Gand
O atingere rece
Pe inima mea inerta.
Un cosciug scufundat in flori
In buruieni si crini manjiti de sange,
In haine distruse de trecerea timpului.
In timpul pe care l-am risipit
Blocata in reverie, sufocata cu nepasare.
Un ultim rastimp,
Cu chip celest si naiv
O fantasma care iti inghite gandurile insolente,
Si care se ineaca cu indoieli neincetate.
Un ultim ticait de ceas
O ultima lacrima in van,
Un ultim ranjet sters
Menit sa trezeasca ceva in tine.
Dar ochii sticlosi iti raman fixati,
In trecutul care iti roade incet
Trupul deja sfasiat de realitate.
Category: Poems about death
All author's poems: anonim1
Date of posting: 28 января 2023
Added in favorites: 1
Views: 884
Poems in the same category
Un nou început
Moartea vine ca o umbră, lină și tăcută,
Purtând cu ea tăcerea nopții absolută.
În mângâierea-i rece, visele se curmă,
Iar viața se destramă-ntr-o ultimă furtună.
Ea nu cunoaște vreme, nu ține socoteală,
Vine neștiută, fără grabă sau sfială.
Culege suflete ca pe flori de câmp,
Lăsând în urma-i doar un gol și-un vânt.
Și totuși, moartea nu e un sfârșit,
Ci o poartă către-un tainic infinit.
Dincolo de ea, în tărâmuri neștiute,
Viața-și regăsește alte forme, alte lupte.
Așa că nu o teme, ci privește-o drept,
Căci în tăcerea ei, un adevăr ascuns e înțelept.
Moartea nu-i dușman, ci un drum necesar,
Spre un alt început, într-un alt hotar.
La moartea unui artist
La moartea unui artist
E ziua când îl plânge
Arcușul cântă trist
Penelul cerul frânge.
Pianul ,singur solist
Tăcute- i sunt clapele
La moartea unui artist
În lacrimi sunt pleoapele.
Clovnul mereu scenarist
Gongul profund îl bate
Astăzi mâhnit, realist
Pleacă târziu în noapte.
Când moare un aritist
La aștri se va duce
Din cer norul plouă trist
ȘI rolul vieții zace.
Nuferii stătători
Salcia de pe mal veșnic crescătoare,
Ascultă suspinările ființei trecătoare.
Ochiul minții citește tristețile ei apăsătoare,
Spânzurată de brațele acesteia, moare.
În scorburi găzduieste muritorii de foame,
Care iarna nu se gândesc la plecare.
Doar când soarele răsare,
Își iau rămas bun și zboăra-n zare.
Lacrimile curgătoare umplu lacul de alături,
Bandajează sângeroasele deschizături.
Degeaba încerci să rămai treaz,
Otrava tot alunecă în jos după orice necaz.
Salcia singuratică îmbătranind s-a veștejit,
Decreptitudinea a cuprins-o pe nepregătit.
Niciun suflet nu i-a intors favoarea,
Copacul însuflețit a murit neștiindusi valoarea.
M-am aplecat cu capul peste lac,
Şi atunci am realizat că acel copac,
Se reflecta în locul meu maniac.
Reîncarnarea entității a funcționat.
Un mac în floare - Cimitirul eroilor
Îmi pare rău că am supus... o mică floare
credea în zori şi în apus... încrezătoare
cu roua vieţii se hrănea... crezând în lume
culori de vis spre cer ardea... iubiri s-adune
parfum uşor spre nori purta... în vânt de vară
și luna-n noapte o curta... în prag de seară
Stăteau c-un glonte la taifas... priviri pierdute
copii-bătrâni ce-au mai rămas... prin flori trecute
ca-n seri orfane de părinţi... tăcuți s-asculte
cum plâng și crucile fierbinți... de veacuri multe
Prin lanuri îngerii se strâng... o zi s-aleagă
când vieți de flori pe cruci
se frâng... şi ne reneagă
Îmi pare rău că am răpus... un mac în floare
când noaptea lumii am adus... şi macul moare
Tot înainte!
Sub sclipirea bombei solare,
se-agită un mic orășel.
E arșiță mare, multă sudoare,
toți se-aprind ca scânteia pe fier.
Norul grabnic le refuză porunca,
se prezintă la loc răzbunător.
Dar stropii nu cad, așteaptă doar ruga,
sub nor arde tot pământul de dor...
În mijlocul crizei, țipete răsună,
nu se-ndură nimeni, niciun ajutor.
Doi copii se mai țin strâns de mână,
o speranță într-un gest răvășitor...
Dar și speranța câteodată moare,
când te-mpungi pe drumul spre izvor...
Apa se duce, apa tot dispare...
și din măr mai rămâne un veșnic cotor.
Viața e moartă în mica adunare,
însă, undeva se află acel supraviețuitor.
E grea povara vieții, e gravă provocare,
nu toți reușesc să scape neiertător.
Așa că, omul oriunde se găsește,
tot va căuta un mic ajutor.
Și călăuza apare, cu trăsura gonește,
și-l salvează pe cel muritor.
Curioasă din fire, călăuza întreabă:
,,ei, și cum e traiul în micul orășel?"
Omul sfios, nu știe ce să creadă,
,,salvatorul n-a fost oare la măcel?"
Cu gândul la nor, cu teama crescândă,
musafirul răspunde cu-n vag mister.
,,Călăuză naivă... se gândi la osândă!",
o nenorocire venită cu-n aer mișel...
Merge și tot merge trăsura prin vale,
coboară și urcă fără-ncetare.
La mijloc e jocul, i-e mintea în soare,
călăuza pare că-i dă crezare.
O vie se vede din trăsură, ce veste!
și călătorul doar ce-a luat-o-n vizor.
De călăuză se roagă: ,,Doar puțin, oprește!
doar un strop, că mi-e sete de mor!"
Zis și făcut, întocmai se întâmplă,
omul o culege și setea-și potolește.
Mai trece un timp și tot stă la pândă,
la margine de drum, doi saci zărește.
Se-ndură de călăuză să oprească din nou,
câteva straie de-ar găsi prin ele.
Călăuza răspunde: ,,dacă nu te simți rău...".
și omul repede s-a și schimbat în ele.
Sătul și-mbrăcat, într-un somn se pierde,
dar îl trezește un răcnet asurzitor.
Pe drum, o bătrână geme de sete,
,,ajutor, străine! ajutor, că mor!"
Însă călătorul vrea acum să doarmă,
de babă să se ocupe altă soartă.
Și hotărât, poruncește ca din goarnă:
,,tot înainte, că-i oricum moartă!"
Mai merge trăsura, mai merge cât poate,
până ce un copil jupuit zărește.
Călătorul adaugă: ,,și el e pe moarte!",
călăuza spune: ,,dar încă se târăște!"
Cu nervii la pământ, sătul de omenie,
omul se vede stăpânul companiei.
Și hotărât, spune răspicat: ,,tot înainte!"
iar călăuza rămâne supusă tiraniei.
Trăsura iese din acel orășel,
a văzut și altele... destule...
Pe un drum nou a luat-o-n mister,
soluții s-au găsit, chiar cu sutele.
Omul apoi observă o groapă,
,,aici trebuie să facă un ocol."
Dar trăsura se mai mișcă-ntr-o roată,
și nici urmă de cel salvator...
Omul se jelește, zbiară mai puternic:
,,oprește trăsura, nu e drum deloc!"
Doar norul se observă, la fel de grabnic,
ca în ziua când el se-ascundea de foc.
Trăsura nu se-oprește, trăsura cade-n gol,
călătorul se nimicește într-un glas sonor.
,,Și alții au scăpat, târându-se-n nămol,
pe veci să trăiești întunericul arzător."
Un nou început
Moartea vine ca o umbră, lină și tăcută,
Purtând cu ea tăcerea nopții absolută.
În mângâierea-i rece, visele se curmă,
Iar viața se destramă-ntr-o ultimă furtună.
Ea nu cunoaște vreme, nu ține socoteală,
Vine neștiută, fără grabă sau sfială.
Culege suflete ca pe flori de câmp,
Lăsând în urma-i doar un gol și-un vânt.
Și totuși, moartea nu e un sfârșit,
Ci o poartă către-un tainic infinit.
Dincolo de ea, în tărâmuri neștiute,
Viața-și regăsește alte forme, alte lupte.
Așa că nu o teme, ci privește-o drept,
Căci în tăcerea ei, un adevăr ascuns e înțelept.
Moartea nu-i dușman, ci un drum necesar,
Spre un alt început, într-un alt hotar.
La moartea unui artist
La moartea unui artist
E ziua când îl plânge
Arcușul cântă trist
Penelul cerul frânge.
Pianul ,singur solist
Tăcute- i sunt clapele
La moartea unui artist
În lacrimi sunt pleoapele.
Clovnul mereu scenarist
Gongul profund îl bate
Astăzi mâhnit, realist
Pleacă târziu în noapte.
Când moare un aritist
La aștri se va duce
Din cer norul plouă trist
ȘI rolul vieții zace.
Nuferii stătători
Salcia de pe mal veșnic crescătoare,
Ascultă suspinările ființei trecătoare.
Ochiul minții citește tristețile ei apăsătoare,
Spânzurată de brațele acesteia, moare.
În scorburi găzduieste muritorii de foame,
Care iarna nu se gândesc la plecare.
Doar când soarele răsare,
Își iau rămas bun și zboăra-n zare.
Lacrimile curgătoare umplu lacul de alături,
Bandajează sângeroasele deschizături.
Degeaba încerci să rămai treaz,
Otrava tot alunecă în jos după orice necaz.
Salcia singuratică îmbătranind s-a veștejit,
Decreptitudinea a cuprins-o pe nepregătit.
Niciun suflet nu i-a intors favoarea,
Copacul însuflețit a murit neștiindusi valoarea.
M-am aplecat cu capul peste lac,
Şi atunci am realizat că acel copac,
Se reflecta în locul meu maniac.
Reîncarnarea entității a funcționat.
Un mac în floare - Cimitirul eroilor
Îmi pare rău că am supus... o mică floare
credea în zori şi în apus... încrezătoare
cu roua vieţii se hrănea... crezând în lume
culori de vis spre cer ardea... iubiri s-adune
parfum uşor spre nori purta... în vânt de vară
și luna-n noapte o curta... în prag de seară
Stăteau c-un glonte la taifas... priviri pierdute
copii-bătrâni ce-au mai rămas... prin flori trecute
ca-n seri orfane de părinţi... tăcuți s-asculte
cum plâng și crucile fierbinți... de veacuri multe
Prin lanuri îngerii se strâng... o zi s-aleagă
când vieți de flori pe cruci
se frâng... şi ne reneagă
Îmi pare rău că am răpus... un mac în floare
când noaptea lumii am adus... şi macul moare
Tot înainte!
Sub sclipirea bombei solare,
se-agită un mic orășel.
E arșiță mare, multă sudoare,
toți se-aprind ca scânteia pe fier.
Norul grabnic le refuză porunca,
se prezintă la loc răzbunător.
Dar stropii nu cad, așteaptă doar ruga,
sub nor arde tot pământul de dor...
În mijlocul crizei, țipete răsună,
nu se-ndură nimeni, niciun ajutor.
Doi copii se mai țin strâns de mână,
o speranță într-un gest răvășitor...
Dar și speranța câteodată moare,
când te-mpungi pe drumul spre izvor...
Apa se duce, apa tot dispare...
și din măr mai rămâne un veșnic cotor.
Viața e moartă în mica adunare,
însă, undeva se află acel supraviețuitor.
E grea povara vieții, e gravă provocare,
nu toți reușesc să scape neiertător.
Așa că, omul oriunde se găsește,
tot va căuta un mic ajutor.
Și călăuza apare, cu trăsura gonește,
și-l salvează pe cel muritor.
Curioasă din fire, călăuza întreabă:
,,ei, și cum e traiul în micul orășel?"
Omul sfios, nu știe ce să creadă,
,,salvatorul n-a fost oare la măcel?"
Cu gândul la nor, cu teama crescândă,
musafirul răspunde cu-n vag mister.
,,Călăuză naivă... se gândi la osândă!",
o nenorocire venită cu-n aer mișel...
Merge și tot merge trăsura prin vale,
coboară și urcă fără-ncetare.
La mijloc e jocul, i-e mintea în soare,
călăuza pare că-i dă crezare.
O vie se vede din trăsură, ce veste!
și călătorul doar ce-a luat-o-n vizor.
De călăuză se roagă: ,,Doar puțin, oprește!
doar un strop, că mi-e sete de mor!"
Zis și făcut, întocmai se întâmplă,
omul o culege și setea-și potolește.
Mai trece un timp și tot stă la pândă,
la margine de drum, doi saci zărește.
Se-ndură de călăuză să oprească din nou,
câteva straie de-ar găsi prin ele.
Călăuza răspunde: ,,dacă nu te simți rău...".
și omul repede s-a și schimbat în ele.
Sătul și-mbrăcat, într-un somn se pierde,
dar îl trezește un răcnet asurzitor.
Pe drum, o bătrână geme de sete,
,,ajutor, străine! ajutor, că mor!"
Însă călătorul vrea acum să doarmă,
de babă să se ocupe altă soartă.
Și hotărât, poruncește ca din goarnă:
,,tot înainte, că-i oricum moartă!"
Mai merge trăsura, mai merge cât poate,
până ce un copil jupuit zărește.
Călătorul adaugă: ,,și el e pe moarte!",
călăuza spune: ,,dar încă se târăște!"
Cu nervii la pământ, sătul de omenie,
omul se vede stăpânul companiei.
Și hotărât, spune răspicat: ,,tot înainte!"
iar călăuza rămâne supusă tiraniei.
Trăsura iese din acel orășel,
a văzut și altele... destule...
Pe un drum nou a luat-o-n mister,
soluții s-au găsit, chiar cu sutele.
Omul apoi observă o groapă,
,,aici trebuie să facă un ocol."
Dar trăsura se mai mișcă-ntr-o roată,
și nici urmă de cel salvator...
Omul se jelește, zbiară mai puternic:
,,oprește trăsura, nu e drum deloc!"
Doar norul se observă, la fel de grabnic,
ca în ziua când el se-ascundea de foc.
Trăsura nu se-oprește, trăsura cade-n gol,
călătorul se nimicește într-un glas sonor.
,,Și alții au scăpat, târându-se-n nămol,
pe veci să trăiești întunericul arzător."