Răsturnarea încălzirii globale
Îmi strange groaznic fașa de la vene
Am vrut să tai răul pe verticală
Dar a curs sânge
Am trecut gândurile negre ce s-au lăsat grele
Printr-un filtru critic
Aveam unghiile date cu ojă roșie dinainte,
Presimțeam că se asortează cu momentul ce avea să vină.
Mă priveam în ochii minții în oglindă,
Speram să nu mai doară umbra.
Mă străduiam să spăl păcatele, să le opresc
Dar iertarea e Sfântă, prea apăsătoare pentru un păcătos.
O manifest în neputință și mă străbate,
Pătrunde adânc prin crăpături,
Își face culcuș.
Anii trec, rămâne îngropată, uitată
Cu crucea dărâmată.
Category: Poems about death
All author's poems: florentina_magdalena
Date of posting: 9 октября 2022
Views: 928
Poems in the same category
Somnul conștiinței
Fete imbatranite de razboi;
cuvinte tavalindu-se in ura;
pe limbi de foc;torturi;
Patul lui Procust pentru un zambet perfect;
a zambi; ingerii care canta;
ploile de iubire care cad din Cer
si atunci cand totul se crapa;
ferestrele, candelabrele,
bibelourile de portelan,
sufletele, sperantele, visele,
fericirea, orologiile,
continentele, statuile, dintii;
astrele.
Cu fetele imbatranite,
ei sunt foarte frumosi.
Au un zambet perfect.
Sunt castigatori.
Rad si joaca jocul vietii si al mortii
pana la capat.
Crăciun fără tată
Acest Crăciun e gol, nemângâiat,
Lumina-n casă parcă a plecat.
Nu vreau nici colind, nici foc pe vatră,
Căci fără tine, totul mă îngheață.
Privesc spre brad, dar e pustiu mereu,
Lipsa ta-i dorul ce apasă greu.
Îți simt privirea în amintiri șterse,
Și glasul tău ce-n suflet mi-l mai verse.
De astă toamnă cerul te-a luat,
Și Crăciunul n-are gust, e zbuciumat.
Din zâmbete s-au stins și bucurii,
A rămas doar tăcerea nopții gri.
Și totuși, tată, mă rog liniștit,
Să-ți fie locul cald, senin, dorit.
Crăciunul meu, cu dorul tău sub stea,
E un drum ce mă duce spre a te vedea.
Răspunde-mi mamă din al tău mormânt
Răspunde-mi mamă ,din al tău mormânt,
Tu ascultă-mi ,lăcrima ce cade pe pământ.
Sau dă-mi un semn, privește-mă acum,
Eu sunt copilul tău, ce are lacrimă în pumn.
Răspunde-mi mamă, din lume ta tăcută,
Să știu că tu eşti bine, în lumea ta cea mută.
Să pot scăpa, de gândul care mă frământă,
Şi de povara ce-n suflet o am multă.
Răspunde-mi mamă, dă-mi un sfat ceva,
Fă o minune, te rog dă-mi mângâierea ta.
Să-mi pot căra în spate, această cruce grea,
Până ajung la tine, te rog măicuţa mea.
O ultimă noapte
O ultimă noapte de iubire,
O ultimă noapte de amor,
Căci simt cum inima-negrește...
Și încetul cu încetul mor.
Miroase încă a fum de țigară,
Eu nu fumez dar sufăr iar și iar...
Ți-am spus eu nuștiu-a câta oară,
O moarte îți aduce-n dar.
Și iarăși s-a întunecat afară
Încentul cu încetul câte-un pic,
Eu mă sufoc cu o dragoste amară...
Iar mâine știu că n-o să fiu nimic.
Dar tu nu plânge,e doar o noapte tristă,
E chiar ultima noapte a mea...
Se aude mama cum afară plânge,
Iar noaptea asta mă va îngheța.
E tristă viața,e tristă această viață,
Mă sting cu fiecare minuțel...
Iar fumul de țigară nu mai trece,
Și noapte va rămâne,la fel.
Micul Poet
Despărțire!
Încerc să-ascund ochii privirii,
După lentila neagră, sub ochelari,
În el e sentimentul despărțirii,
Și lacrima ce mi se scurge pe maxilari
Mi-am zis să fiu puternic să rezist,
Să nu arăt că sunt și eu emoționat,
Însă momentul a fost prea trist,
Și n-am putut să mă opresc din lăcrimat
Cu toții ne-am exprimat regretul,
Pentru colegul nostru din liceu,
Știiam că încă nu avea biletul,
Dar am aflat că l-a răpus un AVCeu
Gândul acum devine rătăcitor,
Zburând și în trecut și-n viitor,
Și îți șoptește...și tu ești călător,
Și vei pleca, când ești chemat..de Mântuitor!
Scrisă cu durere de Cezar!
Pe curând!
Somnul conștiinței
Fete imbatranite de razboi;
cuvinte tavalindu-se in ura;
pe limbi de foc;torturi;
Patul lui Procust pentru un zambet perfect;
a zambi; ingerii care canta;
ploile de iubire care cad din Cer
si atunci cand totul se crapa;
ferestrele, candelabrele,
bibelourile de portelan,
sufletele, sperantele, visele,
fericirea, orologiile,
continentele, statuile, dintii;
astrele.
Cu fetele imbatranite,
ei sunt foarte frumosi.
Au un zambet perfect.
Sunt castigatori.
Rad si joaca jocul vietii si al mortii
pana la capat.
Crăciun fără tată
Acest Crăciun e gol, nemângâiat,
Lumina-n casă parcă a plecat.
Nu vreau nici colind, nici foc pe vatră,
Căci fără tine, totul mă îngheață.
Privesc spre brad, dar e pustiu mereu,
Lipsa ta-i dorul ce apasă greu.
Îți simt privirea în amintiri șterse,
Și glasul tău ce-n suflet mi-l mai verse.
De astă toamnă cerul te-a luat,
Și Crăciunul n-are gust, e zbuciumat.
Din zâmbete s-au stins și bucurii,
A rămas doar tăcerea nopții gri.
Și totuși, tată, mă rog liniștit,
Să-ți fie locul cald, senin, dorit.
Crăciunul meu, cu dorul tău sub stea,
E un drum ce mă duce spre a te vedea.
Răspunde-mi mamă din al tău mormânt
Răspunde-mi mamă ,din al tău mormânt,
Tu ascultă-mi ,lăcrima ce cade pe pământ.
Sau dă-mi un semn, privește-mă acum,
Eu sunt copilul tău, ce are lacrimă în pumn.
Răspunde-mi mamă, din lume ta tăcută,
Să știu că tu eşti bine, în lumea ta cea mută.
Să pot scăpa, de gândul care mă frământă,
Şi de povara ce-n suflet o am multă.
Răspunde-mi mamă, dă-mi un sfat ceva,
Fă o minune, te rog dă-mi mângâierea ta.
Să-mi pot căra în spate, această cruce grea,
Până ajung la tine, te rog măicuţa mea.
O ultimă noapte
O ultimă noapte de iubire,
O ultimă noapte de amor,
Căci simt cum inima-negrește...
Și încetul cu încetul mor.
Miroase încă a fum de țigară,
Eu nu fumez dar sufăr iar și iar...
Ți-am spus eu nuștiu-a câta oară,
O moarte îți aduce-n dar.
Și iarăși s-a întunecat afară
Încentul cu încetul câte-un pic,
Eu mă sufoc cu o dragoste amară...
Iar mâine știu că n-o să fiu nimic.
Dar tu nu plânge,e doar o noapte tristă,
E chiar ultima noapte a mea...
Se aude mama cum afară plânge,
Iar noaptea asta mă va îngheța.
E tristă viața,e tristă această viață,
Mă sting cu fiecare minuțel...
Iar fumul de țigară nu mai trece,
Și noapte va rămâne,la fel.
Micul Poet
Despărțire!
Încerc să-ascund ochii privirii,
După lentila neagră, sub ochelari,
În el e sentimentul despărțirii,
Și lacrima ce mi se scurge pe maxilari
Mi-am zis să fiu puternic să rezist,
Să nu arăt că sunt și eu emoționat,
Însă momentul a fost prea trist,
Și n-am putut să mă opresc din lăcrimat
Cu toții ne-am exprimat regretul,
Pentru colegul nostru din liceu,
Știiam că încă nu avea biletul,
Dar am aflat că l-a răpus un AVCeu
Gândul acum devine rătăcitor,
Zburând și în trecut și-n viitor,
Și îți șoptește...și tu ești călător,
Și vei pleca, când ești chemat..de Mântuitor!
Scrisă cu durere de Cezar!
Pe curând!
Other poems by the author
Nesfânt
Din cauza mirosului credeam că a murit.
Că inima în singurătate îi bătea din ce în ce mai lent,
Avea pansamente și în cel mai mic locușor al trupului,
Era un om puternic.
Nu obișnuia să se însingureze, dar prefera singurătatea,
Căci a stat vreme îndelungată în preajma oamenilor neprielnici datorită familiarului.
Știu ‘datorită‘ se folosește când ai de spus ceva de bine.
Îl vedeai singur pe stradă.
Zâmbea rar, de parcă oricine îi răpea fericirea de pe chip.
De parcă era mimul prins în cutia din care nu mai putea evada.
Tresărea când auzea un lucru de două ori.
Era extenuat, nu mai putea răspunde solicitărilor,
Nu mai conta dacă trăia sau se târa să supraviețuiască,
Se săturase să simtă zilnic cărămida ce-i apăsa sufletul.
Nu mai conta!
Te pot auzi când taci
Liniștea îmi dă pace
Cât mă feresc de durere
Pierd din vedere că mă protejez și de iubire
E trist, e adevărat
Că în continuarea mea sunt multe suflete care ascund o întreagă artă
Iar eu țin ochii închiși
Pentru că de la atâtea mere stricate
Nu îndrăznesc să gust un măr bun
Nu dau vina pe picătura care a umplut paharul
Pentru că îmi asum că am pierdut vremea cât am așteptat să se umple.
Costum alb
Eram cât se poate de vie în cimitirul de vise pe care l-am îngrijit ani la rând
Supraviețuiam cât se poate de eroic în fața Crucii pe care o purtam
Adăugam și alte ingrediente, nu-mi erau suficiente cele pe care mi le vărsa karma
Iubeam ce nu era dat de Sus, uram că exist, și alte sentimente ce-mi împovărau sau cel puțin puneau sare pe rană cât să nu uit că e acolo.
Inima era rece, am zis că eram cât se poate de vie?...pe cine păcălesc, doar existam, voiam să termin socotelile cu viața, dar nu eram prea bună la matematică
Dar nu făceam nimic, cum nu fac nici să ies din groapa pe care mi-o sap în nopțile pline de insomnii, uneori, rolul de victimă mă extenua, ieșea, intram, parcă nu era cimitirul făcut de mine.
Fiecare sentiment avea aranjat atent, o cruce de lemn pe care era scris ‘Nu te voi uita niciodată’
Frumos, nu? Chiar nu uitam gram de ce simțisem, erau atât de legate încât mă provocau să mă tai, doar să le simt cum dor
Atâtea trăiri, au rămas amintiri, au rămas flori cultivate frumos, la capul morților, mirosea așa frumos de când deschideai poarta
Să fie flori de salcâm? Să fie tei? Să fie sumbrul meu suflet care umblă fără liniște? Să fiu cea imperfectă printre atâția perfecți?
Prietenie cu gust de cappuccino
Scriu despre prietenie căci,
E prea mult lichid roșu adunat în partea stângă al acestui trup muritor.
Când ma surprind gândind despre acest mister
Parcă am un clei în sertarul din mintea mea
Unde se află astfel de momente din trecutul meu.
Trăind în secolul 21 se pare că
Am așteptări prea mari,
Poate îmi doresc prea mult,
Sau poate ofer prea puțin,
Sau doar nu mi-am învățat lecția pentru examenul vieții
Și atrag oamenii nepotriviți
Care transmit că nu trebuie să am așteptări.
Greșită am crezut că sunt,
Că-mi doresc loialitate și alte baliverne legate de ea.
Dar greșit e timpul în care mă aflu.
Am un suflet bătrân, am descoperit de curând.
Plăcerea adierii vântului
Stagnez într-o baltă fără nume și pătată de trecut.
Datorită secetei din inimă.
Conștiința nu se împacă cu gândul ce greșește,
Iar lucrurile ce par simple, sunt eterne.
Lângă zidul din fața realității.
Plăcerea adierii vântului,
Ce vrei cu adevărat?
Nu crede ce se risipește.
Păstrează ce prinde rădăcini în leș.
În suflet rămân sechele adânci.
Umbresc sufletul, nu găsesc să aprind lumina, căci mi s-a ofilit gândul.
Lași bucăți risipite, pe marginea amintirilor neplătite.
Imaginile îmi înspăimântă originile și tresar în fața ecoului,
Ce aduce ceața incandescentă.
Emigrezi către trepte ruinate, ce nu duc nicăieri,
Decât provizoriu, analgezia stagna ca o nălucă.
https://letras.ro/product/ebook-ritm-surd-florentina-magdalena-editura-letras/
De ce?
Atârna pe balcon
Printre ruine se mai zărea, ici colo
Câte un ciob se suflet
Era cât mai putea de sensibilă
Simțea o durere în coasta din care a fost creată la începul lumii
Zâmbea, dar îi trecea, cu un alint al vântului ce-i năvălea obrajii
Suspina, era visatoare, ofta că nu mai poate iubi
Căci rănile sunt adânci, parcă au diabet, se vindecă foarte greu
O să treacă, dacă nu durerea, măcar ziua prezentă.
Nesfânt
Din cauza mirosului credeam că a murit.
Că inima în singurătate îi bătea din ce în ce mai lent,
Avea pansamente și în cel mai mic locușor al trupului,
Era un om puternic.
Nu obișnuia să se însingureze, dar prefera singurătatea,
Căci a stat vreme îndelungată în preajma oamenilor neprielnici datorită familiarului.
Știu ‘datorită‘ se folosește când ai de spus ceva de bine.
Îl vedeai singur pe stradă.
Zâmbea rar, de parcă oricine îi răpea fericirea de pe chip.
De parcă era mimul prins în cutia din care nu mai putea evada.
Tresărea când auzea un lucru de două ori.
Era extenuat, nu mai putea răspunde solicitărilor,
Nu mai conta dacă trăia sau se târa să supraviețuiască,
Se săturase să simtă zilnic cărămida ce-i apăsa sufletul.
Nu mai conta!
Te pot auzi când taci
Liniștea îmi dă pace
Cât mă feresc de durere
Pierd din vedere că mă protejez și de iubire
E trist, e adevărat
Că în continuarea mea sunt multe suflete care ascund o întreagă artă
Iar eu țin ochii închiși
Pentru că de la atâtea mere stricate
Nu îndrăznesc să gust un măr bun
Nu dau vina pe picătura care a umplut paharul
Pentru că îmi asum că am pierdut vremea cât am așteptat să se umple.
Costum alb
Eram cât se poate de vie în cimitirul de vise pe care l-am îngrijit ani la rând
Supraviețuiam cât se poate de eroic în fața Crucii pe care o purtam
Adăugam și alte ingrediente, nu-mi erau suficiente cele pe care mi le vărsa karma
Iubeam ce nu era dat de Sus, uram că exist, și alte sentimente ce-mi împovărau sau cel puțin puneau sare pe rană cât să nu uit că e acolo.
Inima era rece, am zis că eram cât se poate de vie?...pe cine păcălesc, doar existam, voiam să termin socotelile cu viața, dar nu eram prea bună la matematică
Dar nu făceam nimic, cum nu fac nici să ies din groapa pe care mi-o sap în nopțile pline de insomnii, uneori, rolul de victimă mă extenua, ieșea, intram, parcă nu era cimitirul făcut de mine.
Fiecare sentiment avea aranjat atent, o cruce de lemn pe care era scris ‘Nu te voi uita niciodată’
Frumos, nu? Chiar nu uitam gram de ce simțisem, erau atât de legate încât mă provocau să mă tai, doar să le simt cum dor
Atâtea trăiri, au rămas amintiri, au rămas flori cultivate frumos, la capul morților, mirosea așa frumos de când deschideai poarta
Să fie flori de salcâm? Să fie tei? Să fie sumbrul meu suflet care umblă fără liniște? Să fiu cea imperfectă printre atâția perfecți?
Prietenie cu gust de cappuccino
Scriu despre prietenie căci,
E prea mult lichid roșu adunat în partea stângă al acestui trup muritor.
Când ma surprind gândind despre acest mister
Parcă am un clei în sertarul din mintea mea
Unde se află astfel de momente din trecutul meu.
Trăind în secolul 21 se pare că
Am așteptări prea mari,
Poate îmi doresc prea mult,
Sau poate ofer prea puțin,
Sau doar nu mi-am învățat lecția pentru examenul vieții
Și atrag oamenii nepotriviți
Care transmit că nu trebuie să am așteptări.
Greșită am crezut că sunt,
Că-mi doresc loialitate și alte baliverne legate de ea.
Dar greșit e timpul în care mă aflu.
Am un suflet bătrân, am descoperit de curând.
Plăcerea adierii vântului
Stagnez într-o baltă fără nume și pătată de trecut.
Datorită secetei din inimă.
Conștiința nu se împacă cu gândul ce greșește,
Iar lucrurile ce par simple, sunt eterne.
Lângă zidul din fața realității.
Plăcerea adierii vântului,
Ce vrei cu adevărat?
Nu crede ce se risipește.
Păstrează ce prinde rădăcini în leș.
În suflet rămân sechele adânci.
Umbresc sufletul, nu găsesc să aprind lumina, căci mi s-a ofilit gândul.
Lași bucăți risipite, pe marginea amintirilor neplătite.
Imaginile îmi înspăimântă originile și tresar în fața ecoului,
Ce aduce ceața incandescentă.
Emigrezi către trepte ruinate, ce nu duc nicăieri,
Decât provizoriu, analgezia stagna ca o nălucă.
https://letras.ro/product/ebook-ritm-surd-florentina-magdalena-editura-letras/
De ce?
Atârna pe balcon
Printre ruine se mai zărea, ici colo
Câte un ciob se suflet
Era cât mai putea de sensibilă
Simțea o durere în coasta din care a fost creată la începul lumii
Zâmbea, dar îi trecea, cu un alint al vântului ce-i năvălea obrajii
Suspina, era visatoare, ofta că nu mai poate iubi
Căci rănile sunt adânci, parcă au diabet, se vindecă foarte greu
O să treacă, dacă nu durerea, măcar ziua prezentă.