Tu lângă mine tot timpul vieţii ai fost

Când norii se-adună pe-al vieții hotar,

Și gândul aleargă spre-un vis depărtat,

E dorul ce arde, ca focul mocnit,

O flacără-n suflet ce nu s-a stins nicicând.

În șoapta tăcută a nopții târzii,

Se naște un cântec din amintiri vii,

E glasul iubirii ce-n urmă-l păstrez,

Un far luminos pe-al timpului crez.

Și chiar de mă poartă pe drumuri străine,

Dorul mă cheamă să vin iar la tine,

Cu pași nevăzuți, dar cu inima plină,

Spre clipa de-acasă, sub cerul de lumină.

Și totuși am să-ți scriu -

Intr-un cer cu lună plină

Am sa-ti scriu, dar nu de frică

Am sa-ti scriu sa-ți spun

Că gândul tău nu mă mai alină acum

Sa-ti spun cum nu mai simt dureri in piept de dor și vină

Cum cerul tău nu-mi ruină lumea,

Sa-ti spun ca nu-mi ma esti divină

Sa-ti spun că nu mai caut mâna ta pe mine

Sa-ti spun ca te-am uitat, dar sa te uitat nu iti scriam acum...

Sa-ti spun că tot ii efemer

Călcând prin fier topit sa-ti spun

Ca a fost o dragoste-n argint

Să-ți spun, chiar dacă știu că mint...

Uneori, târziu în noapte,

amintiri mi se strecoară din ai mei ochi,

și alunecă pe obrazul meu,

ca umbrele unui timp apus,

mângâindu-mi tăcerea cu glasul lor mut.

Fiecare lacrimă îmi spune o poveste,

despre iubiri pierdute,

despre clipe furate de un destin grăbit,

dar și despre dorințe uitate

ce încă își caută glasul.

Le privesc cum se topesc pe pielea mea,

ca un ecou al zilelor trecute,

și simt că timpul le poartă departe,

dar durerea lor prind rădăcină..

Amintirile sunt tăcute, dar gălăgioase,

ca o mare ce-și ascunde furtunile,

iar eu, naufragiatul lor,

mă întorc mereu la țărmul singurătății.

Viaţa mea este o Gară -

cu mii şi mii de pasageri

unii cu vagoane de iubire,

alţii - cu saci de dureri.

Pe unii îi voi revedea

Pe alţii cu siguranţă niciodată

Şi tu eşti un simplu pasager

Ce treci prin Gara Vieţii mele doar o dată...

Iubirea mea e caldă și arde doar în mâinile tale pentrucă inima ta e singura ce aprinde focul din inima mea

Te aștept în miez de noapte să înflorești în inima ca o floare a cărui sărut e singurul ce vindecă o altă floare, precum floare mea a carui petale sunt ofilite, tu doar poți să înflorești petale de a dorului meu mângâiere

Și mai simt că tu și eu suntem singuri ce sunt combatibili în ale iubirii arte și știu asta atât de sigur, și știi de ce?

Viața mea e ca o pânză golă și ponosită și doar a ta culoare poate să-mi transforme infernul în paradis

Și ai spune, că orice alt suflet ar putea colora o viață a cărui fundal e pustiu, dar oricâți ar încerca să cucerească acel suflet, ar mâhni doar de frustrare,  nicidecum nu s-ar bucura să-și găsească sufletul pereche când sunt conștienți că nu orșicine e alesul acelei vieții și suflet

  Doar unicul ce poate aduce culoare e cel care a fost trimis de Dumnezeu, și acel răspuns la rugăciunile acelui suflet ești tu

Alunec pe frunze şi nu ştiu 

De e toamna vinovată sau eu aiurită ,

Cu picuri de apă m-a prins ploaia auriu

Să nu cad pe ora desfrunzită .

În buzunare îmi afund mâinile nefiresc ,

Merg cu urechea uşor aplecată , chemată de un cânt ,

Prind din zbor cuvintele şi-ncerc să le unesc

Şi cu privirea pierdută mă împiedic de vânt .

Mă ademeneşte şoapta de castani ,

Îmi acopăr ochii şi ascult

Cum îmi umblă toamna prin ani

Aducându-mi poveşti de demult .

Pe umăr , ca o tăcere o frunză îmi cade ,

În jurul ei lumina devine mierie ,

Din mine timpul până la os roade ,

Oare , de ce mă doare toamna .... cine ştie ....?

Mâine este optspezece februarie se știe,

E sâmbăta morţilor și se împarte piftie.

Fiindcă sunt Moşii de Iarnă o zii mare,

Se împart vin, colivă, colaci și sarmale.

Dar pe data de douăzeci și cinci februarie,

Se împarte plăcinta doar din plăcintărie.

Căci Lazăr de dorul plăcintei el a murit,

Și atunci în această zii plăcinta sa împărțit.

După această zi se va mânca mâncare de post,

Până la ziua de Paşte așa tot timpul a fost.

În această perioadă doar post se va ţine,

Fără carne, nici ouă și nici brânza va fii bine.

Că așa a fost lăsat de Dumnezeu pe pământ,

Că această sărbătoare este ceva doar sfânt.

Căci Isuss Hristos atunci El a înviat cu adevărat,

Și pentru toți oamenii atunci ni sa arătat !

Şaptezeci şi şase ani s-au scurs,

De când bombele s-au pus.

În oraşul SEVERIN,

Ce a fost lovit din plin.

Era în Aprilie de Paşti,

Când severinenii dragi.

Învierea o aşteptau,

Ei nimic nu prevesteau.

Că în seara de cinşpe aprilie,

Răul atunci avea să vie.

Cerul tot să luminat,

Când oraşul e înştiinţat.

Că în curând o să urmeze,

Oraşul să îl bombardeze.

Biletele îs aruncate

Din avioane îs lansate.

Lumea le luau, le citeau,

Şi atunci ei nu credeau.

Severin oraş frumos,

Tu de PAŞTI vei fii tot jos.

Şi apoi în miez de noapte,

Avioanele vin toate.

Şi într-o oră jumătate,

Au lansat bombele toate.

Prima bombă în gară au pus-o,

Calea ferată au distrus-o.

Uzina de apă toată,

Ea a doua îi bombardată.

Nici Uzina de Vagoane,

N-a scăpat de avioane.

Bombardată ea a fost,

S-a aprins şi a luat foc.

Ca să distrugă curentul,

A lovit bombardamentul.

În Uzina aceia mare,

De curent producătoare.

Şi de odată în miez de noapte,

Străzile sunt luminate.

De focuri şi schije multe,

De la zonele distruse.

Tot oraşul au bombardat,

Multe case au dărâmat.

Oameni mulţi aveau să moară,

În acea noapte amară.

Centrul tot este distrus,

De bombele ce-au căzut.

Oraşul e ca un iad,

Peste tot casele ard.

Oameni morţi zăreşti pe stradă,

Totu îi ca într-un film de groază.

Multe case îs bombardate,

Altele sunt ruinate.

Lumea era bulversată,

Dar şi tare speriată.

Ei cu toţii aşteptau,

Atacuri că se reiau.

Dar la prânz a doua zi,

Nici n-ai vrea tu ca să şti.

Cum a fost el bombardat,

Severin al meu oraş.

Bombardat de avioane,

Ce sunt anglo - americane.

Cu bombe incendiare,

De care nu ai scăpare.

Şi istoria ne spune,

Că nu au mai fost zile bune.

Oraşul a fost bombardat,

Totul a fost ruinat.

Din istorie se ştie,

Că au fost de teroare zile.

De la Paşti şi până în Iunie,

În oraş nu îs zile bune.

Că istoria aşa s-a scris,

Se află într-un manuscris.

Severin oraş frumos,

În noaptea de Paşti e jos!

Primul bombardament pe timp de noapte a avut loc în Oraşul SEVERIN, în noaptea de PAŞTE la ora 23,00 la data de 15 Aprilie 1944. Oraşul a fost bombardat de escadrilă de avioane anglo - americană.

Această zi, de Sfântul Valentin,

Este împrumutată, de la un popor străin.

La noi România, iubirea e pecete,

Seducătorul şi faimosul Dragobete.

Acel fecior, român mereu el este,

Iubitul acela, ce visele le încălzeşte.

Cu al său năucitor mereu surâs,

Pentru el, Valentin e doar un fâs.

De-ar fi să am, chiar multe fete,

Şi toate doamnele, să mă răsfeţe.

Pe toate, le-aş iubi din plin,

Azi, chiar de Sfântul Valentin.

Azi, în această zi de Sfântul Valentin,

Bărbaţii toţi, sărută fetele din plin.

Fie brunetă, blondă sau roşcată,

La toate le oferă cadouri ei îndată.

Masajul de relaxare,

E bun pentru fiecare.

Si se face cu talent,

Pentru fiecare client.

Cliaentul se aseaza pe masa,

Sta in jos cu a sa fata.

Si in liniste asteapta,

Ca masajul sa inceapa.

Se incepe de la spate,

Cu un masaj de calitate.

Si se continua indata,

Cu masaj la mana toata.

Se face la gat apoi,

Pana ce muschii sunt moi.

Se continua la picioare,

Cu masaj de relaxare.

Si apoi se intoarce atent,

Pacientul cu talent.

Cu fata in sus se aseaza,

Si apoi iarasi se maseaza.

De la talpi masajul incepe,

Si apoi se face in trepte.

Tibia incet ea se maseaza,

Apoi genunchiul urmeaza.

Dupa ce piciorul il gata,

El abdomenul urmeaza.

Ca si el trebuie masat,

Foarte bine relaxat.

Ambii sani apoi urmeaza,

Cu talent ei se maseaza.

La final gatul urmeaza,

Cu atentie se maseaza.

Se maseaza delicat,

Scalpul , la femeie sau barbat.

Se face asta la terminare,

Ca ii masaj de relaxare. 

Nu mi-a fost frică nici cînd,

ca să intru în mormînt.

Morţii să îmi povestească,

cum e pe lumea cealaltă.

Mi-au spus toţi că acolo-i bine,

de aceia înapoi nu vine.

Pe pămînt cei care mor,

că afară-i greu, nu-i uşor.

Ca să ajungi să îi cunoşti,

trebuie să treci de trei porţi.

De aceia trebuie să ai,

bani la vamă ca să dai.

Vama de îndată treci,

în mormînt reguli găseşti.

Acolo sînt reguli stricte,

nimeni nu o să le strice.

Fiecare mort cînd intră,

viaţa lui el şi-o prezintă.

Ce a făcut, păcătuit,

cît în viaţă a trăit.

Dacă a avut suflet curat,

sau cumva a blestemat,

Ce păcate grele a avut,

de a ajuns în mormînt.

Toţi pe lumea cealaltă,

vor avea cîte o pedeapsă,

Şi mai grea şi mai uşoară,

după faptele de afară.

De la judecată apoi,

unii vor trece în moroi,

Alţii vor rămîne aşa,

căci pedeapsa nu e grea.

În mormînt lumină este

dacă mortul o primeşte,

De la pomană de afară,

atunci cînd îl îngropară.

Apă şi mîncare îi ajung,

de la oamenii ce-l plîng,

Astfel în mormînt găseşte,

negură şi doar tristeţe.

În mormînt poţi ca să mergi,

pe alţii să-i vizitezi,

Să vorbeşti şi să aştepţi

ca pomeni tu să primeşti.

De pomană cînd primeşti

şi lumina ai să o vezi,

Pe lumea cealaltă-i bine,

nimeni înapoi nu vine.

După ce-am vorbit cu morţii,

am ieşit eu din mormînt,

Şi pe bancă în cimitir,

mi-am şoptit încet în gînd:

Cît trăieşti şi eşti în viaţă,

nu urîi nu blestema,

Căci acolo în mormînt,

morţii te vor judeca.

În frumosul meu, oraş dunărean,

Două statui, impunătoare eu am.

Una este, a vestitului rege Decebal iscusit,

Şi alta, a împăratului Traian cel vestit.

Aceste două faimoase, statui dacă doreşti,

În frumosul parc, al trandafirilor le găseşti.

Acolo au fost, de mulţi ani ridicate,

Când le vezi, îţi aduc aminte de luptele date.

Bătrânul el rege Decebal, de pază a stat,

Să apere întregul tărâm, al daciei neînfricat.

Să îl apere, de armatele romane invadatoare,

Conduse de vestitul, împărat Traian cel mare.

Şi istoria noastră străbună, nouă ne spune la toti,

Căci romanii ei Dunărea, au trecut-o pe podul de barci.

Şi au invadat Dacia toată cea Mare, pe jos şi călare,

Şi au dorit să îl prindă, pe vestitul rege Decebal cel mare.

Dar n-au avut această onoare, să îl prindă viu de se poate,

Fiindcă vestitul rege Decebal, sa sinucis la el în cetate.

Iar împăratul Traian, el capul lui Decebal la luat şi la dus,

Acolo în cetatea eternă a romei el capul lui Decebal la pus.

Şi aici la Severin la sud de Dunăre, romanii au făcut se ştie,

Poporul dacao- roman, unificat prin contopire avea să fie.

Şi astfel a luat fiinţă limba, cultura şi obiceiuri latine,

Aici la Drobeta Turnu Severin, acasă la mine !