Teatru

eu nu sunt credincioasa

m am impotrivit

am devenit o pacatoasa

nu am crezut in karma sau vreun dumnezeu

cerul se simte mai greu ca de obicei

cu rozariul in mana imi numar suspinele

stau ingenunchiata

de dragoste si moarte nu scapa nimeni.

Acum cateva luni daca ar fi trebuit sa vorbesc de fericire as fi lasat pagina goala.

In urma cu un an as fi scris despre barbatul ce acum e mort in lumea mea.

Daca privesc spre fetita din mine ea imi spune despre desenele preferate, despre foietaje cu branza, si catelul ei.

Dar astazi imi incep ziua si zambesc cu gandul la cafeaua mea neagra si rece, si storpul de speranta din linistea intersectiei noptii cu crapatul de zi. La tigara cu miros greu fumata in aerul proaspat si taios. La pastilele ce m au scos din mizeria propriului suflet. La amorteala lor cand inima mea nu mai duce. La intuneric si liniste.

La sexul intens, la placerea imbinata cu durere, la libertatea umilintei. La pielea lui pe pielea mea, la dorinta mereu neimplinita de mai mult din fiecare atingere. La libertatea de a deschide cutia pandorei, cu cele mai bolnave fantezi, intr un dans existent parca doar intre noi doi.La lucrurile mici din viata. Ce placeri ironice, cu gust bun are intunericul cand e alegerea ta sa stai in el.

Pot privi cadavre,

Femei inocente moarte

Cruzimea omenirii nu ma mai misca.

Sunt tare si mare

Pana apare un oarecare..

Si ecourile crezute moarte,

Scancesc cuvantul iubire.

O doamne cum se zbarlica carnea pe mine..

Lumea se clatina, 

Ce drog afurisit!

Te sedeaza intr un paradis efemer,

Te duce mai sus de nori si te arunca.

Te izbeste si doamne, 

Ce as fi preferat, 

Niste oase rupte si un cutit in stomac.

Atat de imprevizibila,

Nu are o structura..

Chimia nu te insala.

Doar uita te la acea persoana, 

Combustie  spontana.

Unde sa ma duc sa cer un gram

Dupa ce iar ai plecat..

Un joc murdar,

Aici nebunul sunt eu.

Mintea nu mi e clara

Ploua torential si aici si afara.

Fara faruri conduc cu viteaza

Si ma rog sa nu doara.

In dreapta mea o bomba cu ceas

Tic tac tic tac,,

azi un baiat mi a sarutat obrajii

pe care ieri curgeau lacrimi

dar pielea mea nu a mai vazut de mult

altceva decat durere, e necunoscut

asa ca s a simtit la fel

usor sarat, plin de durere

el era fericit, ochii ii sclipeau a iubire

cum sa i explic ca sunt bolnava de nefericire

ca inima mea nu a fost franta

a fost arsa, am doar cenusa

imprastiata pe o coasta

cel mai mare blestem al nostru e pierderea,

Tu ai fost pierderea vietii mele.

Nu stiu ce am pierdut,

Pe tine sau pe mine?

Tin minte cand spuneam

Ca o sa fii cea mai mare inima franta.

Dragul meu, nu te a plans nimeni asa

Nici cat erai pe patu de spital.

Te am jelit de mortii ar fi gelosi.

E ironic,

Acum as fi vrut,

Sa te duci atunci, pe acel pat de spital

Asa nu te mai jeleam eu.

Cateodata imi spun ca esti mort,

Asta ar fi mai usor de acceptat.

Pentru  ca o asemenea dragoste

Nu avea sa fie despartita decat de moarte.

Macar  as fi avut un mormant peste care sa ma prabusesc..

Decat patul asta rece.

Ar trebui sa merg mai departe,

Dar cum pleci dupa ce ai iubit asa?

Nu am crezut ca pot iubi pana la tine,

Si cat m am inselat.

Ce as fi vrut sa nu stiu!

Sa ma intreb daca sunt capabila de asa ceva.

Nu esti mort dar eu sunt vaduva,

Vaduva la 23 de ani.

    Să fac un ultim pas...
    Atât mi-a mai rămas,
    Înalt până la stele,
    Suflet tăiat în ele...
    
    În ochii mei, icoane,
    Strivind lumina-n gene,
    Mă-nchin pios cu jale,
    La sfinţii trişti din ele...
    
    Pierit-au stelele în ceaţă,
    Pe cerul alb de dimineaţă,
    Şi-n praful aurit de stea,
    Stă scrisă rugăciunea mea...

Mai bântuie vântul prin cutele reci ale minţii,
lăstari de gândire-nfloresc fără rost în tipare,
de eşti întrupare cu chip să greşească şi sfinţii,
deschide-te, floare de câmp, fi-voi rază de soare.

O buclă de păr se oferă poznaşă în gânduri,
nu ştiu dacă-i negură stinsă sau lunii făclie,
o mângâie ochii, cutează şi mâna în rânduri
s-o-ntindă spre buzele arse de-atâta urgie.

Obrajii îi prind în strânsoare cu-a glasului vrajă,
sunt roşii ca focul ce inima prinde să-mi salte,
săruturi aşteaptă iubirii să-i pună de strajă
tot timpul din lume, chezaş unei patimi înalte.

Din norii fugari se-mpleteşte o ploaie plăpândă,
coboară pe frunte, se pierde în lacrimi de noapte,
e doamna himeră, prin visuri lăsată să vândă
sclipiri de iubire, plăceri şi amarul prin şoapte.

În serile aspre şi dorul, şi cerul cutează
să soarbă credinţă ţesută din şoaptele tale,
văratic amurg în priviri ne-ntinate veghează
să poarte culori picurate prin ploi abisale.

Când şti-vom noi oare în semeni să punem iubire,
din lacrimi curgând pe cărare să naştem răsplată,
alături de soarta beteagă să fim abolire,
când fi-vom noi oare un val de trăire-nsetată?

Într-o zi toţi cei care suferă în tăcere,

Şi care nu îndrăznesc să-şi verse amărăciunea,

Să urle fără limite, cu imensă putere,

Să scoată strigăte care să cutremure lumea.

Apele să curgă mai repede creând uriaşe estuare,

Munţii să se clatine zgomotos şi ameninţător,

Animalele să fugă speriate până la epuizare,

Iar păsările să cânte apocalipsa în cor.

Să fie declarat nul orice ideal visat;

Credinţele fleacuri iar filozofia o glumă,

Să se creeze o înălţare şi o prăbuşire totodat,

Iar toate iubirile să răspândească o ciumă.

Bucăţi de pământ în aer să se avânte,

Planetele să descrie arabescuri bizare,

Luna, dansul morţii cu putere să cânte,

Iar soarele eclipsat să radieze teroare.

Vârtejuri de focuri sălbatic să crească,

Tot ce e formă să devină inform ori nematerie,

Un zgomot barbar întreaga lume să cucerească,

Până şi cea mai mică insectă să tremure, să se sperie.

Să fie un zbucium nebun, o explozie imensă,

Apoi să nu mai rămână decât o eternă tăcere,

Uitarea definitivă să devină cât mai densă,

Să se simtă cum răul se mistuie şi piere.

La noi astăzi artă, pentru cine?
Poezie, proză, muzică, pictură
Când la modă-i kitsch-ul
Și maneaua urlă în boxele vecine
De-ai zice că nu-i țară, ci ospiciu
Iar clopotele tac, interzise-n turlă?
...
Și pe artă azi, cine mai dă banii
Când la noi s-au înmulțit sărmanii?
Arta nu mai are azi nicio valoare,
În plin proces de-analfabetizare!
...
Astăzi arta nici nu se mai poartă,
Când clopotele tac, interzise-n turlă,
Poate-un idealist să ia vreo pictură,
De mai faceți artă, lăsați-o pentru artă!
...
Frumosul astăzi nu se mai cultivă,
La modă sunt grătarul și maneaua.
Țara noastră-i parcă tot mai primitivă.
Când clopotele tac, s-aude cucuveaua!

O, valuri încărcate de spumă,
luați-mă cu voi
acolo unde nici numele nu mai are greutate.

Să fiu o frunză
care nu se împotrivește curentului,
care nu întreabă unde ajunge.

Purtați-mă peste întinderi,
prin lumina dimineților și prin întunericul adânc,
până când oboseala va tăcea.

Iar dacă drumul se sfârșește,
lăsați-mă pe un țărm uitat,
unde marea își pierde glasul,
iar memoria se dizolvă în nisip.

Să rămân acolo,
între ultima undă
și începutul liniștii.

Cum ai supraviețuit?” m-ai întrebat într-o zi,

Căutând în privirea-mi vechiul tremur, o rană,

Sperând că din cenușa oarbă va răsări

O umbră din făptura ce-o știai pământeană.

Răspunsul a tăcut lung, ca un ecou de mormânt,

În timp ce peste noi noaptea-și cernea nepăsarea.

„Nu am făcut-o...”,atât am putut să-ți cuvânt,

Lăsând ca negrul tăcerii să-ti șteargă mirarea.

Sunt alta acum... o străină fără de nume,

Născută din bucăți ce n-ai vrut să le-aduni.

Cea care-am fost a rămas dincolo de lume,

Îngropată sub straturi de tăceri și furtuni.

Acolo unde-a fost scrum, e o stâncă tăcută,

Ce nu mai simte nici gerul, nici mângâierea ta,

O versiune nouă, din durere cusută,

Care a învățat doar cum să poată îndura.

Nu căuta trecutul în această privire,

Nu mai nimic de salvat din ce-ai cunoscut.

Supraviețuirea nu-i mereu o izbăvire,

Ci moartea lentă a tot ce-am fost la-nceput.