Tu eşti frumoasă, ca soarele de dimineaţa
Tu eşti frumoasa, ca soarele de dimineaţa,
Cel ce strălucire, pe bolta cea cereasca.
Tu eşti sensibila, ca luna printre stele,
Tu eşti femeia, visurilor mele.
Tu eşti femeie, răbdătoare ca regina marii,
Tu eşti puternica, ca vântul primăverii.
Tu eşti femeie, dulce ca mierea de albine,
Tu eşti femeie, inima ce bate într-una in mine.
Tu eşti femeie, magica ca steaua de pe cer,
Si datorita ţie femeie, eu nu ma simt stingher.
Tu eşti o visătoare, precum somnul nopţii,
Tu îmi eşti femeie, a mea aleasa sortii!
Poems in the same category
Putem revedea în mintea noastră imaginea unei persoane care ne-a inspirat în urmă cu 10 ani? în maghiară
Da, trebuie doar să vrem,
Da, dacă a avut o influență pozitivă asupra noastră,
Da, dacă ne-a motivat,
Da, dacă a știut să ne înțeleagă (majoritatea oamenilor nu au cum să o facă),
Da, dacă a putut să ne transmită câte ceva din caracterul, frumusețea sufletului ei și din pasiunile ei,
Da, dacă tot oftez de bucurie, uitându-ne la pozele ei,
Da, dacă ne-a lăsat fără cuvinte la cât de unice erau ideile ei (pe mine una chiar că m-a surprins din toate punctele de vedere),
Da, dacă a știut să ne facă să vrem să vedem punctul ei de vedere,
Da, dacă a avut cum să ne dea a miliarda parte din darurile ei,
Da, dacă ne-a molipsit de râsul, bunătatea și dorințele ei,
Da, dacă crezi că te-a schimbat în bine, că ai devenit mai bogată (moral, etic, emoțional),
Da, dacă nu a renunțat la tine, a preferat să aibă încredere în tine, nu a crezut că își va pierde timpul fără a obține vreun rezultat,
Da, dacă nici tu la rândul tău nu i-ai trădat încrederea,
Da, dacă a știut să ne insufle ambiții și să ni le sporească pe tot parcursul perioadei cât ne-am cunoscut,
Da, dacă constatăm că nu multe au fost ca ea,
Da, dacă chiar îi păsa de valorile morale, de cum poate fiecare om să atingă o versiune mai bună, mai gingașă, mai atentă, mai plăcută a propriei persoane,
Da, dacă aveam mereu același entuziasm de fiecare dată când o vedeam, nu conta că era stropită de apă de ploaie cu noroi, că avea momente în care era mai nervoasă, că s-a supărat, că era obosită, că avea gripă și nu ne mai putea bucura cu aceleași trăsături superbe de caracter,
Da, dacă gândurile îndreptate către ea au rodit în inimile noastre,
Da, dacă nu a fost o străină oarecare, era ceva mai mult de atât, simțeai că te apropii de ea, era ca o prietenă sau ca o soră mai mare,
Da, dacă zi de zi ai mai urcat câte o treaptă, cu ajutorul ei,
Da, dacă a putut să construiască totul cu atâta calm și pasiune, încât chiar nu ai cum să reacționezi gândindu-te la lucrul acesta,
Da, dacă crezi că nu te-ai fi străduit degeaba să o impresionezi,
Da, bătrânețea chiar însemna frumusețe în cazul ei, era mult mai grasă în tinerețe, dar a avut voință și a slăbit, a avut timp să își repare orice defect ar fi deranjat-o la ea însăși, pentru a ne încânta pe toți pe la 50 și ceva de ani,
Da, chiar ar fi meritat să participe la vreun reality show ca "Românii au talent",
Da, că am adus în discuție cuvântul ,,talent", de la ea am aflat că nu există așa ceva, nu primim nici un talent și nici nu luăm cu noi pe lumea cealaltă, talentul de care dădea ea dovadă era o pricepere dobândită, rezultatul unor obișnuite,
Da, când am căzut (m-am împiedicat), a știut cum să mă ajute să mă ridic,
Da, numai de ai mai avea cum să o mai vezi pe trotuar, la piață, la concerte, la primărie, la pe stadion alergând la cei 70 de ani pe care i-ar mai avea în prezent,
Da, mi-ar plăcea să o mai văd încă o dată...
Buna mea femeie (și inițialele C. P.) care ai fost mai ceva ca o soră mai mare pentru mine (mai mare cu vreo 42 de ani) vreme de 7 ani, după a trebuit să pleci și tu, urma altă etapă. Ai rămas ca o enigmă în subconștientul meu, nu știu nici până în ziua de azi cum ai fi vrut să fiu, ce ți-ar fi plăcut mai mult să îți fi arătat, dar ai rămas pe undeva acolo, pe lista ,,Femeilor de 10 și a barbatilor de 10", desprinși parcă dintr-o emisiune de nota 10.
Iartă-mi stângăcia în orice, dar nu a fost cu intenție, dar îngheț, mi se zbânțuie inima, mă apucă palpitațiile, transpirație când rece, când caldă, parcă nu îmi intră destul aer în plămâni atunci când admir personalitatea, eforturile, tot ce mi-ai arătat, iar eu socotind în nepriceperea mea de atunci, n-am putut să îți arăt mai nimic altceva decât ceea ce vedeai mereu.
Igen, csak akarnunk kell,
Igen, ha pozitív hatással volt ránk,
Igen, ha ez motivált minket,
Igen, ha megértene minket (a legtöbb ember nem tud),
Igen, ha közvetítene nekünk valamit jelleméből, lelkének szépségéből és szenvedélyeiből,
Igen, ha még mindig örömömben sóhajtok a képeit nézegetve,
Igen, ha szótlanul hagyott minket, hogy milyen egyediek az ötletei (az egyik nagyon meglepett minden tekintetben),
Igen, ha tudná, hogyan keltsen bennünket arra, hogy lássuk az ő nézőpontját,
Igen, ha ajándékai egymilliárd részét nekünk adhatná,
Igen, ha megfertőzött minket a nevetésével, a kedvességével és a kívánságaival,
Igen, ha úgy gondolja, hogy jó irányba változtatott, gazdagabb lett (erkölcsileg, etikailag, érzelmileg),
Igen, ha nem mondott le rólad, inkább bízott benned, nem gondolta, hogy eredmény nélkül pazarolja az idejét,
Igen, ha te sem árultad el a bizalmát,
Igen, ha tudta, hogyan csepegtesse belénk ambíciókat és növelje azokat mindaddig, amíg ismertük egymást,
Igen, ha azt látjuk, hogy nem sokan voltak hozzá hasonlók,
Igen, ha valóban törődött az erkölcsi értékekkel, hogyan érheti el minden ember önmaga jobb, szelídebb, gondoskodóbb, kellemesebb változatát?
Igen, ha mindig ugyanaz volt az izgalom, valahányszor megláttam, akkor nem számított, hogy sáros esővízzel fröcskölte, voltak pillanatai, amikor idegesebb volt, dühös volt, fáradt, influenzás volt, és már nem tudtuk élvezni ugyanazokat a kiváló jellemvonásokat,
Igen, ha a rá irányuló gondolatok gyümölcsöt hoznak a szívünkben,
Igen, ha nem valami idegen, akkor valami több volt annál, érezted, hogy közelebb kerülsz hozzá, olyan volt, mint egy barát vagy egy nővér.
Igen, ha minden nap feljebb lépnél az ő segítségével,
Igen, ha mindent olyan higgadtsággal és szenvedéllyel tudna felépíteni, hogy nem tudsz reagálni, ha rá gondolsz,
Igen, ha úgy gondolja, hogy hiába próbálta volna lenyűgözni őt,
Igen, az idős kor valóban a szépséget jelentette az ő esetében, fiatalon sokkal kövérebb volt, de volt benne fogyni akarás, volt ideje kijavítani az őt zavaró hibákat, hogy 50 évesen mindannyiunkat megörvendeztessen. ,
Igen, tényleg érdemes lett volna részt venni egy olyan valóságshow-ban, mint a "románoknak van tehetsége".
Igen, mert felhoztam a "tehetség" szót, tőle tanultam meg, hogy ilyen nincs, tehetséget nem kapunk és nem viszünk magunkkal a másik világra, az a tehetség, amit mutatott, megszerzett. készség, valami szokásos eredménye,
Igen, amikor elestem (megbotlottam), tudta, hogyan tud felsegíteni,
Igen, ha még mindig látnád őt a járdán, a piacon, a koncerteken, a városházán, a stadionban, amely ma 70 évesen fut,
Igen, szeretném még egyszer látni...
Drága asszonyom (és a C. P. kezdőbetűvel), akik nekem (kb. 42 évvel) inkább nővéremnek számítottak 7 évig, aztán neked is menned kellett, jött egy újabb szakasz. Rejtélyként maradtál a tudatalattimban, nem is tudom a mai napig, hogyan akartál volna lenni, mit szeretted volna jobban megmutatni neked, de valahol ott maradtál, a "Nők" listáján 10 és 10 férfiból", mintha egy 10 osztályos műsorból lenne.
Bocsásd meg az ügyetlenségem mindenben, de nem szándékosan, de megfagyok, hevesen kalapál a szívem, szívdobogásom van, izzadok néha hidegen, néha melegen, olyan, mintha nem kapnék elég levegőt a tüdőm, amikor csodálom a személyiséget, az erőfeszítéseket, mindazt, amit mutattál nekem, és én, tekintve, hogy azóta nem vagyok hozzáértőm, nem tudtam mást mutatni, mint amit mindig láttál.
A fost dată....
A fost o dată ca-n povești
A fost o dată ca-n povești,
O viață minunată,
Când oamenii se mai vedeau,
Prin drum și pe la poartă.
Când oamenii se întâlneau
La veselii și șezători,
Iar fete și băieți jucau,
La hore până-n zori...
Copii până târziu jucau
De-a ascunselea pe-afară,
Și nu conta că-s la oraș
Sau poate, de la țară...
Faceam o gălăgie, Doamne,
Mereu babe ne certau,
Și în suflet realizau
Că copiii se distrau...
Da, ce șotii mai făceam,
Fugeam de acasă,
În ripa ne scăldam,
Boboceii de atâtea ori,
Noi i-am pierdut,
Când ne trimiteau părinții
Pe iarba la păscut!
Din nisip castele
Noi vara construiam,
Câte trăiri, emoții,
Momente noi aveam...
Băieții construiau căsuțe,
Singuri în copaci!
Sculptau locuri frumoase
Din rachite, fagi.
Acoperiș din stuf sau paie
Să ne putem ascunde,
Când vine câte-o ploaie...
Mi-e milă de copiii
Ce cresc azi, acum...
Că n-au trăit emoții
La joaca de "în drum".
Nu știu de "baba oarbă"
Ce seara o jucam,
Și pereche la papuci
Jucând le căutam.
Nimic nu poate fi ca înainte,
Și vara ne era
Cu mult mai fierbinte!
Pe dealuri, pe câmpii
Nici iarba nu creștea,
Animalele iarba o pășteau.
În livadă adesea, noi ne jucam
Cu prune dulci, mereu ne alintam,
În pădure, după flori alese...
Văzut-am animale,
Multe și diverse...
Și o căprioară
Acasă am avut!
Fincă micuță,
Rănită s-a pierdut...
Am văzut și lanuri
De ghiocei cândva,
Iar voi nu știu dacă
O să-i vedeți, cândva.
Pădurea cea de brazi
Astăzi s-a uscat,
Cărările pădurii
Azi s-au astupat.
Oamenii n-au timp
Să le mai pășească,
Pe internet ore în șir,
Reitingul să-și crească.
Cu fetele ne întâlneam,
Cosite la păpuși noi împleteam...
Azi rar de tot ne salutăm
Decât pe internet, când mai intrăm...
Nimic nu realizăm...
Nimic nu ne mai povestim...
Emoții, sentimente
Noi nu mai trăim!
Nu auzim nici cântec
De păsări primăvara...
Nu știm ce e picnic
Familial vara...
Cum e să zburi
Vara pe câmpie,
Cum să mănânci un strugure,
Toamna de la vie...
Ma las de tine, am zis
Ma las de tine, am zis!
E sufocant aerul ce nu-l respir cu tine
Si grele zilele ce le traiesc , ma dor.
Apasator , in inima imi simt durerea mea de tine
Intepator si rece strapunge fiecare dor.
Cat sa mai pot asa, orice fior e o tortura!
Sa nu te pot vedea cu anii, imi e dor!
Cat sa reziste-a mea faptura?
Ma las de tine, am zis , chiar daca-ar fi sa mor!
Chiar daca asta inseamna sa ma dezic de mine,
Sa sting ultimul suflu ce ma tine,
Sa ma afund in negru pt tine.
Ma las de tine, am zis, a nu stiu cata oara
Si nu dau inapoi, nu e un vis
Dar nu mai am putere sa scriu mereu de tine
Cand nici macar in vise nu -mi mai vii,
Cu bine!
Ma las de tine, si rece iar ma simt
Caci ce e trupul fara licarire?
Si ce e inima fara iubire?
Ma las de tine , chiar daca asta inseamna
A nu stiu cata oara sa ma pierd pe mine!
Când vei pleca
Când vei pleca ușa s-o lași întredeschisă
S-aud cum umblă pasul tău cometa mea
Scânteia ochilor în noapte stă aprinsă
Pierdut în vise regăsind prezența ta
Când vei pleca ascunde-mi zilele de mine
Să nu le simt cum lasă-n suflet urma grea
Poate doar somnul cu tandrețe să m-aline
Acolo tu ești lângă mine draga mea
Când vei pleca adună tot ce-ai pus în mine
Uitând de dor pe un alt drum să pot pleca
Umblă cărarea vieții oarbă fără tine
De nu mai știu unde sunt eu și urma ta
Când vei pleca să te întorci cât mai degrabă
Lăsând în urmă lumea strâmbă-n calea sa
Ascultă florile și valurile-n seară
Poate cândva o să auzi inima mea
Toate așteptările
Timpul hain nu mi-a adus blândă iertare
Toate celulele strigând te știu pe nume
Te voi iubi-n toate secundele rămase
Toate bătăile de inimă ce mi-au fost scrise
Să mă ignori de tine-ascuns e-un joc pierdut
Nu poți goni la infinit fugind de mine
Vom alerga cândva urlând cu-același vânt
Cântând poveștile de dor pierdute-n vise
Te storc din suflet așternând pe foi cuvânt
E în zadar căci te-ai zidit în tot și-n toate
Și-acum te chem din amintire așteptând
Uitarea tristă veștejindu-mă spre noapte
De n-am s-ajung cât mai curând la tine-n gând
Aștept curgând să fim același strop de apă
Cândva plecând am să devin simplu pământ
Tot așteptând țărâna ta să vin-acasă
Tristețea rătăcitelor iubiri
Visele stinse plecă-n zbor din realitate
Caută nopțile șoptind cuvinte vii
Umblă rănite ascunzând sinceritate
Lăsând tristețea înecându-se-n beții
Orele curg înșiruind secunde moarte
Ceasul zorește numărând zile pustii
Verile pleacă strămutându-se departe
Hâdă tristețea scuturând zăpezi târzii
Soarele fuge aruncând lumini uscate
Orbește zările privirilor zglobii
Întunecând tote culorile pictate
Transformă purpura tristeții în stihii
Frunzele cad dezvăluind patimi speriate
Se-așează lespede vopsite ruginii
Astupă florile strivite și-ngropate
Plânge tristețea cu petale argintii
Palmele ard incendiind lacrimi semnate
Mângâie cerul amintirilor vâslind
Despică norii vălurind tăceri private
Întinde negura tristeții răscolid
Urmele dor mărturisind cărări voalate
Rănește zborul sub copite umilind
Strivite aripi ofilindu-se tăiate
Plutește liberă tristețea rătăcind
Putem revedea în mintea noastră imaginea unei persoane care ne-a inspirat în urmă cu 10 ani? în maghiară
Da, trebuie doar să vrem,
Da, dacă a avut o influență pozitivă asupra noastră,
Da, dacă ne-a motivat,
Da, dacă a știut să ne înțeleagă (majoritatea oamenilor nu au cum să o facă),
Da, dacă a putut să ne transmită câte ceva din caracterul, frumusețea sufletului ei și din pasiunile ei,
Da, dacă tot oftez de bucurie, uitându-ne la pozele ei,
Da, dacă ne-a lăsat fără cuvinte la cât de unice erau ideile ei (pe mine una chiar că m-a surprins din toate punctele de vedere),
Da, dacă a știut să ne facă să vrem să vedem punctul ei de vedere,
Da, dacă a avut cum să ne dea a miliarda parte din darurile ei,
Da, dacă ne-a molipsit de râsul, bunătatea și dorințele ei,
Da, dacă crezi că te-a schimbat în bine, că ai devenit mai bogată (moral, etic, emoțional),
Da, dacă nu a renunțat la tine, a preferat să aibă încredere în tine, nu a crezut că își va pierde timpul fără a obține vreun rezultat,
Da, dacă nici tu la rândul tău nu i-ai trădat încrederea,
Da, dacă a știut să ne insufle ambiții și să ni le sporească pe tot parcursul perioadei cât ne-am cunoscut,
Da, dacă constatăm că nu multe au fost ca ea,
Da, dacă chiar îi păsa de valorile morale, de cum poate fiecare om să atingă o versiune mai bună, mai gingașă, mai atentă, mai plăcută a propriei persoane,
Da, dacă aveam mereu același entuziasm de fiecare dată când o vedeam, nu conta că era stropită de apă de ploaie cu noroi, că avea momente în care era mai nervoasă, că s-a supărat, că era obosită, că avea gripă și nu ne mai putea bucura cu aceleași trăsături superbe de caracter,
Da, dacă gândurile îndreptate către ea au rodit în inimile noastre,
Da, dacă nu a fost o străină oarecare, era ceva mai mult de atât, simțeai că te apropii de ea, era ca o prietenă sau ca o soră mai mare,
Da, dacă zi de zi ai mai urcat câte o treaptă, cu ajutorul ei,
Da, dacă a putut să construiască totul cu atâta calm și pasiune, încât chiar nu ai cum să reacționezi gândindu-te la lucrul acesta,
Da, dacă crezi că nu te-ai fi străduit degeaba să o impresionezi,
Da, bătrânețea chiar însemna frumusețe în cazul ei, era mult mai grasă în tinerețe, dar a avut voință și a slăbit, a avut timp să își repare orice defect ar fi deranjat-o la ea însăși, pentru a ne încânta pe toți pe la 50 și ceva de ani,
Da, chiar ar fi meritat să participe la vreun reality show ca "Românii au talent",
Da, că am adus în discuție cuvântul ,,talent", de la ea am aflat că nu există așa ceva, nu primim nici un talent și nici nu luăm cu noi pe lumea cealaltă, talentul de care dădea ea dovadă era o pricepere dobândită, rezultatul unor obișnuite,
Da, când am căzut (m-am împiedicat), a știut cum să mă ajute să mă ridic,
Da, numai de ai mai avea cum să o mai vezi pe trotuar, la piață, la concerte, la primărie, la pe stadion alergând la cei 70 de ani pe care i-ar mai avea în prezent,
Da, mi-ar plăcea să o mai văd încă o dată...
Buna mea femeie (și inițialele C. P.) care ai fost mai ceva ca o soră mai mare pentru mine (mai mare cu vreo 42 de ani) vreme de 7 ani, după a trebuit să pleci și tu, urma altă etapă. Ai rămas ca o enigmă în subconștientul meu, nu știu nici până în ziua de azi cum ai fi vrut să fiu, ce ți-ar fi plăcut mai mult să îți fi arătat, dar ai rămas pe undeva acolo, pe lista ,,Femeilor de 10 și a barbatilor de 10", desprinși parcă dintr-o emisiune de nota 10.
Iartă-mi stângăcia în orice, dar nu a fost cu intenție, dar îngheț, mi se zbânțuie inima, mă apucă palpitațiile, transpirație când rece, când caldă, parcă nu îmi intră destul aer în plămâni atunci când admir personalitatea, eforturile, tot ce mi-ai arătat, iar eu socotind în nepriceperea mea de atunci, n-am putut să îți arăt mai nimic altceva decât ceea ce vedeai mereu.
Igen, csak akarnunk kell,
Igen, ha pozitív hatással volt ránk,
Igen, ha ez motivált minket,
Igen, ha megértene minket (a legtöbb ember nem tud),
Igen, ha közvetítene nekünk valamit jelleméből, lelkének szépségéből és szenvedélyeiből,
Igen, ha még mindig örömömben sóhajtok a képeit nézegetve,
Igen, ha szótlanul hagyott minket, hogy milyen egyediek az ötletei (az egyik nagyon meglepett minden tekintetben),
Igen, ha tudná, hogyan keltsen bennünket arra, hogy lássuk az ő nézőpontját,
Igen, ha ajándékai egymilliárd részét nekünk adhatná,
Igen, ha megfertőzött minket a nevetésével, a kedvességével és a kívánságaival,
Igen, ha úgy gondolja, hogy jó irányba változtatott, gazdagabb lett (erkölcsileg, etikailag, érzelmileg),
Igen, ha nem mondott le rólad, inkább bízott benned, nem gondolta, hogy eredmény nélkül pazarolja az idejét,
Igen, ha te sem árultad el a bizalmát,
Igen, ha tudta, hogyan csepegtesse belénk ambíciókat és növelje azokat mindaddig, amíg ismertük egymást,
Igen, ha azt látjuk, hogy nem sokan voltak hozzá hasonlók,
Igen, ha valóban törődött az erkölcsi értékekkel, hogyan érheti el minden ember önmaga jobb, szelídebb, gondoskodóbb, kellemesebb változatát?
Igen, ha mindig ugyanaz volt az izgalom, valahányszor megláttam, akkor nem számított, hogy sáros esővízzel fröcskölte, voltak pillanatai, amikor idegesebb volt, dühös volt, fáradt, influenzás volt, és már nem tudtuk élvezni ugyanazokat a kiváló jellemvonásokat,
Igen, ha a rá irányuló gondolatok gyümölcsöt hoznak a szívünkben,
Igen, ha nem valami idegen, akkor valami több volt annál, érezted, hogy közelebb kerülsz hozzá, olyan volt, mint egy barát vagy egy nővér.
Igen, ha minden nap feljebb lépnél az ő segítségével,
Igen, ha mindent olyan higgadtsággal és szenvedéllyel tudna felépíteni, hogy nem tudsz reagálni, ha rá gondolsz,
Igen, ha úgy gondolja, hogy hiába próbálta volna lenyűgözni őt,
Igen, az idős kor valóban a szépséget jelentette az ő esetében, fiatalon sokkal kövérebb volt, de volt benne fogyni akarás, volt ideje kijavítani az őt zavaró hibákat, hogy 50 évesen mindannyiunkat megörvendeztessen. ,
Igen, tényleg érdemes lett volna részt venni egy olyan valóságshow-ban, mint a "románoknak van tehetsége".
Igen, mert felhoztam a "tehetség" szót, tőle tanultam meg, hogy ilyen nincs, tehetséget nem kapunk és nem viszünk magunkkal a másik világra, az a tehetség, amit mutatott, megszerzett. készség, valami szokásos eredménye,
Igen, amikor elestem (megbotlottam), tudta, hogyan tud felsegíteni,
Igen, ha még mindig látnád őt a járdán, a piacon, a koncerteken, a városházán, a stadionban, amely ma 70 évesen fut,
Igen, szeretném még egyszer látni...
Drága asszonyom (és a C. P. kezdőbetűvel), akik nekem (kb. 42 évvel) inkább nővéremnek számítottak 7 évig, aztán neked is menned kellett, jött egy újabb szakasz. Rejtélyként maradtál a tudatalattimban, nem is tudom a mai napig, hogyan akartál volna lenni, mit szeretted volna jobban megmutatni neked, de valahol ott maradtál, a "Nők" listáján 10 és 10 férfiból", mintha egy 10 osztályos műsorból lenne.
Bocsásd meg az ügyetlenségem mindenben, de nem szándékosan, de megfagyok, hevesen kalapál a szívem, szívdobogásom van, izzadok néha hidegen, néha melegen, olyan, mintha nem kapnék elég levegőt a tüdőm, amikor csodálom a személyiséget, az erőfeszítéseket, mindazt, amit mutattál nekem, és én, tekintve, hogy azóta nem vagyok hozzáértőm, nem tudtam mást mutatni, mint amit mindig láttál.
A fost dată....
A fost o dată ca-n povești
A fost o dată ca-n povești,
O viață minunată,
Când oamenii se mai vedeau,
Prin drum și pe la poartă.
Când oamenii se întâlneau
La veselii și șezători,
Iar fete și băieți jucau,
La hore până-n zori...
Copii până târziu jucau
De-a ascunselea pe-afară,
Și nu conta că-s la oraș
Sau poate, de la țară...
Faceam o gălăgie, Doamne,
Mereu babe ne certau,
Și în suflet realizau
Că copiii se distrau...
Da, ce șotii mai făceam,
Fugeam de acasă,
În ripa ne scăldam,
Boboceii de atâtea ori,
Noi i-am pierdut,
Când ne trimiteau părinții
Pe iarba la păscut!
Din nisip castele
Noi vara construiam,
Câte trăiri, emoții,
Momente noi aveam...
Băieții construiau căsuțe,
Singuri în copaci!
Sculptau locuri frumoase
Din rachite, fagi.
Acoperiș din stuf sau paie
Să ne putem ascunde,
Când vine câte-o ploaie...
Mi-e milă de copiii
Ce cresc azi, acum...
Că n-au trăit emoții
La joaca de "în drum".
Nu știu de "baba oarbă"
Ce seara o jucam,
Și pereche la papuci
Jucând le căutam.
Nimic nu poate fi ca înainte,
Și vara ne era
Cu mult mai fierbinte!
Pe dealuri, pe câmpii
Nici iarba nu creștea,
Animalele iarba o pășteau.
În livadă adesea, noi ne jucam
Cu prune dulci, mereu ne alintam,
În pădure, după flori alese...
Văzut-am animale,
Multe și diverse...
Și o căprioară
Acasă am avut!
Fincă micuță,
Rănită s-a pierdut...
Am văzut și lanuri
De ghiocei cândva,
Iar voi nu știu dacă
O să-i vedeți, cândva.
Pădurea cea de brazi
Astăzi s-a uscat,
Cărările pădurii
Azi s-au astupat.
Oamenii n-au timp
Să le mai pășească,
Pe internet ore în șir,
Reitingul să-și crească.
Cu fetele ne întâlneam,
Cosite la păpuși noi împleteam...
Azi rar de tot ne salutăm
Decât pe internet, când mai intrăm...
Nimic nu realizăm...
Nimic nu ne mai povestim...
Emoții, sentimente
Noi nu mai trăim!
Nu auzim nici cântec
De păsări primăvara...
Nu știm ce e picnic
Familial vara...
Cum e să zburi
Vara pe câmpie,
Cum să mănânci un strugure,
Toamna de la vie...
Ma las de tine, am zis
Ma las de tine, am zis!
E sufocant aerul ce nu-l respir cu tine
Si grele zilele ce le traiesc , ma dor.
Apasator , in inima imi simt durerea mea de tine
Intepator si rece strapunge fiecare dor.
Cat sa mai pot asa, orice fior e o tortura!
Sa nu te pot vedea cu anii, imi e dor!
Cat sa reziste-a mea faptura?
Ma las de tine, am zis , chiar daca-ar fi sa mor!
Chiar daca asta inseamna sa ma dezic de mine,
Sa sting ultimul suflu ce ma tine,
Sa ma afund in negru pt tine.
Ma las de tine, am zis, a nu stiu cata oara
Si nu dau inapoi, nu e un vis
Dar nu mai am putere sa scriu mereu de tine
Cand nici macar in vise nu -mi mai vii,
Cu bine!
Ma las de tine, si rece iar ma simt
Caci ce e trupul fara licarire?
Si ce e inima fara iubire?
Ma las de tine , chiar daca asta inseamna
A nu stiu cata oara sa ma pierd pe mine!
Când vei pleca
Când vei pleca ușa s-o lași întredeschisă
S-aud cum umblă pasul tău cometa mea
Scânteia ochilor în noapte stă aprinsă
Pierdut în vise regăsind prezența ta
Când vei pleca ascunde-mi zilele de mine
Să nu le simt cum lasă-n suflet urma grea
Poate doar somnul cu tandrețe să m-aline
Acolo tu ești lângă mine draga mea
Când vei pleca adună tot ce-ai pus în mine
Uitând de dor pe un alt drum să pot pleca
Umblă cărarea vieții oarbă fără tine
De nu mai știu unde sunt eu și urma ta
Când vei pleca să te întorci cât mai degrabă
Lăsând în urmă lumea strâmbă-n calea sa
Ascultă florile și valurile-n seară
Poate cândva o să auzi inima mea
Toate așteptările
Timpul hain nu mi-a adus blândă iertare
Toate celulele strigând te știu pe nume
Te voi iubi-n toate secundele rămase
Toate bătăile de inimă ce mi-au fost scrise
Să mă ignori de tine-ascuns e-un joc pierdut
Nu poți goni la infinit fugind de mine
Vom alerga cândva urlând cu-același vânt
Cântând poveștile de dor pierdute-n vise
Te storc din suflet așternând pe foi cuvânt
E în zadar căci te-ai zidit în tot și-n toate
Și-acum te chem din amintire așteptând
Uitarea tristă veștejindu-mă spre noapte
De n-am s-ajung cât mai curând la tine-n gând
Aștept curgând să fim același strop de apă
Cândva plecând am să devin simplu pământ
Tot așteptând țărâna ta să vin-acasă
Tristețea rătăcitelor iubiri
Visele stinse plecă-n zbor din realitate
Caută nopțile șoptind cuvinte vii
Umblă rănite ascunzând sinceritate
Lăsând tristețea înecându-se-n beții
Orele curg înșiruind secunde moarte
Ceasul zorește numărând zile pustii
Verile pleacă strămutându-se departe
Hâdă tristețea scuturând zăpezi târzii
Soarele fuge aruncând lumini uscate
Orbește zările privirilor zglobii
Întunecând tote culorile pictate
Transformă purpura tristeții în stihii
Frunzele cad dezvăluind patimi speriate
Se-așează lespede vopsite ruginii
Astupă florile strivite și-ngropate
Plânge tristețea cu petale argintii
Palmele ard incendiind lacrimi semnate
Mângâie cerul amintirilor vâslind
Despică norii vălurind tăceri private
Întinde negura tristeții răscolid
Urmele dor mărturisind cărări voalate
Rănește zborul sub copite umilind
Strivite aripi ofilindu-se tăiate
Plutește liberă tristețea rătăcind
Other poems by the author
Acolo sus era adevărata noastră avere.
Pădurile de brazi cîndva la noi au fost,
Şi s-au tăiat acum copacii aceştia toţi.
Şi drumul nemilos al occidentului au luat,
De austrieci cu drujbe ei au fost tăiaţi.
Şi mi se rupe inima acum cînd văd,
Golaşi cu pietre munţii se întrevăd.
Căci brazii aceia falnici şi înverziţi,
La noi în ţară nu au mai fost doriţi.
Acolo sus în munte cîndva erau,
Şi animale multe se adăposteau.
Dar azi de urci în vîrful lor încet,
În faţa ochiilor zăreşti numai deşert.
Doar cioatele de brazi le mai găseşti,
Din loc în loc cînd urci le mai zăreşti.
Şi toate astea au rămas după tăiere,
Acolo sus era adevărata noastră avere.
Ce chin e pentru noi acum şi jale mare,
Cînd toţi privim cum munţii aceştia în zare.
Cîndva aveau păduri, păşuni şi chiar izvoare,
Şi astăzi este o imagine sinistră ce ne doare.
Oraşul milenar
Oraş falnic milenar,
De la Decebal, Traian.
Severin înfloritor,
E oraşul florilor.
În parc vin acum piticii,
Şi se joacă cu bunicii.
Vin în parcul rozelor,
Că îi miros îmbietor.
Şi pe Dunărea cea mare,
S-au făcut hidrocentrale.
Blocuri multe, şcoli, spitale,
Severinu îi ca o floare.
Ori ce aş spune, ori ce aş face,
Severinul mie îmi place.
Că îi oraşul milenar,
De la Decebal, Traian.
Aici la Drobeta Turnu Severin, acasă la mine !
În frumosul meu, oraş dunărean,
Două statui, impunătoare eu am.
Una este, a vestitului rege Decebal iscusit,
Şi alta, a împăratului Traian cel vestit.
Aceste două faimoase, statui dacă doreşti,
În frumosul parc, al trandafirilor le găseşti.
Acolo au fost, de mulţi ani ridicate,
Când le vezi, îţi aduc aminte de luptele date.
Bătrânul el rege Decebal, de pază a stat,
Să apere întregul tărâm, al daciei neînfricat.
Să îl apere, de armatele romane invadatoare,
Conduse de vestitul, împărat Traian cel mare.
Şi istoria noastră străbună, nouă ne spune la toti,
Căci romanii ei Dunărea, au trecut-o pe podul de barci.
Şi au invadat Dacia toată cea Mare, pe jos şi călare,
Şi au dorit să îl prindă, pe vestitul rege Decebal cel mare.
Dar n-au avut această onoare, să îl prindă viu de se poate,
Fiindcă vestitul rege Decebal, sa sinucis la el în cetate.
Iar împăratul Traian, el capul lui Decebal la luat şi la dus,
Acolo în cetatea eternă a romei el capul lui Decebal la pus.
Şi aici la Severin la sud de Dunăre, romanii au făcut se ştie,
Poporul dacao- roman, unificat prin contopire avea să fie.
Şi astfel a luat fiinţă limba, cultura şi obiceiuri latine,
Aici la Drobeta Turnu Severin, acasă la mine !
Acum fierbe tot Lupeniul,
Acum fierbe tot Lupeniul,
Că în mină e minerul.
E blocat în subteran,
Că nu a mai primit vreun ban.
N-au primit bonuri de masă,
N-au primit nici prima toată.
Toate aceştia nu sunt date,
De opt luni sunt amânate.
În grevă îs de şase zile,
Sperând că banii o să vie.
Însă guvernanţii hoţi,
Îi mint pe minerii toţi.
Îşi cer drepturile toate,
Că n-au bani şi îs pe moarte.
N-au din ce să mai trăiască,
Dări la stat să mai plătească.
Că de astăzi la Lupeni,
Şi la mina Livezeni.
Toţi ortacii au sosit,
Lângă ei s-au alipit.
Au sosit ca să îi susţină,
Pe ortacii ce îs în mină.
Şi nu vor afar să iasă,
Până nu îşi iau banii în dată.
Cu toţii s-au săturat,
Că guvernul ia trădat.
Si nu vor ca să îi mai creadă,
Şi-au ieşit cu toţii în stradă.
Şi cu toţii protestează,
Pân ce banii îşi încasează.
Fiindcă ei s-au săturat,
Să fie minţiţi de stat.
Acum minerii din Vale,
Acum minerii din Vale,
Stau pe străzi şi mor de foame.
Că banii nu şi-au mai luat,
Pentru muncă ce-au prestat.
Cu toţii îs în grevă acum,
Şi asta nu e un semn bun.
Cărbune nu vor mai da,
Lumea în case vă îngheţa.
Nimeni cu ei nu vorbeşte,
Toţi îi mint şi îi prosteşte.
Că banii o să îşi primească,
Undeva, la Sfântu aşteaptă.
Toţi minerii acum aşteaptă,
Banii lor să îşi primească.
Că astfel nu mai intră în mină,
Şi asta nu îi treabă bună.
Oraşul trandafirilor fără pereche,
Oraşul trandafirilor fără pereche,
La mine în oraşul meu,
Mi-a aduc aminte tot mereu.
Cum străzi imense paralele,
Erau frumoase şi aveau pavele.
Şi pe frumoasele alei aveam castani,
Erau bătrîni, dar ninşi de ani.
În parcuri şi pe străzi aveam,
Frumoase bănici unde stăteam.
Şi-n parcuri cînd păşeam uşor,
Şi trandafirii aveau mirosul lor.
Şi străzi frumoase dar iluminate,
Cu lampadare vechi şi suspendate.
Şi lumea aceia simplă o priveam,
Prin parcuri şi pe bulevarde cînd mergeam.
Era o lume atît de simplă dar cinstită,
Pe faţa lor citeai că-i toată fericită.
Şi seara pe faleză în port mergeam,
Pe bancă stam, famfara o ascultam.
Şi încet vapoarele spre port veneau,
Veneau la dană unde ancorau.
Acest frumos oraş a fost şi este milenar,
Datînd de la strămoşii Decebal, Traian.
Acest oraş a fost şi încă este,
Acolo sus era adevărata noastră avere.
Pădurile de brazi cîndva la noi au fost,
Şi s-au tăiat acum copacii aceştia toţi.
Şi drumul nemilos al occidentului au luat,
De austrieci cu drujbe ei au fost tăiaţi.
Şi mi se rupe inima acum cînd văd,
Golaşi cu pietre munţii se întrevăd.
Căci brazii aceia falnici şi înverziţi,
La noi în ţară nu au mai fost doriţi.
Acolo sus în munte cîndva erau,
Şi animale multe se adăposteau.
Dar azi de urci în vîrful lor încet,
În faţa ochiilor zăreşti numai deşert.
Doar cioatele de brazi le mai găseşti,
Din loc în loc cînd urci le mai zăreşti.
Şi toate astea au rămas după tăiere,
Acolo sus era adevărata noastră avere.
Ce chin e pentru noi acum şi jale mare,
Cînd toţi privim cum munţii aceştia în zare.
Cîndva aveau păduri, păşuni şi chiar izvoare,
Şi astăzi este o imagine sinistră ce ne doare.
Oraşul milenar
Oraş falnic milenar,
De la Decebal, Traian.
Severin înfloritor,
E oraşul florilor.
În parc vin acum piticii,
Şi se joacă cu bunicii.
Vin în parcul rozelor,
Că îi miros îmbietor.
Şi pe Dunărea cea mare,
S-au făcut hidrocentrale.
Blocuri multe, şcoli, spitale,
Severinu îi ca o floare.
Ori ce aş spune, ori ce aş face,
Severinul mie îmi place.
Că îi oraşul milenar,
De la Decebal, Traian.
Aici la Drobeta Turnu Severin, acasă la mine !
În frumosul meu, oraş dunărean,
Două statui, impunătoare eu am.
Una este, a vestitului rege Decebal iscusit,
Şi alta, a împăratului Traian cel vestit.
Aceste două faimoase, statui dacă doreşti,
În frumosul parc, al trandafirilor le găseşti.
Acolo au fost, de mulţi ani ridicate,
Când le vezi, îţi aduc aminte de luptele date.
Bătrânul el rege Decebal, de pază a stat,
Să apere întregul tărâm, al daciei neînfricat.
Să îl apere, de armatele romane invadatoare,
Conduse de vestitul, împărat Traian cel mare.
Şi istoria noastră străbună, nouă ne spune la toti,
Căci romanii ei Dunărea, au trecut-o pe podul de barci.
Şi au invadat Dacia toată cea Mare, pe jos şi călare,
Şi au dorit să îl prindă, pe vestitul rege Decebal cel mare.
Dar n-au avut această onoare, să îl prindă viu de se poate,
Fiindcă vestitul rege Decebal, sa sinucis la el în cetate.
Iar împăratul Traian, el capul lui Decebal la luat şi la dus,
Acolo în cetatea eternă a romei el capul lui Decebal la pus.
Şi aici la Severin la sud de Dunăre, romanii au făcut se ştie,
Poporul dacao- roman, unificat prin contopire avea să fie.
Şi astfel a luat fiinţă limba, cultura şi obiceiuri latine,
Aici la Drobeta Turnu Severin, acasă la mine !
Acum fierbe tot Lupeniul,
Acum fierbe tot Lupeniul,
Că în mină e minerul.
E blocat în subteran,
Că nu a mai primit vreun ban.
N-au primit bonuri de masă,
N-au primit nici prima toată.
Toate aceştia nu sunt date,
De opt luni sunt amânate.
În grevă îs de şase zile,
Sperând că banii o să vie.
Însă guvernanţii hoţi,
Îi mint pe minerii toţi.
Îşi cer drepturile toate,
Că n-au bani şi îs pe moarte.
N-au din ce să mai trăiască,
Dări la stat să mai plătească.
Că de astăzi la Lupeni,
Şi la mina Livezeni.
Toţi ortacii au sosit,
Lângă ei s-au alipit.
Au sosit ca să îi susţină,
Pe ortacii ce îs în mină.
Şi nu vor afar să iasă,
Până nu îşi iau banii în dată.
Cu toţii s-au săturat,
Că guvernul ia trădat.
Si nu vor ca să îi mai creadă,
Şi-au ieşit cu toţii în stradă.
Şi cu toţii protestează,
Pân ce banii îşi încasează.
Fiindcă ei s-au săturat,
Să fie minţiţi de stat.
Acum minerii din Vale,
Acum minerii din Vale,
Stau pe străzi şi mor de foame.
Că banii nu şi-au mai luat,
Pentru muncă ce-au prestat.
Cu toţii îs în grevă acum,
Şi asta nu e un semn bun.
Cărbune nu vor mai da,
Lumea în case vă îngheţa.
Nimeni cu ei nu vorbeşte,
Toţi îi mint şi îi prosteşte.
Că banii o să îşi primească,
Undeva, la Sfântu aşteaptă.
Toţi minerii acum aşteaptă,
Banii lor să îşi primească.
Că astfel nu mai intră în mină,
Şi asta nu îi treabă bună.
Oraşul trandafirilor fără pereche,
Oraşul trandafirilor fără pereche,
La mine în oraşul meu,
Mi-a aduc aminte tot mereu.
Cum străzi imense paralele,
Erau frumoase şi aveau pavele.
Şi pe frumoasele alei aveam castani,
Erau bătrîni, dar ninşi de ani.
În parcuri şi pe străzi aveam,
Frumoase bănici unde stăteam.
Şi-n parcuri cînd păşeam uşor,
Şi trandafirii aveau mirosul lor.
Şi străzi frumoase dar iluminate,
Cu lampadare vechi şi suspendate.
Şi lumea aceia simplă o priveam,
Prin parcuri şi pe bulevarde cînd mergeam.
Era o lume atît de simplă dar cinstită,
Pe faţa lor citeai că-i toată fericită.
Şi seara pe faleză în port mergeam,
Pe bancă stam, famfara o ascultam.
Şi încet vapoarele spre port veneau,
Veneau la dană unde ancorau.
Acest frumos oraş a fost şi este milenar,
Datînd de la strămoşii Decebal, Traian.
Acest oraş a fost şi încă este,