TIMPUL

   Nu-ţi voi mai scrie versuri. Du-te tu,
    în leagănul mareelor lunare... 
    această noapte scurtă se trecu, 
    ca umbra pescăruşilor în mare.
    
    Acum, pe ţărmul gol încărunţesc 
    de dorul tău, de dorul cărnii tale... 
    acesta e destinul meu lumesc, 
    pândit de plictiseli duminicale.
    
    Aş vrea să dorm aici, cu întristarea 
    la piept. Culcat pe ţărm ca un artist, 
    dar din adâncuri, mi te aruncă marea, 
    ca spre-un pescar îmbătrânit şi trist.

Mie, dintre multe alte lucruri, îmi plac felinarele. Pentru formele lor unice, pentru utilitatea lor, pentru lumina lor, pentru flăcările jucăușe dădătoare de lumină, de viață, de speranță... Pentru simplul fapt că au forța și tăria de a alunga umbrele și întunericul... Căci fără lumina lor, ar exista doar întuneric.

Am întâlnit multe felinare în calea mea. Unele 'nalte, zvelte, străluminând slab, cu blândețe, dimprejurul, altele mai mici, zgârcite cu lumina, atârnate de zidul vreunei case mai vechi, veghindu-și eternitatea numai în crâmpeie de lumină, altele, solitare, luptându-se cu fuioare de ceață ce văluresc bănci la fel de solitare...
Toate mi-or plăcut, dar niciunul atât de mult ca felinarul bunicului meu, poate că tocmai aceasta-i, cumva, motivul pentru care îmi plac atât de mult felinarele...

Și-mi aduc aminte de-o noapte de vară, în care o furtună cumplită s-a abătut asupra satului, norii n-au mai rezistat și s-au frânt în torente de nestăvilit. Întreg satul a fost măturat de ape tulburi care au luat totul în calea lor: case, grădini, pasări, animale, chiar și oameni...

Casa bunicilor a scăpat teafără, plânsă doar prin câteva găuri din tavan, bunica a pus ligheane și crătiți ca să strângă toată apa, toate acele lacrimi, ca mai apoi să le verse în grădină peste florile ei dragi, - acum veștede -, bolborosind incantații ciudate, care mai apoi, aveau să le readucă la viață:

- Puni copchile, în calea lu' bune-tu felinaru', că-i noapti ș-a rătăci calea...

Am luat chibriturile de pe policioara de lemn a sobei, am înălțat felinarul de pe tocul ușii, i-am ridicat sticla, ș-am aprins feștila cu o flacără tremurândă, firavă ca inima mea, fiindcă bunicul își pusese cizmele grele de cauciuc dimpreună cu haina de ploaie și plecase de ore bune în sat, să ajute...

Am pus felinarul în fereastă, dând perdeluța deoparte și stăteam cu bărbia sprijinită-n mâini, sfredelind cu privirea întunericul greu, încercând să deslușesc silueta înaltă a bunicului...

Era târziu în noapte, orele se scurgeau greu, casa era acum liniștită, s-auzea doar ticăitul orologiului vechi ce purta ecoul oftatului bunicii, care-și făcea de treabă cu ochelarii apucați pe vârful nasului, cusându-și în petice de pânză, neputința...

Iar mie mi se părea că întreg cerul se prăbușise din genuni peste toată valea, învăluindu-i suflarea cu o neliniște nefirească, inima îmi zvâcnea în piept cu putere, pulsându-mi sângele înspre tâmple,  aerul se lăsase greu de respirat, iar încordarea se făcuse stăpână peste toată casa...

Priveam din când în când la flăcăruia palidă a felinarului, jucându-și umbrele pe păreți, stârnind gloate de animale fantastice. Și dintr-odată mi-am dat seama că lumina felinarului răzbătea din bătăile inimii mele, scoțând dintre umbre silueta înaltă și subțire, mult așteptată: 

-Ai venit bunicule... Te rog lasă-mă să-ți luminez calea... (Sufletul meu e deschis...) Intră...

Am întâlnit multe felinare în viața mea. Unele aprinse, altele stinse. De cele mai multe ori, n-am știut de dragostea mea pentru ele. Am aflat-o doar când am încercat să le aprind, să nu le las stinse în uitare, căci uite, în crâmpeiul  lor de lumină,  am zărit fie chiar și pentru o clipă, chipurile unor oameni care au însemnat și încă înseamnă ceva pentru mine...

    Cuvinte care dor. 
    Cuvinte care odată rostite, 
    Se rostogolesc, devenind grele, 
    Grave, şi în cele din urmă, finale. 
    
    Cuvinte triste. 
    Cuvinte niciodată rostite, 
    Înghiţite amar, veşnic prizoniere, 
    În închisoarea sufletului tău. 
    
    Cuvinte suspine. 
    Cuvinte pândite pe după lacrimi, 
    Eliberate în boabe de rouă, 
    Mijite, în colţul ochilor tăi. 
    
    Cuvinte amare. 
    Cuvinte şuierate printre dinţi, 
    Azvârlite afară, precum nişte inimi, 
    Smulse din piept, tremurând încă. 
    
    Cuvinte totale. 
    Cuvinte mari, cuvinte ca nişte sentinţe, 
    Irevocabile, ce condamnă definitiv, 
    Alte cuvinte, ucise curând. 
    
    Cuvinte slinoase. 
    Cuvinte murmurate printre mângâieri, 
    Ce poartă în ele parfumul dulce 
    Al tufelor de zmeură încălzite la soare.
    
    Cuvinte în număr de şapte. 
    Cuvinte descântate în tina uşii, 
    Strălucind de încredere în bunătatea lumii, 
    Izvor, pentru o mare de alte cuvinte.

    Noaptea trecută din mine nu piere,
    Căci tu ai curs în mine ca o miere,
    Fluid, cu vârful degetelor de mătase,
    Ca valul, ce cu țărmul se certase...
    
    Amurgul s-a topit încet în noapte,
    Lăsând în urmă numai fructe coapte,
    Tu nu m-ai vrut și nu mi-ai auzit suspinul,
    Dar ți-am simțit oricum, pe buze, vinul...
    
    Și îmbătat de-a ta aromă dulce și subtilă,
    Ți-am sărutat cosița aurie de copilă,
    Căci încă mai purta parfum de tei,
    Nectar amestecat cu ambrozie de zei...
    
    Și te-am privit spre zarea ce se stinge,
    Cum umbra ta mi-a curs pe răni în sânge,
    Iar din amurgul tău am rupt o lacrimă albastră -
    Să ardă-n pieptul meu deschis, ca o fereastră...

    Am dansat, pierdut, în frunzişul de nori, 
    Călcând nestemate căzute din sori, 
    Ameţit de razele dulci şi răscoapte, 
    M-am pierdut în ecoul cicadei din noapte... 
    
    Am plâns şi dulce, şi-amar - inutil, 
    În braţele tale, ca un copil, 
    Ca o toamnă întinsă, încet, peste buze, 
    Culori aurite-n pelinul din frunze...
    
    Am râs fericit şi trist deopotrivă, 
     - Fără prea multe suspine-n derivă -
    Ştiind că în ploaia măruntă şi rece, 
    Această iubire de tine, nu-mi trece... 
    
    Am plecat privind peste umărul gol, 
    La îngeri, cum cântă, troparul, în cor. 
    Un ciob de lumină strălucea în altar, 
    Risipind în văzduh al tămâiei nectar... 
    
    M-am rugat în surdină la icoana cu sfinţi, 
    Ce se uită la mine, cu dojană, cuminţi, 
    Şi-am căzut în genunchi, iertare să-mi cer, 
    Pentru nopţile albe, la care încă mai sper... 
    
    Mi-am văzut mai apoi, clar şi firesc, 
    Infinitul meu drum pe care păşesc, 
    Visător, călător, spre niciunde, plecat, 
    Un ultim cuvânt, un poem terminat…

    Dincolo de oceanul albastru,
    Zac ţărmurile inimii mele sfărâmate 
    De-atât de multe furtuni.
    
    Dincolo pe ţărmurile frânte,
    Doar urmele paşilor tăi 
    Mai dăinuie neantul.

le prind certandu'se iar pe locul din fata,
toate ma au si eu pe rand toate am fost.
nici una nu se lasa, vrea un loc la masa,
ele se lupta sa existe, cred ca au un rost.

ca un costum facut la comanda, imi pica bine
si dintr'o clipa in alta, eu nu mai sunt eu
ma apar sau apar doar un gand ce'mi apartine?
sunt la mila amintirilor, uit ca sunt dumnezeu

nici carnea de pe mine nu ma mai convinge,
nimic ce pot numi nu mai e adevarul meu.
pana uit din nou si suferinta invinge
si iar ma trezesc numindu'mi corpul, eu.

eu sunt e comanda, om, barbat, sot, imigrant,
un actor ce'si joaca prost pana si propriul rol,
atent la ce ma inconjoara, la mine ignorant.
actionez din impuls sub iluzia de control.

ce sunt eu fara ele? ce sunt daca n'am ce numi?
dresat ca nimicul nu'i destul, greu am nimic in minte
fara multe cuvinte care sa ma descrie, cine m'ar iubi?
printre identitati si ganduri caut cum sa iubesc fara cuvinte

Ești miezul de pâine curat,

Ești izvorul cu apă zgobie 

Ești cerul cu stele îmbrăcat.

Ești argila din care olarul 

Urzește ulciorul vrăjit .

Ești sufletul pe care Domnul 

L-a dat în brazdă adâncă însămânțat.

Ești Omul acestui Pământ bine cuvântat.

Ai grijă ca el să nu moară 

Atâtea furtuni îl înconjoară 

Fii fiul acestui milenium 

Și slavă-ți înalț și te cânt.

Zeci de mii de povestiri

Prin a veacurilor curs,

Au slăvit în amintiri

Vremurile ce au apus.

Dar din înțelepte fapte,

Omul nu a înțeles nimic.

Gândind doar la fructe coapte,

Păzind frica de epidemic.

Cu câte o aură a îngroșat

Straturile în spirit ale ființei,

Astfel că cel nou, înduioșat

Lasă loc doar umilinței.

Nu se poate spune oare

Că un rău e și mai rău?

Și că generații viitoare

Se vor feri de ferăstrău?

Dorind să uite de trecut

Fără să aibă un deznodământ,

Și nici ce-i bine de recunoscut

Iubirea de țară, ca drept simțământ.

    E timpul să scriem; un moment pentru noi, 
    Din condei aşternut, peste vraful de foi, 
    Scrisori volatile într-un singur concept, 
    A cărui idee, sunt sclav şi adept: 
    
    Tu scrie-mi cu degetul un singur cuvânt. 
    Şi crestează-l în prundul cernut la pământ. 
    Scrie-mi orice îţi va trece prin minte, 
    Dar numai să fie vreo zece cuvinte... 
    
    Şi citeşte-mi apoi, tot ce mi-ai scris: 
    Ce mi-ai jurat şi mi-ai promis, 
    O rugă fierbinte, sau un simplu poem, 
    Sau poate şoptit, un aspru blestem... 
    
    Făclie în noapte, ce uşor descompune 
    Lumina în umbrele-i cele mai bune, 
    Pe cerul de vară, o stea printre stele, 
    Un far luminos pentru ideile mele…

    Nu mă atinge: aripile mele de lumină, se pot scutura. 
    Taci şi ascultă: corul de îngeri, căci de-acum vor zbura. 
    Priveşte şi-nvaţă: treptele-acestea, te urcă-n spre cer. 
    Fii calm şi te roagă: cuvintele tale, se-aud din eter. 
    
    Urmează poteca: de-i dreaptă, ea te va duce lin. 
    Aşteaptă: vei înflori albastru, în ramuri de măslin. 
    Fii liber şi-ntelept: şi veşnicia lumii, va fi mereu a ta. 
    Învaţă şi pe alţii: şi poate printre stele, vei străluci cândva.

De mine, poezia e scrisă cu migală...

Cu unelte uneori ciobite și materiale culese ori găsite,

Cu mintea și ochii deschiși spre-năuntru și afară;

Cu penița-ntr-o mână și dicționarul explicativ în poală,

Din inspirația grației divine, prin cunoașterea laică, de-o parte și alta,

Cu imagini pictate din abstracte albastre

Curse prin găuri negre cu sclipiri argintii-colorate și intenții ușor dirijate;

E o mișcare lentă ca transformarea rocilor, ori a cimentului din temelii și case

Și delicată ca petalele florilor, nepăsătoare totuși de atenția trecătorilor,

Ori de programarea clopotelor sau a medicilor de gardă.

E lejer subtilă sau abruptă, ca nebunia primei iubiri

Sau paranoia trădării în faptă...

E o scânteie în flacăra vieții ce-o poartă,

O steluță din corpul coleopterei ce-o zboară prin noaptea densă, galactică și tenebroasă,

Fără cunoașterea nimicniciei sau a imensității ce o transportă.

E o parte din mine, din tot ce ne poartă

Spre frontiera visului, prin mlaștina groasă...

E trăire și vis, emoție, faptă,

E cărămidă, liant și cămin totodată.

E ceva de care mă împiedic uneori.

E Faurul pământului, la treabă cu fulger din nori.