit, neuitat,
Și mă sting câte puțin cu fiecare noapte,
Cu fiecare „te iubesc” nerostit, îngropat.
A.Turcanu
Stiu...
Știu ,că nu o sa vin diseară
Și vei sta iar în tăcere....
Îți trimit din depărtare
O călduță adiere ....
Să te atinga cu dulceață,
Cu tandrețe, ca un zeu....
Să te atinga așa dulce
Cum te-aș atinge doar eu...