A murit s-a dus săracu
A murit s-a dus săracu acolo la Domnul sus,
Unde nimeni nu vroia să ajungă în curând.
Dumnezeu a vrut să-l ţină pe acest frumos pământ,
Dar sistemul medical ia refuzat orice gând.
El nu putea să respire şi-n fotoliu se zbătea,
Se ruga la Dumnezeu, cineva îl va salva.
Ambulanţa fără aer, fără medic a sosit,
În loc să îl facă bine, tot mai rău l-au chinuit.
Şi zbătându-se săracul, după aer el tânjea,
Asistentul şi şoferul la medic telefona.
Iată după un sfert de oră, o salvare a sosit,
Căci un asistent şi medic, prea târziu ei au venit.
Căci săracul Daniel fără aer şi aparate,
Moartea o simţea acuma repede şi mai aproape.
Fără medic să-l ajute inima lui nu mai poate,
Geaba au încercat acuma dar sfârşitu-i mai aproape.
Timpul trece mai în grabă, inima nu vrea să-i bată,
Iar medicul disperat decesul la declarat.
Acum stau şi mă gândesc cum oamenii chinuiesc,
Oare pentru ce plătim, noi cu zile să murim?
Pentru un sistem bolnav, plin de doctori şi asistente,
Dacă şpagă nu le dai toate sunt incompetente.
Ei sunt toţi cu ochii în patru după şpagă şi valută,
Dacă şpagă nu le dai nici de cum ei nu te ajută.
Uite aşa i–i în România la medici merge hoţia,
Ei vor şpagă cât mai multă dar oamenii nu ajută,
Însă vor salarii mari, să fie miliardari,
Oamenii mor în spitale, pentru ce-i plătim noi oare?
Category: Poems about death
All author's poems: Dorel Marin
Date of posting: 7 февраля 2023
Views: 804
Poems in the same category
Tot înainte!
Sub sclipirea bombei solare,
se-agită un mic orășel.
E arșiță mare, multă sudoare,
toți se-aprind ca scânteia pe fier.
Norul grabnic le refuză porunca,
se prezintă la loc răzbunător.
Dar stropii nu cad, așteaptă doar ruga,
sub nor arde tot pământul de dor...
În mijlocul crizei, țipete răsună,
nu se-ndură nimeni, niciun ajutor.
Doi copii se mai țin strâns de mână,
o speranță într-un gest răvășitor...
Dar și speranța câteodată moare,
când te-mpungi pe drumul spre izvor...
Apa se duce, apa tot dispare...
și din măr mai rămâne un veșnic cotor.
Viața e moartă în mica adunare,
însă, undeva se află acel supraviețuitor.
E grea povara vieții, e gravă provocare,
nu toți reușesc să scape neiertător.
Așa că, omul oriunde se găsește,
tot va căuta un mic ajutor.
Și călăuza apare, cu trăsura gonește,
și-l salvează pe cel muritor.
Curioasă din fire, călăuza întreabă:
,,ei, și cum e traiul în micul orășel?"
Omul sfios, nu știe ce să creadă,
,,salvatorul n-a fost oare la măcel?"
Cu gândul la nor, cu teama crescândă,
musafirul răspunde cu-n vag mister.
,,Călăuză naivă... se gândi la osândă!",
o nenorocire venită cu-n aer mișel...
Merge și tot merge trăsura prin vale,
coboară și urcă fără-ncetare.
La mijloc e jocul, i-e mintea în soare,
călăuza pare că-i dă crezare.
O vie se vede din trăsură, ce veste!
și călătorul doar ce-a luat-o-n vizor.
De călăuză se roagă: ,,Doar puțin, oprește!
doar un strop, că mi-e sete de mor!"
Zis și făcut, întocmai se întâmplă,
omul o culege și setea-și potolește.
Mai trece un timp și tot stă la pândă,
la margine de drum, doi saci zărește.
Se-ndură de călăuză să oprească din nou,
câteva straie de-ar găsi prin ele.
Călăuza răspunde: ,,dacă nu te simți rău...".
și omul repede s-a și schimbat în ele.
Sătul și-mbrăcat, într-un somn se pierde,
dar îl trezește un răcnet asurzitor.
Pe drum, o bătrână geme de sete,
,,ajutor, străine! ajutor, că mor!"
Însă călătorul vrea acum să doarmă,
de babă să se ocupe altă soartă.
Și hotărât, poruncește ca din goarnă:
,,tot înainte, că-i oricum moartă!"
Mai merge trăsura, mai merge cât poate,
până ce un copil jupuit zărește.
Călătorul adaugă: ,,și el e pe moarte!",
călăuza spune: ,,dar încă se târăște!"
Cu nervii la pământ, sătul de omenie,
omul se vede stăpânul companiei.
Și hotărât, spune răspicat: ,,tot înainte!"
iar călăuza rămâne supusă tiraniei.
Trăsura iese din acel orășel,
a văzut și altele... destule...
Pe un drum nou a luat-o-n mister,
soluții s-au găsit, chiar cu sutele.
Omul apoi observă o groapă,
,,aici trebuie să facă un ocol."
Dar trăsura se mai mișcă-ntr-o roată,
și nici urmă de cel salvator...
Omul se jelește, zbiară mai puternic:
,,oprește trăsura, nu e drum deloc!"
Doar norul se observă, la fel de grabnic,
ca în ziua când el se-ascundea de foc.
Trăsura nu se-oprește, trăsura cade-n gol,
călătorul se nimicește într-un glas sonor.
,,Și alții au scăpat, târându-se-n nămol,
pe veci să trăiești întunericul arzător."
O ultimă noapte
O ultimă noapte de iubire,
O ultimă noapte de amor,
Căci simt cum inima-negrește...
Și încetul cu încetul mor.
Miroase încă a fum de țigară,
Eu nu fumez dar sufăr iar și iar...
Ți-am spus eu nuștiu-a câta oară,
O moarte îți aduce-n dar.
Și iarăși s-a întunecat afară
Încentul cu încetul câte-un pic,
Eu mă sufoc cu o dragoste amară...
Iar mâine știu că n-o să fiu nimic.
Dar tu nu plânge,e doar o noapte tristă,
E chiar ultima noapte a mea...
Se aude mama cum afară plânge,
Iar noaptea asta mă va îngheța.
E tristă viața,e tristă această viață,
Mă sting cu fiecare minuțel...
Iar fumul de țigară nu mai trece,
Și noapte va rămâne,la fel.
Micul Poet
Inima fugara
Ma uit la inima mea goală
In corpul meu fost’ feudală,
Nici soarele n-o poate incalzi,
Nici un chip frumos n-o poate inveseli.
Se uita si ea la mine,
Si vede un camp de lupta unde au ramas ruine,
Urlu dupa ea sa vina inapoi,
Deoarece creierul incepe sa fie mai greoi.
Soarele a apus,
Iar inima mea s-a dus.
Am ramas goala si neajutorată,
De parca nu eram asa odată.
moarte
Sa nu mai poti clipi din ochi
sa nu mai stii,azi este soare?
sa nu vorbesti cu cei mai dragi
sau sa nu pui o intrebare.
Nu poti iubi,nu poti uri,
nu stii ce este asteptarea
nu poti cuprinde si zimbi
nu poti striga si plinge tare.
Sa nu revii,sau sa nu pleci
sa nu mai simti chiar daca doare.
Sate framinte un cuvint
sau sate rogi pentru rabdare.
Nu mai exista amintiri,
nu mai exista nostalgie
Si esti ferit de retrairi
dar ocolit esti de traire,
Asa deveni orice om
Si se topeste orice viata
Si nimeni nu ar spune vreau sa mor
Aici se intelege vesnicia noastra.
Omul
Simplu trecător prin viață
Stau, privesc nedumerit
N-ai iubire nici povață
De la omul ce-a murit
Zace o căprioară moartă
Pe asfaltul uscat și închis
Plânge și Mama-natură
Astăzi omul iar a învins
Zbor păsările în tandem
Una carne și alta oțel
Și împroașcă mult în aer
Un prea toxic oxigen.
Verdele frumos odată
Azi e galben, veștejit
Casele cu mama, tatǎ
Rămân un loc ruginit
Totu-n jur fără culoare
Parcă toate au ruginit
Nimic nu mai e valoare
Nici cei viu, nici ce a murit
Cu moartea vreau să mă însor acum
Cu moartea vreau să mă însor acum,
Eu ştiu că o să spuneţi că îs nebun.
Dar în viaţa asta grea şi de rahat,
Oare acum mai e de stat?
Decât o viaţă pe pământ aşa de rea,
Mai bine una în cavou la ea.
Să scap de griji, amar şi de nevoi,
Şi totodată ca să scap de voi.
Căci oamenii aici ei pe pământ,
Cu toţii au doar răzbunare în gând.
Te-ar omarai odată dacă ar putea,
Te-ar omorî, s-ar răzbuna.
M-am hotărât ca să mă însor cu ea,
De pe pământ când oi pleca.
Să îmi fie următoarea mea nevastă,
Să dorm cu ea pe lumea cealaltă!
Tot înainte!
Sub sclipirea bombei solare,
se-agită un mic orășel.
E arșiță mare, multă sudoare,
toți se-aprind ca scânteia pe fier.
Norul grabnic le refuză porunca,
se prezintă la loc răzbunător.
Dar stropii nu cad, așteaptă doar ruga,
sub nor arde tot pământul de dor...
În mijlocul crizei, țipete răsună,
nu se-ndură nimeni, niciun ajutor.
Doi copii se mai țin strâns de mână,
o speranță într-un gest răvășitor...
Dar și speranța câteodată moare,
când te-mpungi pe drumul spre izvor...
Apa se duce, apa tot dispare...
și din măr mai rămâne un veșnic cotor.
Viața e moartă în mica adunare,
însă, undeva se află acel supraviețuitor.
E grea povara vieții, e gravă provocare,
nu toți reușesc să scape neiertător.
Așa că, omul oriunde se găsește,
tot va căuta un mic ajutor.
Și călăuza apare, cu trăsura gonește,
și-l salvează pe cel muritor.
Curioasă din fire, călăuza întreabă:
,,ei, și cum e traiul în micul orășel?"
Omul sfios, nu știe ce să creadă,
,,salvatorul n-a fost oare la măcel?"
Cu gândul la nor, cu teama crescândă,
musafirul răspunde cu-n vag mister.
,,Călăuză naivă... se gândi la osândă!",
o nenorocire venită cu-n aer mișel...
Merge și tot merge trăsura prin vale,
coboară și urcă fără-ncetare.
La mijloc e jocul, i-e mintea în soare,
călăuza pare că-i dă crezare.
O vie se vede din trăsură, ce veste!
și călătorul doar ce-a luat-o-n vizor.
De călăuză se roagă: ,,Doar puțin, oprește!
doar un strop, că mi-e sete de mor!"
Zis și făcut, întocmai se întâmplă,
omul o culege și setea-și potolește.
Mai trece un timp și tot stă la pândă,
la margine de drum, doi saci zărește.
Se-ndură de călăuză să oprească din nou,
câteva straie de-ar găsi prin ele.
Călăuza răspunde: ,,dacă nu te simți rău...".
și omul repede s-a și schimbat în ele.
Sătul și-mbrăcat, într-un somn se pierde,
dar îl trezește un răcnet asurzitor.
Pe drum, o bătrână geme de sete,
,,ajutor, străine! ajutor, că mor!"
Însă călătorul vrea acum să doarmă,
de babă să se ocupe altă soartă.
Și hotărât, poruncește ca din goarnă:
,,tot înainte, că-i oricum moartă!"
Mai merge trăsura, mai merge cât poate,
până ce un copil jupuit zărește.
Călătorul adaugă: ,,și el e pe moarte!",
călăuza spune: ,,dar încă se târăște!"
Cu nervii la pământ, sătul de omenie,
omul se vede stăpânul companiei.
Și hotărât, spune răspicat: ,,tot înainte!"
iar călăuza rămâne supusă tiraniei.
Trăsura iese din acel orășel,
a văzut și altele... destule...
Pe un drum nou a luat-o-n mister,
soluții s-au găsit, chiar cu sutele.
Omul apoi observă o groapă,
,,aici trebuie să facă un ocol."
Dar trăsura se mai mișcă-ntr-o roată,
și nici urmă de cel salvator...
Omul se jelește, zbiară mai puternic:
,,oprește trăsura, nu e drum deloc!"
Doar norul se observă, la fel de grabnic,
ca în ziua când el se-ascundea de foc.
Trăsura nu se-oprește, trăsura cade-n gol,
călătorul se nimicește într-un glas sonor.
,,Și alții au scăpat, târându-se-n nămol,
pe veci să trăiești întunericul arzător."
O ultimă noapte
O ultimă noapte de iubire,
O ultimă noapte de amor,
Căci simt cum inima-negrește...
Și încetul cu încetul mor.
Miroase încă a fum de țigară,
Eu nu fumez dar sufăr iar și iar...
Ți-am spus eu nuștiu-a câta oară,
O moarte îți aduce-n dar.
Și iarăși s-a întunecat afară
Încentul cu încetul câte-un pic,
Eu mă sufoc cu o dragoste amară...
Iar mâine știu că n-o să fiu nimic.
Dar tu nu plânge,e doar o noapte tristă,
E chiar ultima noapte a mea...
Se aude mama cum afară plânge,
Iar noaptea asta mă va îngheța.
E tristă viața,e tristă această viață,
Mă sting cu fiecare minuțel...
Iar fumul de țigară nu mai trece,
Și noapte va rămâne,la fel.
Micul Poet
Inima fugara
Ma uit la inima mea goală
In corpul meu fost’ feudală,
Nici soarele n-o poate incalzi,
Nici un chip frumos n-o poate inveseli.
Se uita si ea la mine,
Si vede un camp de lupta unde au ramas ruine,
Urlu dupa ea sa vina inapoi,
Deoarece creierul incepe sa fie mai greoi.
Soarele a apus,
Iar inima mea s-a dus.
Am ramas goala si neajutorată,
De parca nu eram asa odată.
moarte
Sa nu mai poti clipi din ochi
sa nu mai stii,azi este soare?
sa nu vorbesti cu cei mai dragi
sau sa nu pui o intrebare.
Nu poti iubi,nu poti uri,
nu stii ce este asteptarea
nu poti cuprinde si zimbi
nu poti striga si plinge tare.
Sa nu revii,sau sa nu pleci
sa nu mai simti chiar daca doare.
Sate framinte un cuvint
sau sate rogi pentru rabdare.
Nu mai exista amintiri,
nu mai exista nostalgie
Si esti ferit de retrairi
dar ocolit esti de traire,
Asa deveni orice om
Si se topeste orice viata
Si nimeni nu ar spune vreau sa mor
Aici se intelege vesnicia noastra.
Omul
Simplu trecător prin viață
Stau, privesc nedumerit
N-ai iubire nici povață
De la omul ce-a murit
Zace o căprioară moartă
Pe asfaltul uscat și închis
Plânge și Mama-natură
Astăzi omul iar a învins
Zbor păsările în tandem
Una carne și alta oțel
Și împroașcă mult în aer
Un prea toxic oxigen.
Verdele frumos odată
Azi e galben, veștejit
Casele cu mama, tatǎ
Rămân un loc ruginit
Totu-n jur fără culoare
Parcă toate au ruginit
Nimic nu mai e valoare
Nici cei viu, nici ce a murit
Cu moartea vreau să mă însor acum
Cu moartea vreau să mă însor acum,
Eu ştiu că o să spuneţi că îs nebun.
Dar în viaţa asta grea şi de rahat,
Oare acum mai e de stat?
Decât o viaţă pe pământ aşa de rea,
Mai bine una în cavou la ea.
Să scap de griji, amar şi de nevoi,
Şi totodată ca să scap de voi.
Căci oamenii aici ei pe pământ,
Cu toţii au doar răzbunare în gând.
Te-ar omarai odată dacă ar putea,
Te-ar omorî, s-ar răzbuna.
M-am hotărât ca să mă însor cu ea,
De pe pământ când oi pleca.
Să îmi fie următoarea mea nevastă,
Să dorm cu ea pe lumea cealaltă!
Other poems by the author
Alfabetu-i ceva sfînt.
De cînd lumea-i pe pămînt alfabetu-i ceva sfînt.
Din vechi timpuri inventat si de lume învăţat.
Alfabetul nu e greu atunci cînd înveţi mereu.
Douăzeci şi opt litere are, alfabetul nu e mare.
A-ul vine de la ANA este numele lui mama,
B-ul vine din Bunici care ne-au crescut de mici.
C-ul vine de la Ceaţă e ca România noastră.
D-ul vine din Donat pentru românul sărac.
E-ul de la Elefant nu-i nimic interesant.
F-ul vine din Furat, România am devastat.
G-ul de la Gospodină harnică-i ca o albină,
H-ul de la Hărnicie nu munceşti ai sărăcie.
I-ul de la Indolenţă vine, stă leneşul în suspine,
J-ul vine de la Joi, doar pînă atunci muncim noi.
K-ul e din Kilometru n-am făcut şoşele un metru,
L-ul vine de la LEU să fim regi, noi vrem mereu.
M-ul vine de la Mamă cel mai scump nume înseamnă,
N-ul vine de la Neaţa ,vă spun Bună dimineaţa!
O-ul, e de la Oftat ne place munca la stat.
P-ul e de la Putere nu vrem muncă, vrem avere.
R-ul vine de la Rac nu ne place la arat,
S-ul e de la Solar merg la muncă acuma iar?
Q –chiul vine din Qintal ,acum totu-i digital,
T-ul e de la Tractor hai la muncă pe ogor.
U –ul vine de la Uliu ,la elev îi place chiulul,
V-ul vine din Vecini, mîndrii că sîntem români.
Y igrec-ul de la Yankei sîntem doi fraţi frumuşei.
Z-tul e din Zidărie munca mult i-mi place mie.
Vai, ce chin ce jale aveam, cînd alfabetu învăţam,
Pentru că mi-e de folos l-am învăţ pe de rost.
Şi de aia la toţi vă spun invăţaţi-l că bun.
Uite acum că îl ştiu bine v-am scris astă poezie.
Cînd moare o ființă dragă
Cînd moare o ființă dragă, se opreşte totu în loc,
Plînge cerul, plînge marea, ochii nu se mai întorc.
Doar aducerile aminte, alină sufletul trist,
Nici cele mai dulci cuvinte n-alungă răul ce-i prins.
Iară marea de-ntrebări se-adună în negre gînduri,
Parcă toată fericirea-i adunată printre scînduri.
De ce-a fost aşa să fie? de ce-a plecat curînd,
El putea o veşnicie, lumineze al tău gînd.
Pe un covor de iarbă moale calcă paşii anii întregi,
Dar n-ai găsit timp în toate să o asculţi, să o înțelegi.
Ochii ei plini de lumină au fugit ca printr-o vrajă,
Sa stins îngerul vieții, noaptea nu ţi-o mai veghează.
Pe lacrimi împrăștiate în a inimii cămară ,
Se-ascund multe regrete care veşnic o să doară.
Sugrumat cu chin cu jale, de-al neputinţei vieţi,
Pierdut trist doar printre doruri, ai vrea acum ca să înveţi. C
a să faci din gînduri negre oceanele de cristale,
Şi din lacrimi de durere faci flori de mărgăritare.
Dacă ai putea să vii şi să strîngi din zări lumina,
Ţi-ai face din praf de stele, pentru tine doar mistere.
Tu să știi că ești iubită,
Şi afară plouă a jale,
lacrimi mari ca de argint.
Se rostogolesc la vale,
pe al tău chip frumos și blând.
Buzele se încleştară,
inima ți-a împietrit.
Ochii mei vor să te vadă
si în brațe să te-alint.
Părul tău, mătase deasă,
despletit, lăsat pe spate.
Printre degete-mi răsfiră,
suvițele-ți parfumate.
Tu să știi că ești iubită,
eu mai sper că mă iubești.
Atunci când cerul suspină,
stiu că şi tu mă dorești.
Şi pe buzele-ncleștate,
tu sărutul meu să îl simți.
Că ai în inimă văpaie,
dorul tu poți să îmi aprinzi.
Când norii se risipesc
si când soarele răsare.
Eu la tine mă gândesc,
insă lipsa ta mă doare.
Dragoste , iubirea-i oarba,
nici odata nu se spune,
Ori ce ar fi in asta lume,
iubirea nu ne rapune,
Vreau şi soare, vreau şi ploaie
si vreau vântul să adie.
Gerul sper să nu te-ndoaie,
să-mi lași inima pustie
Acolo pe Golgota el nu o să mai urce.
Acum Iisus ,coboară de pe cruce,
Acolo pe Golgota ,el nu o să mai urce.
Iar diavolul ,ea lumea îl vrea în hău,
Fiindcă îl iubesc, acum pe Dumnezeu.
Acum Iisus ,coboară printre noi,
Că suntem necăjiţi, plini de nevoi.
Şi nu mai vrem, să stăm pe la răscruce,
Şi să îl vedem ,acolo pe Iisus pe cruce.
Şi nu mai vrem, să îl plângem iar,
Căci răstignit ,EL fost-au în zadar.
Că a mai fost, odată schingiuit,
Pe cruce ,acolo a fost ţintit.
Şi pe Iisus ,păcatele să îl izbăvească,
Ca Dumnezeu, mereu să ne iubească.
Nici când, Iisus acolo sus să nu mai urce,
Să fie schingiuit şi ridicat acolo sus pe cruce !
Acolo sus era adevărata noastră avere.
Pădurile de brazi cîndva la noi au fost,
Şi s-au tăiat acum copacii aceştia toţi.
Şi drumul nemilos al occidentului au luat,
De austrieci cu drujbe ei au fost tăiaţi.
Şi mi se rupe inima acum cînd văd,
Golaşi cu pietre munţii se întrevăd.
Căci brazii aceia falnici şi înverziţi,
La noi în ţară nu au mai fost doriţi.
Acolo sus în munte cîndva erau,
Şi animale multe se adăposteau.
Dar azi de urci în vîrful lor încet,
În faţa ochiilor zăreşti numai deşert.
Doar cioatele de brazi le mai găseşti,
Din loc în loc cînd urci le mai zăreşti.
Şi toate astea au rămas după tăiere,
Acolo sus era adevărata noastră avere.
Ce chin e pentru noi acum şi jale mare,
Cînd toţi privim cum munţii aceştia în zare.
Cîndva aveau păduri, păşuni şi chiar izvoare,
Şi astăzi este o imagine sinistră ce ne doare.
Acum minerii din Vale,
Acum minerii din Vale,
Stau pe străzi şi mor de foame.
Că banii nu şi-au mai luat,
Pentru muncă ce-au prestat.
Cu toţii îs în grevă acum,
Şi asta nu e un semn bun.
Cărbune nu vor mai da,
Lumea în case vă îngheţa.
Nimeni cu ei nu vorbeşte,
Toţi îi mint şi îi prosteşte.
Că banii o să îşi primească,
Undeva, la Sfântu aşteaptă.
Toţi minerii acum aşteaptă,
Banii lor să îşi primească.
Că astfel nu mai intră în mină,
Şi asta nu îi treabă bună.
Alfabetu-i ceva sfînt.
De cînd lumea-i pe pămînt alfabetu-i ceva sfînt.
Din vechi timpuri inventat si de lume învăţat.
Alfabetul nu e greu atunci cînd înveţi mereu.
Douăzeci şi opt litere are, alfabetul nu e mare.
A-ul vine de la ANA este numele lui mama,
B-ul vine din Bunici care ne-au crescut de mici.
C-ul vine de la Ceaţă e ca România noastră.
D-ul vine din Donat pentru românul sărac.
E-ul de la Elefant nu-i nimic interesant.
F-ul vine din Furat, România am devastat.
G-ul de la Gospodină harnică-i ca o albină,
H-ul de la Hărnicie nu munceşti ai sărăcie.
I-ul de la Indolenţă vine, stă leneşul în suspine,
J-ul vine de la Joi, doar pînă atunci muncim noi.
K-ul e din Kilometru n-am făcut şoşele un metru,
L-ul vine de la LEU să fim regi, noi vrem mereu.
M-ul vine de la Mamă cel mai scump nume înseamnă,
N-ul vine de la Neaţa ,vă spun Bună dimineaţa!
O-ul, e de la Oftat ne place munca la stat.
P-ul e de la Putere nu vrem muncă, vrem avere.
R-ul vine de la Rac nu ne place la arat,
S-ul e de la Solar merg la muncă acuma iar?
Q –chiul vine din Qintal ,acum totu-i digital,
T-ul e de la Tractor hai la muncă pe ogor.
U –ul vine de la Uliu ,la elev îi place chiulul,
V-ul vine din Vecini, mîndrii că sîntem români.
Y igrec-ul de la Yankei sîntem doi fraţi frumuşei.
Z-tul e din Zidărie munca mult i-mi place mie.
Vai, ce chin ce jale aveam, cînd alfabetu învăţam,
Pentru că mi-e de folos l-am învăţ pe de rost.
Şi de aia la toţi vă spun invăţaţi-l că bun.
Uite acum că îl ştiu bine v-am scris astă poezie.
Cînd moare o ființă dragă
Cînd moare o ființă dragă, se opreşte totu în loc,
Plînge cerul, plînge marea, ochii nu se mai întorc.
Doar aducerile aminte, alină sufletul trist,
Nici cele mai dulci cuvinte n-alungă răul ce-i prins.
Iară marea de-ntrebări se-adună în negre gînduri,
Parcă toată fericirea-i adunată printre scînduri.
De ce-a fost aşa să fie? de ce-a plecat curînd,
El putea o veşnicie, lumineze al tău gînd.
Pe un covor de iarbă moale calcă paşii anii întregi,
Dar n-ai găsit timp în toate să o asculţi, să o înțelegi.
Ochii ei plini de lumină au fugit ca printr-o vrajă,
Sa stins îngerul vieții, noaptea nu ţi-o mai veghează.
Pe lacrimi împrăștiate în a inimii cămară ,
Se-ascund multe regrete care veşnic o să doară.
Sugrumat cu chin cu jale, de-al neputinţei vieţi,
Pierdut trist doar printre doruri, ai vrea acum ca să înveţi. C
a să faci din gînduri negre oceanele de cristale,
Şi din lacrimi de durere faci flori de mărgăritare.
Dacă ai putea să vii şi să strîngi din zări lumina,
Ţi-ai face din praf de stele, pentru tine doar mistere.
Tu să știi că ești iubită,
Şi afară plouă a jale,
lacrimi mari ca de argint.
Se rostogolesc la vale,
pe al tău chip frumos și blând.
Buzele se încleştară,
inima ți-a împietrit.
Ochii mei vor să te vadă
si în brațe să te-alint.
Părul tău, mătase deasă,
despletit, lăsat pe spate.
Printre degete-mi răsfiră,
suvițele-ți parfumate.
Tu să știi că ești iubită,
eu mai sper că mă iubești.
Atunci când cerul suspină,
stiu că şi tu mă dorești.
Şi pe buzele-ncleștate,
tu sărutul meu să îl simți.
Că ai în inimă văpaie,
dorul tu poți să îmi aprinzi.
Când norii se risipesc
si când soarele răsare.
Eu la tine mă gândesc,
insă lipsa ta mă doare.
Dragoste , iubirea-i oarba,
nici odata nu se spune,
Ori ce ar fi in asta lume,
iubirea nu ne rapune,
Vreau şi soare, vreau şi ploaie
si vreau vântul să adie.
Gerul sper să nu te-ndoaie,
să-mi lași inima pustie
Acolo pe Golgota el nu o să mai urce.
Acum Iisus ,coboară de pe cruce,
Acolo pe Golgota ,el nu o să mai urce.
Iar diavolul ,ea lumea îl vrea în hău,
Fiindcă îl iubesc, acum pe Dumnezeu.
Acum Iisus ,coboară printre noi,
Că suntem necăjiţi, plini de nevoi.
Şi nu mai vrem, să stăm pe la răscruce,
Şi să îl vedem ,acolo pe Iisus pe cruce.
Şi nu mai vrem, să îl plângem iar,
Căci răstignit ,EL fost-au în zadar.
Că a mai fost, odată schingiuit,
Pe cruce ,acolo a fost ţintit.
Şi pe Iisus ,păcatele să îl izbăvească,
Ca Dumnezeu, mereu să ne iubească.
Nici când, Iisus acolo sus să nu mai urce,
Să fie schingiuit şi ridicat acolo sus pe cruce !
Acolo sus era adevărata noastră avere.
Pădurile de brazi cîndva la noi au fost,
Şi s-au tăiat acum copacii aceştia toţi.
Şi drumul nemilos al occidentului au luat,
De austrieci cu drujbe ei au fost tăiaţi.
Şi mi se rupe inima acum cînd văd,
Golaşi cu pietre munţii se întrevăd.
Căci brazii aceia falnici şi înverziţi,
La noi în ţară nu au mai fost doriţi.
Acolo sus în munte cîndva erau,
Şi animale multe se adăposteau.
Dar azi de urci în vîrful lor încet,
În faţa ochiilor zăreşti numai deşert.
Doar cioatele de brazi le mai găseşti,
Din loc în loc cînd urci le mai zăreşti.
Şi toate astea au rămas după tăiere,
Acolo sus era adevărata noastră avere.
Ce chin e pentru noi acum şi jale mare,
Cînd toţi privim cum munţii aceştia în zare.
Cîndva aveau păduri, păşuni şi chiar izvoare,
Şi astăzi este o imagine sinistră ce ne doare.
Acum minerii din Vale,
Acum minerii din Vale,
Stau pe străzi şi mor de foame.
Că banii nu şi-au mai luat,
Pentru muncă ce-au prestat.
Cu toţii îs în grevă acum,
Şi asta nu e un semn bun.
Cărbune nu vor mai da,
Lumea în case vă îngheţa.
Nimeni cu ei nu vorbeşte,
Toţi îi mint şi îi prosteşte.
Că banii o să îşi primească,
Undeva, la Sfântu aşteaptă.
Toţi minerii acum aşteaptă,
Banii lor să îşi primească.
Că astfel nu mai intră în mină,
Şi asta nu îi treabă bună.