Cu o moarte toţi suntem datori în viaţă
Cu o moarte toţi, suntem datori în viaţă,
Şi oare omul, cât o să mai trăiască.
Trăieşte doar atât, cât îi este dată,
Şi atât cât timp, EL Dumnezeu îl lăsă.
Atunci când bunul Dumnezeu, îţi spune stop,
El ţi-a dat viaţă şi tot El ţi-o ia pe loc.
Şi pleci, de pe acest pământ curat,
De parcă nici, tu nu ai fii existat.
Şi de aceia, cât noi suntem în viaţă,
Să fim doar buni şi să avem o inimă curată.
Căci într-o zi la ceruri, sus noi vom urca,
Că acolo, este o lume bună, nu e rea !
Category: Poems about death
All author's poems: Dorel Marin
Date of posting: 7 февраля 2023
Views: 889
Poems in the same category
LACRIMILE UNUI OM SĂRAC
CERUL E TRIST ȘI ÎNLACRIMAT
DE CHIN ȘI AMAR M-AM SĂTURAT
CĂCI DIN COPILĂRIA MEA
SOARTA MI-A FOST DESTUL DE GREA
DE CÎND MĂ ȘTIU AM FOST SĂRAC
ȘI AM FOST SLLUGA LA BOGAT
CĂCI DEMNITARII DE LA NOI
NU AU NICI GRIJI SI NICI NEVOI
AU CASE MARI SI AU PALATE
ȘI MESELE ÎNBELSUGATE
EU DE COPIL AM FOST PLECAT
ȘI TOATA LUMEA AM UMBLAT
DAR ÎNTR-O ZI LA ASFINȚIT
O TELEGRAMĂ AM PRIMIT
SI ÎN TELEGRAMĂ AȘA SCRIA
VINO BĂETE VINO DEGRABĂ
CA TA MĂICUȚĂ E GRAV BOLNAVA
MERG LA PATRON ȘI-I ARĂT SCRIS
UITE DEACASĂ CE MI-AU TRIMIS
EL ÎMI RĂSPUNSE CA UN RĂȚOI
SĂ MERG LA LUCRU
I-AR ÎNAPOI
APOI ȚIPÎND MI-A ZIS AȘA
DE AICEA TU DE AI SĂ TE DUCI
AI SĂ RĂMÎI FARA SERVICI
DAR EU PLÎNGÎND IAM SPUS AȘA
STRĂINE NU TE SUPARA
E VOBA DE MĂICUȚA MEA
DE LUCRU MAI GASESC ORCÎND
DAR PE MĂICUȚA NU CURÎND
MĂ URC ÎN TREN AJUNG ÎN SAT
GÎNDINDUMĂ LA CE AM VISAT
AJUNG LA POARTĂ MĂ UIT LA CASĂ
SI ACOLO VAD UN DOLIU PUS
INTRAI ÎN CASĂ ZĂRII PE MASĂ
CORPUL MĂICUȚEI ÎNTINS PE IA
JUR ÎNPREJUR SUNT AI MEI FRAȚI
CARE STĂTEAU ÎNLĂCRIMAȚI
SI RÎND PE RÎND M-AU ÎNTREBAT
ÎN ACEȘTI ANI UNDE AM UMBLAT
EU AM UMBLAT DIN LOC ÎN LOC ACASA
FĂRA SA MA ÎNTORC
Gand
O atingere rece
Pe inima mea inerta.
Un cosciug scufundat in flori
In buruieni si crini manjiti de sange,
In haine distruse de trecerea timpului.
In timpul pe care l-am risipit
Blocata in reverie, sufocata cu nepasare.
Un ultim rastimp,
Cu chip celest si naiv
O fantasma care iti inghite gandurile insolente,
Si care se ineaca cu indoieli neincetate.
Un ultim ticait de ceas
O ultima lacrima in van,
Un ultim ranjet sters
Menit sa trezeasca ceva in tine.
Dar ochii sticlosi iti raman fixati,
In trecutul care iti roade incet
Trupul deja sfasiat de realitate.
Capete goale!
Pătrate ,rotunde ,ovale
Capete goale...
Soare de sânge
Sub cer care plânge .
Flăcări uriașe
Mistuind orașe
Popor ce nu piere
Purtând greu război
Alături de noi .
Capete nătângi
Cerând de departe
Voie pentru moarte
Ceia ce nu-ți place
Altuia nu-i face
Astăzi la vecini
Mâine la Români ?
Răsturnarea încălzirii globale
Îmi strange groaznic fașa de la vene
Am vrut să tai răul pe verticală
Dar a curs sânge
Am trecut gândurile negre ce s-au lăsat grele
Printr-un filtru critic
Aveam unghiile date cu ojă roșie dinainte,
Presimțeam că se asortează cu momentul ce avea să vină.
Mă priveam în ochii minții în oglindă,
Speram să nu mai doară umbra.
Mă străduiam să spăl păcatele, să le opresc
Dar iertarea e Sfântă, prea apăsătoare pentru un păcătos.
O manifest în neputință și mă străbate,
Pătrunde adânc prin crăpături,
Își face culcuș.
Anii trec, rămâne îngropată, uitată
Cu crucea dărâmată.
Durerea
Atâtea dureri...
Atâtea întrebări fără răspuns.
Atât de multe răni sângerând.
Săgeți înfipte în inimă.
De nimeni înțelese.
De multi batjocorite.
Răni dureroase.
De nimeni mângâiate.
Strigând după ajutor.
Ei părând surzi.
Nori negri atât de grei.
Oprind a mea rugăciune în drumul ei spre Cel Atotputernic.
Zilele trec.
Durea devine tot mai insuportabilă.
Cel rău șopotind... fă-o.
Dar nu vreau a mea mamă să sufere.
Nici în Foc să ard o veșnicie.
Să fie ăsta sfârșitul?
S. O. S. NE DOARE !
Oare pot fi enumârate ,câte dureri poate duce un părinte
în scurta lui viață pe pământ ?Sunt multe peste care trec
așa se călesc și merg mai departe .De dureri fizice mergi
la medic și te face bine .Dacă pierzi pe cineva , porți doliu
o vreme ,apoi poți uita ...Dar când pierzi un copil e altceva!...
A fost secerat de o boală ,de un accident ,te resemnezi
Domnul ,a vrut să-l ia ...Dar durerea cea mai mare este când ,
l-ai crescut mare și ca părinte îți spui mai e puțin ,și își va găsi
un drum al lui.Un copil e o fericire faci tot să-i fie bine .
Dar când descoperi un adevâr cumplit : copilul tău s-a rătăcit ,
o boală grea l-a ademenit ,ce nu are vindecare,.Tu ca părinte ,
vezi cum raza ta de soare ,moare încet ,încet ...Asta-i durerea
cea mai mare . Unde ,la cine să apelăm ,noi părinții : Pe lume
nu-i durere mai mare . s.o.s. ne doare!
LACRIMILE UNUI OM SĂRAC
CERUL E TRIST ȘI ÎNLACRIMAT
DE CHIN ȘI AMAR M-AM SĂTURAT
CĂCI DIN COPILĂRIA MEA
SOARTA MI-A FOST DESTUL DE GREA
DE CÎND MĂ ȘTIU AM FOST SĂRAC
ȘI AM FOST SLLUGA LA BOGAT
CĂCI DEMNITARII DE LA NOI
NU AU NICI GRIJI SI NICI NEVOI
AU CASE MARI SI AU PALATE
ȘI MESELE ÎNBELSUGATE
EU DE COPIL AM FOST PLECAT
ȘI TOATA LUMEA AM UMBLAT
DAR ÎNTR-O ZI LA ASFINȚIT
O TELEGRAMĂ AM PRIMIT
SI ÎN TELEGRAMĂ AȘA SCRIA
VINO BĂETE VINO DEGRABĂ
CA TA MĂICUȚĂ E GRAV BOLNAVA
MERG LA PATRON ȘI-I ARĂT SCRIS
UITE DEACASĂ CE MI-AU TRIMIS
EL ÎMI RĂSPUNSE CA UN RĂȚOI
SĂ MERG LA LUCRU
I-AR ÎNAPOI
APOI ȚIPÎND MI-A ZIS AȘA
DE AICEA TU DE AI SĂ TE DUCI
AI SĂ RĂMÎI FARA SERVICI
DAR EU PLÎNGÎND IAM SPUS AȘA
STRĂINE NU TE SUPARA
E VOBA DE MĂICUȚA MEA
DE LUCRU MAI GASESC ORCÎND
DAR PE MĂICUȚA NU CURÎND
MĂ URC ÎN TREN AJUNG ÎN SAT
GÎNDINDUMĂ LA CE AM VISAT
AJUNG LA POARTĂ MĂ UIT LA CASĂ
SI ACOLO VAD UN DOLIU PUS
INTRAI ÎN CASĂ ZĂRII PE MASĂ
CORPUL MĂICUȚEI ÎNTINS PE IA
JUR ÎNPREJUR SUNT AI MEI FRAȚI
CARE STĂTEAU ÎNLĂCRIMAȚI
SI RÎND PE RÎND M-AU ÎNTREBAT
ÎN ACEȘTI ANI UNDE AM UMBLAT
EU AM UMBLAT DIN LOC ÎN LOC ACASA
FĂRA SA MA ÎNTORC
Gand
O atingere rece
Pe inima mea inerta.
Un cosciug scufundat in flori
In buruieni si crini manjiti de sange,
In haine distruse de trecerea timpului.
In timpul pe care l-am risipit
Blocata in reverie, sufocata cu nepasare.
Un ultim rastimp,
Cu chip celest si naiv
O fantasma care iti inghite gandurile insolente,
Si care se ineaca cu indoieli neincetate.
Un ultim ticait de ceas
O ultima lacrima in van,
Un ultim ranjet sters
Menit sa trezeasca ceva in tine.
Dar ochii sticlosi iti raman fixati,
In trecutul care iti roade incet
Trupul deja sfasiat de realitate.
Capete goale!
Pătrate ,rotunde ,ovale
Capete goale...
Soare de sânge
Sub cer care plânge .
Flăcări uriașe
Mistuind orașe
Popor ce nu piere
Purtând greu război
Alături de noi .
Capete nătângi
Cerând de departe
Voie pentru moarte
Ceia ce nu-ți place
Altuia nu-i face
Astăzi la vecini
Mâine la Români ?
Răsturnarea încălzirii globale
Îmi strange groaznic fașa de la vene
Am vrut să tai răul pe verticală
Dar a curs sânge
Am trecut gândurile negre ce s-au lăsat grele
Printr-un filtru critic
Aveam unghiile date cu ojă roșie dinainte,
Presimțeam că se asortează cu momentul ce avea să vină.
Mă priveam în ochii minții în oglindă,
Speram să nu mai doară umbra.
Mă străduiam să spăl păcatele, să le opresc
Dar iertarea e Sfântă, prea apăsătoare pentru un păcătos.
O manifest în neputință și mă străbate,
Pătrunde adânc prin crăpături,
Își face culcuș.
Anii trec, rămâne îngropată, uitată
Cu crucea dărâmată.
Durerea
Atâtea dureri...
Atâtea întrebări fără răspuns.
Atât de multe răni sângerând.
Săgeți înfipte în inimă.
De nimeni înțelese.
De multi batjocorite.
Răni dureroase.
De nimeni mângâiate.
Strigând după ajutor.
Ei părând surzi.
Nori negri atât de grei.
Oprind a mea rugăciune în drumul ei spre Cel Atotputernic.
Zilele trec.
Durea devine tot mai insuportabilă.
Cel rău șopotind... fă-o.
Dar nu vreau a mea mamă să sufere.
Nici în Foc să ard o veșnicie.
Să fie ăsta sfârșitul?
S. O. S. NE DOARE !
Oare pot fi enumârate ,câte dureri poate duce un părinte
în scurta lui viață pe pământ ?Sunt multe peste care trec
așa se călesc și merg mai departe .De dureri fizice mergi
la medic și te face bine .Dacă pierzi pe cineva , porți doliu
o vreme ,apoi poți uita ...Dar când pierzi un copil e altceva!...
A fost secerat de o boală ,de un accident ,te resemnezi
Domnul ,a vrut să-l ia ...Dar durerea cea mai mare este când ,
l-ai crescut mare și ca părinte îți spui mai e puțin ,și își va găsi
un drum al lui.Un copil e o fericire faci tot să-i fie bine .
Dar când descoperi un adevâr cumplit : copilul tău s-a rătăcit ,
o boală grea l-a ademenit ,ce nu are vindecare,.Tu ca părinte ,
vezi cum raza ta de soare ,moare încet ,încet ...Asta-i durerea
cea mai mare . Unde ,la cine să apelăm ,noi părinții : Pe lume
nu-i durere mai mare . s.o.s. ne doare!
Other poems by the author
Că acest nume Sfântul Valentin,
Toate florăriile din țara,
Fac din nou profituri iară.
Se cumpăra flori din plin,
Fiindcă îi Sfântul Valentin.
Mulți bărbați cumpăra flori,
Pentru doamne sau surori,
Pentru cei ce numele îl poartă,
Valentin sau Valentina cea frumoasă.
Că acest nume Sfântul Valentin,
Este adoptat de la un popor străin.
Este sărbătorit ca în fiecare an,
Chiar de propriul popor italian.
El Valentin a fost un fecioraş,
Catolic fiind dar foarte drăgălaşi.
Să îndrăgostit demult de o fată,
Și a fost executat atunci îndată.
Și de atunci el Valentin devine Sfânt,
Al tuturor îndrăgostiţilor de pe pământ.
În fiecare an îndrăgostiţii ei sărbătoresc,
Pe Sfântul Valentin și seara chefuiesc !
Acolo sus era adevărata noastră avere.
Pădurile de brazi cîndva la noi au fost,
Şi s-au tăiat acum copacii aceştia toţi.
Şi drumul nemilos al occidentului au luat,
De austrieci cu drujbe ei au fost tăiaţi.
Şi mi se rupe inima acum cînd văd,
Golaşi cu pietre munţii se întrevăd.
Căci brazii aceia falnici şi înverziţi,
La noi în ţară nu au mai fost doriţi.
Acolo sus în munte cîndva erau,
Şi animale multe se adăposteau.
Dar azi de urci în vîrful lor încet,
În faţa ochiilor zăreşti numai deşert.
Doar cioatele de brazi le mai găseşti,
Din loc în loc cînd urci le mai zăreşti.
Şi toate astea au rămas după tăiere,
Acolo sus era adevărata noastră avere.
Ce chin e pentru noi acum şi jale mare,
Cînd toţi privim cum munţii aceştia în zare.
Cîndva aveau păduri, păşuni şi chiar izvoare,
Şi astăzi este o imagine sinistră ce ne doare.
Tu să știi că ești iubită,
Şi afară plouă a jale,
lacrimi mari ca de argint.
Se rostogolesc la vale,
pe al tău chip frumos și blând.
Buzele se încleştară,
inima ți-a împietrit.
Ochii mei vor să te vadă
si în brațe să te-alint.
Părul tău, mătase deasă,
despletit, lăsat pe spate.
Printre degete-mi răsfiră,
suvițele-ți parfumate.
Tu să știi că ești iubită,
eu mai sper că mă iubești.
Atunci când cerul suspină,
stiu că şi tu mă dorești.
Şi pe buzele-ncleștate,
tu sărutul meu să îl simți.
Că ai în inimă văpaie,
dorul tu poți să îmi aprinzi.
Când norii se risipesc
si când soarele răsare.
Eu la tine mă gândesc,
insă lipsa ta mă doare.
Dragoste , iubirea-i oarba,
nici odata nu se spune,
Ori ce ar fi in asta lume,
iubirea nu ne rapune,
Vreau şi soare, vreau şi ploaie
si vreau vântul să adie.
Gerul sper să nu te-ndoaie,
să-mi lași inima pustie
Acum în ţară este sărăcie mare,
Acum în ţară,este sărăcie mare,
Şi românul, nostru acum moare.
Fiindcă, nu are bani să achite,
Facturile, ce sunt venite.
Salariile, nu au mai crescut,
Preţurile, au luat-o în sus.
Când fluturaşul, deja apare,
Salariatul, intră în criză tare.
Pensiile, toate staţionează,
Săracii, pensionari oftează.
Când văd, cuponul de pensie,
Mulţi din ei, intră în depresie.
Că ştiu, că iarna o să apară ,
Şi dările le vor fii a lor povară .
N- au bani, facturi să plătească,
Nici mâncare, să trăiască.
Nimeni, nu îşi pune întrebarea,
De ce, se scumpeşte mâncarea?
De ce gazul, petrolul şi energia,
Ele, au distrus acum România?
Fiindcă totul, e venit de afară,
Să distrugă, a noastră ţară.
Românii, acum să îi sărăcească,
Să moară, să nu trăiască.
Nimeni, pe noi nu ne mai vrea,
De ar putea, cu toţii ne-ar lichida.
Dar românul, e popor răbdător,
El nu moare, aşa uşor.
Îndură frigul şi foamea cruntă,
La nimeni, nu va fii slugă.
Chiar dacă, parlamentarii noştrii,
Ne-au vândut, ca sclavi cu toţii.
Dar vă venii, o zii în care,
Românii, nu vor mai avea răbdare.
Şi va fii, o mare răscoală în ţară,
Şi mulţi, şmecheri o să piară.
Că foamea, grea şi sărăcia,
Vor distruge, atunci România.
Iar românul, nostru înfometat,
Iese în stradă, îţi dă în cap.
Că un proverb, el bine spune:
Cu românul, înfometat nu te pune,
Că atunci, nu are mamă, tată,
Ies cu toţii, afară din casă.
Şi atunci singuri, ei îşi fac dreptate,
Nu le mai e frică, nici de moarte.
Fiindcă ei, chiar nu mai vor,
Să fie, sluga tuturor !
E sâmbăta morţilor și se împarte piftie.
Mâine este optspezece februarie se știe,
E sâmbăta morţilor și se împarte piftie.
Fiindcă sunt Moşii de Iarnă o zii mare,
Se împart vin, colivă, colaci și sarmale.
Dar pe data de douăzeci și cinci februarie,
Se împarte plăcinta doar din plăcintărie.
Căci Lazăr de dorul plăcintei el a murit,
Și atunci în această zii plăcinta sa împărțit.
După această zi se va mânca mâncare de post,
Până la ziua de Paşte așa tot timpul a fost.
În această perioadă doar post se va ţine,
Fără carne, nici ouă și nici brânza va fii bine.
Că așa a fost lăsat de Dumnezeu pe pământ,
Că această sărbătoare este ceva doar sfânt.
Căci Isuss Hristos atunci El a înviat cu adevărat,
Și pentru toți oamenii atunci ni sa arătat !
Aici la Drobeta Turnu Severin, acasă la mine !
În frumosul meu, oraş dunărean,
Două statui, impunătoare eu am.
Una este, a vestitului rege Decebal iscusit,
Şi alta, a împăratului Traian cel vestit.
Aceste două faimoase, statui dacă doreşti,
În frumosul parc, al trandafirilor le găseşti.
Acolo au fost, de mulţi ani ridicate,
Când le vezi, îţi aduc aminte de luptele date.
Bătrânul el rege Decebal, de pază a stat,
Să apere întregul tărâm, al daciei neînfricat.
Să îl apere, de armatele romane invadatoare,
Conduse de vestitul, împărat Traian cel mare.
Şi istoria noastră străbună, nouă ne spune la toti,
Căci romanii ei Dunărea, au trecut-o pe podul de barci.
Şi au invadat Dacia toată cea Mare, pe jos şi călare,
Şi au dorit să îl prindă, pe vestitul rege Decebal cel mare.
Dar n-au avut această onoare, să îl prindă viu de se poate,
Fiindcă vestitul rege Decebal, sa sinucis la el în cetate.
Iar împăratul Traian, el capul lui Decebal la luat şi la dus,
Acolo în cetatea eternă a romei el capul lui Decebal la pus.
Şi aici la Severin la sud de Dunăre, romanii au făcut se ştie,
Poporul dacao- roman, unificat prin contopire avea să fie.
Şi astfel a luat fiinţă limba, cultura şi obiceiuri latine,
Aici la Drobeta Turnu Severin, acasă la mine !
Că acest nume Sfântul Valentin,
Toate florăriile din țara,
Fac din nou profituri iară.
Se cumpăra flori din plin,
Fiindcă îi Sfântul Valentin.
Mulți bărbați cumpăra flori,
Pentru doamne sau surori,
Pentru cei ce numele îl poartă,
Valentin sau Valentina cea frumoasă.
Că acest nume Sfântul Valentin,
Este adoptat de la un popor străin.
Este sărbătorit ca în fiecare an,
Chiar de propriul popor italian.
El Valentin a fost un fecioraş,
Catolic fiind dar foarte drăgălaşi.
Să îndrăgostit demult de o fată,
Și a fost executat atunci îndată.
Și de atunci el Valentin devine Sfânt,
Al tuturor îndrăgostiţilor de pe pământ.
În fiecare an îndrăgostiţii ei sărbătoresc,
Pe Sfântul Valentin și seara chefuiesc !
Acolo sus era adevărata noastră avere.
Pădurile de brazi cîndva la noi au fost,
Şi s-au tăiat acum copacii aceştia toţi.
Şi drumul nemilos al occidentului au luat,
De austrieci cu drujbe ei au fost tăiaţi.
Şi mi se rupe inima acum cînd văd,
Golaşi cu pietre munţii se întrevăd.
Căci brazii aceia falnici şi înverziţi,
La noi în ţară nu au mai fost doriţi.
Acolo sus în munte cîndva erau,
Şi animale multe se adăposteau.
Dar azi de urci în vîrful lor încet,
În faţa ochiilor zăreşti numai deşert.
Doar cioatele de brazi le mai găseşti,
Din loc în loc cînd urci le mai zăreşti.
Şi toate astea au rămas după tăiere,
Acolo sus era adevărata noastră avere.
Ce chin e pentru noi acum şi jale mare,
Cînd toţi privim cum munţii aceştia în zare.
Cîndva aveau păduri, păşuni şi chiar izvoare,
Şi astăzi este o imagine sinistră ce ne doare.
Tu să știi că ești iubită,
Şi afară plouă a jale,
lacrimi mari ca de argint.
Se rostogolesc la vale,
pe al tău chip frumos și blând.
Buzele se încleştară,
inima ți-a împietrit.
Ochii mei vor să te vadă
si în brațe să te-alint.
Părul tău, mătase deasă,
despletit, lăsat pe spate.
Printre degete-mi răsfiră,
suvițele-ți parfumate.
Tu să știi că ești iubită,
eu mai sper că mă iubești.
Atunci când cerul suspină,
stiu că şi tu mă dorești.
Şi pe buzele-ncleștate,
tu sărutul meu să îl simți.
Că ai în inimă văpaie,
dorul tu poți să îmi aprinzi.
Când norii se risipesc
si când soarele răsare.
Eu la tine mă gândesc,
insă lipsa ta mă doare.
Dragoste , iubirea-i oarba,
nici odata nu se spune,
Ori ce ar fi in asta lume,
iubirea nu ne rapune,
Vreau şi soare, vreau şi ploaie
si vreau vântul să adie.
Gerul sper să nu te-ndoaie,
să-mi lași inima pustie
Acum în ţară este sărăcie mare,
Acum în ţară,este sărăcie mare,
Şi românul, nostru acum moare.
Fiindcă, nu are bani să achite,
Facturile, ce sunt venite.
Salariile, nu au mai crescut,
Preţurile, au luat-o în sus.
Când fluturaşul, deja apare,
Salariatul, intră în criză tare.
Pensiile, toate staţionează,
Săracii, pensionari oftează.
Când văd, cuponul de pensie,
Mulţi din ei, intră în depresie.
Că ştiu, că iarna o să apară ,
Şi dările le vor fii a lor povară .
N- au bani, facturi să plătească,
Nici mâncare, să trăiască.
Nimeni, nu îşi pune întrebarea,
De ce, se scumpeşte mâncarea?
De ce gazul, petrolul şi energia,
Ele, au distrus acum România?
Fiindcă totul, e venit de afară,
Să distrugă, a noastră ţară.
Românii, acum să îi sărăcească,
Să moară, să nu trăiască.
Nimeni, pe noi nu ne mai vrea,
De ar putea, cu toţii ne-ar lichida.
Dar românul, e popor răbdător,
El nu moare, aşa uşor.
Îndură frigul şi foamea cruntă,
La nimeni, nu va fii slugă.
Chiar dacă, parlamentarii noştrii,
Ne-au vândut, ca sclavi cu toţii.
Dar vă venii, o zii în care,
Românii, nu vor mai avea răbdare.
Şi va fii, o mare răscoală în ţară,
Şi mulţi, şmecheri o să piară.
Că foamea, grea şi sărăcia,
Vor distruge, atunci România.
Iar românul, nostru înfometat,
Iese în stradă, îţi dă în cap.
Că un proverb, el bine spune:
Cu românul, înfometat nu te pune,
Că atunci, nu are mamă, tată,
Ies cu toţii, afară din casă.
Şi atunci singuri, ei îşi fac dreptate,
Nu le mai e frică, nici de moarte.
Fiindcă ei, chiar nu mai vor,
Să fie, sluga tuturor !
E sâmbăta morţilor și se împarte piftie.
Mâine este optspezece februarie se știe,
E sâmbăta morţilor și se împarte piftie.
Fiindcă sunt Moşii de Iarnă o zii mare,
Se împart vin, colivă, colaci și sarmale.
Dar pe data de douăzeci și cinci februarie,
Se împarte plăcinta doar din plăcintărie.
Căci Lazăr de dorul plăcintei el a murit,
Și atunci în această zii plăcinta sa împărțit.
După această zi se va mânca mâncare de post,
Până la ziua de Paşte așa tot timpul a fost.
În această perioadă doar post se va ţine,
Fără carne, nici ouă și nici brânza va fii bine.
Că așa a fost lăsat de Dumnezeu pe pământ,
Că această sărbătoare este ceva doar sfânt.
Căci Isuss Hristos atunci El a înviat cu adevărat,
Și pentru toți oamenii atunci ni sa arătat !
Aici la Drobeta Turnu Severin, acasă la mine !
În frumosul meu, oraş dunărean,
Două statui, impunătoare eu am.
Una este, a vestitului rege Decebal iscusit,
Şi alta, a împăratului Traian cel vestit.
Aceste două faimoase, statui dacă doreşti,
În frumosul parc, al trandafirilor le găseşti.
Acolo au fost, de mulţi ani ridicate,
Când le vezi, îţi aduc aminte de luptele date.
Bătrânul el rege Decebal, de pază a stat,
Să apere întregul tărâm, al daciei neînfricat.
Să îl apere, de armatele romane invadatoare,
Conduse de vestitul, împărat Traian cel mare.
Şi istoria noastră străbună, nouă ne spune la toti,
Căci romanii ei Dunărea, au trecut-o pe podul de barci.
Şi au invadat Dacia toată cea Mare, pe jos şi călare,
Şi au dorit să îl prindă, pe vestitul rege Decebal cel mare.
Dar n-au avut această onoare, să îl prindă viu de se poate,
Fiindcă vestitul rege Decebal, sa sinucis la el în cetate.
Iar împăratul Traian, el capul lui Decebal la luat şi la dus,
Acolo în cetatea eternă a romei el capul lui Decebal la pus.
Şi aici la Severin la sud de Dunăre, romanii au făcut se ştie,
Poporul dacao- roman, unificat prin contopire avea să fie.
Şi astfel a luat fiinţă limba, cultura şi obiceiuri latine,
Aici la Drobeta Turnu Severin, acasă la mine !