Răsturnarea încălzirii globale
Îmi strange groaznic fașa de la vene
Am vrut să tai răul pe verticală
Dar a curs sânge
Am trecut gândurile negre ce s-au lăsat grele
Printr-un filtru critic
Aveam unghiile date cu ojă roșie dinainte,
Presimțeam că se asortează cu momentul ce avea să vină.
Mă priveam în ochii minții în oglindă,
Speram să nu mai doară umbra.
Mă străduiam să spăl păcatele, să le opresc
Dar iertarea e Sfântă, prea apăsătoare pentru un păcătos.
O manifest în neputință și mă străbate,
Pătrunde adânc prin crăpături,
Își face culcuș.
Anii trec, rămâne îngropată, uitată
Cu crucea dărâmată.
Category: Poems about death
All author's poems: florentina_magdalena
Date of posting: 9 октября 2022
Views: 979
Poems in the same category
Zac... tot zac
Am deschis ochii de sub pânza prăfuită,
și mă-ntrebam: ,,cum de nu mă mai irită?"
Nici piedestalul de sticlă nu se clătină,
cum mă ridicam, el nu se mișcă.
Vedeam o mare neagră și totuși – nimic,
apărea și dispărea ca aburi din ibric.
O urmă de lumină se lupta într-o lămpică,
cu groaza pe față, căci ceara-i tot pică...
Pierită forma ce-a avut-o cândva,
tiptil se-adunau viețăți pe fața mea...
Priveam cu scârbă la cadavrul de pe masă,
iar împrejur tot vinul se vărsă...
N-am să mai asist la a lor ignoranță,
lacăte pe chipuri triste și nicio speranță...
Mi-am luat hoitul și l-am vârât într-un sac,
pentru alții, eu n-am de gând să mai zac.
De plânsete și milă să se descotorosească,
nu-i alinare pentru moartea prostească.
Pe drumul șerpuit în zale – fără capăt,
continui până voi zări lumina în treacăt.
...
M-or căuta și mai târziu pentru rugăciuni,
păcat că eu nu voi putea să le aud.
UN CHIP NECUNOSCUT DAR BLÂND!
Era în zorii zilei ,când somnul e mai dulce .Visam .
Primisem un semnal să mă uit la ușă ,în special pe
mânerul ei care se mișca cu încetinitorul ,fără
nici un zgomot .Încetineala mi-a dus curiozitatea la
extrem .Cine îmi deschide ușa fără să-mi atragă
atenția ,era contra obiceiului din casa noastră .În
sfârșit în deschizătură apare chipul unei necunoscute ;
nici doamnă , nici hârcă bătrână cu figura răutăcioasă ,
ci o bunicuță mai mult plăcută ,calmă ,blândă ,dar cu o
privire hotărâtă îmi face semn să tac și să o urmez .
Înțeleg ce urmează și vreau să mă conformez ,dar
emoțiile mă trezesc și apariția dispare ca un balon
de săpun .
Semn că am visat au rămas bătăile inimii repezi
și borboanele de sudoare de pe frunte ! Mă desmeticesc
și mă străduiesc să tălmăcesc visul .Poate fi așa ușoară
plecarea din astă lume ?Atunci de ce teama de moarte e
așa de teribilă?
Vizitatoarea mea era parcă din altă lume ,o pot descrie chiar .
Era o femeie de vârstă mijlocie ,energică așa ca dintr-o fotografie
veche ,cu capul descoperit ,părul strâns într-o coadă groasă pe
stânga . Purta o fustă lungă ,vișinie și un cojocel subțire din care
ieșeau două mânici largi ,bogate .Avea o privire ageră ,hotărâtă .
Să trag o concluzie , nu pot ,dar nu mai am nici-o frică ,dacă vine
să mă conducă numai ea știe unde!...
Paștele Blajinilor -morților-
Pe aleele tăcute
Mult prea mult înghesuite
Se strecoară printre cruci
Umbre vii ,parcă-s năluci ,
Grea durere ,dor fierbinte
Îi aduce spre morminte .
Sub țărâna răvășită
Plânge o viață neâmplinită,
Plânge lacrima ce-o doare
Sub pământ doarme o floare .
Vântul pașii abia-și simte ,
Ocolind cruci și morminte .
Iz de ceară și tămâie
Să te oprești ,parcă te îmbie,
Chipuri pure și curate ,
De pe cruci te ademenesc ,
Deși-s morți ,parcă trăiesc .
Astăzi ,totuși e-o zi mare ,
Clopotele bat la porți
Este ziua de întânlire ,
Între vii și între morți!...
- -
Tainic șoapta se înfiripă ,
Se aduc vești de la cei dragi !...
Vântul bate din aripă
Toate sunt atât de vagi!...
Mai rămâne doar în urmă ,
Coji de:ouă ,cozonaci ,
Flori și lumânări aprinse
Zi de paște cu cei dragi .
- -
Se așterne iar tăcerea ...
Într-o lume adormită !...
Pe ce căi ?. Și-n care lume
De himere și mistere învăluită ?
Peste cer s-a tras cortina ...
Ce se ascunde după ea ?
Numai Domnul poate spune ...
Și Hristos când va-învia .
- -
Omul taina n-o desleagă ,
El poartă doar un destin ,
Privilegii să-și aleagă ?
De-l primești ...e dar divin !
tata
intro zi de toamna cand
aveam doar saрte anisori
nu stieam ca asa va fi
va рleca de рrintre noi
a рlecat taticul meu
intro groaрa intunecata
linga gard la cimitir
fara sa scoata o soaрta
mama mia zis ca tata doarme
si se va trezi curind
eu рe mama o redeam
si asteрtam langa mormint
asteрtam sa se trezeasca
sami mai sрue vorbe dulci
nimeni no sa ne desрarta
asa credeam eu рe atunci
au trecut doar noua ani
da рarca a trecut o vesnicie
nam reusit atunci
sai sрun sa mai ramie
acum el e un inger
un inger рazitor
care ma invatat de toate
si no sal uit chiar daca mor
Îngerul morții
Aripile îți sunt negre,
Sub halat ai doar un ceas.
N-ai vreo coasa,
La perete,
Îmi arăți cum sunt de fapt.
Îmi arăți doar a mea forma,
Fără corpul muribund.
Ca o lampă de lumină,
Ies din cameră,
Zburând.
Cu o moarte toţi suntem datori în viaţă
Cu o moarte toţi, suntem datori în viaţă,
Şi oare omul, cât o să mai trăiască.
Trăieşte doar atât, cât îi este dată,
Şi atât cât timp, EL Dumnezeu îl lăsă.
Atunci când bunul Dumnezeu, îţi spune stop,
El ţi-a dat viaţă şi tot El ţi-o ia pe loc.
Şi pleci, de pe acest pământ curat,
De parcă nici, tu nu ai fii existat.
Şi de aceia, cât noi suntem în viaţă,
Să fim doar buni şi să avem o inimă curată.
Căci într-o zi la ceruri, sus noi vom urca,
Că acolo, este o lume bună, nu e rea !
Zac... tot zac
Am deschis ochii de sub pânza prăfuită,
și mă-ntrebam: ,,cum de nu mă mai irită?"
Nici piedestalul de sticlă nu se clătină,
cum mă ridicam, el nu se mișcă.
Vedeam o mare neagră și totuși – nimic,
apărea și dispărea ca aburi din ibric.
O urmă de lumină se lupta într-o lămpică,
cu groaza pe față, căci ceara-i tot pică...
Pierită forma ce-a avut-o cândva,
tiptil se-adunau viețăți pe fața mea...
Priveam cu scârbă la cadavrul de pe masă,
iar împrejur tot vinul se vărsă...
N-am să mai asist la a lor ignoranță,
lacăte pe chipuri triste și nicio speranță...
Mi-am luat hoitul și l-am vârât într-un sac,
pentru alții, eu n-am de gând să mai zac.
De plânsete și milă să se descotorosească,
nu-i alinare pentru moartea prostească.
Pe drumul șerpuit în zale – fără capăt,
continui până voi zări lumina în treacăt.
...
M-or căuta și mai târziu pentru rugăciuni,
păcat că eu nu voi putea să le aud.
UN CHIP NECUNOSCUT DAR BLÂND!
Era în zorii zilei ,când somnul e mai dulce .Visam .
Primisem un semnal să mă uit la ușă ,în special pe
mânerul ei care se mișca cu încetinitorul ,fără
nici un zgomot .Încetineala mi-a dus curiozitatea la
extrem .Cine îmi deschide ușa fără să-mi atragă
atenția ,era contra obiceiului din casa noastră .În
sfârșit în deschizătură apare chipul unei necunoscute ;
nici doamnă , nici hârcă bătrână cu figura răutăcioasă ,
ci o bunicuță mai mult plăcută ,calmă ,blândă ,dar cu o
privire hotărâtă îmi face semn să tac și să o urmez .
Înțeleg ce urmează și vreau să mă conformez ,dar
emoțiile mă trezesc și apariția dispare ca un balon
de săpun .
Semn că am visat au rămas bătăile inimii repezi
și borboanele de sudoare de pe frunte ! Mă desmeticesc
și mă străduiesc să tălmăcesc visul .Poate fi așa ușoară
plecarea din astă lume ?Atunci de ce teama de moarte e
așa de teribilă?
Vizitatoarea mea era parcă din altă lume ,o pot descrie chiar .
Era o femeie de vârstă mijlocie ,energică așa ca dintr-o fotografie
veche ,cu capul descoperit ,părul strâns într-o coadă groasă pe
stânga . Purta o fustă lungă ,vișinie și un cojocel subțire din care
ieșeau două mânici largi ,bogate .Avea o privire ageră ,hotărâtă .
Să trag o concluzie , nu pot ,dar nu mai am nici-o frică ,dacă vine
să mă conducă numai ea știe unde!...
Paștele Blajinilor -morților-
Pe aleele tăcute
Mult prea mult înghesuite
Se strecoară printre cruci
Umbre vii ,parcă-s năluci ,
Grea durere ,dor fierbinte
Îi aduce spre morminte .
Sub țărâna răvășită
Plânge o viață neâmplinită,
Plânge lacrima ce-o doare
Sub pământ doarme o floare .
Vântul pașii abia-și simte ,
Ocolind cruci și morminte .
Iz de ceară și tămâie
Să te oprești ,parcă te îmbie,
Chipuri pure și curate ,
De pe cruci te ademenesc ,
Deși-s morți ,parcă trăiesc .
Astăzi ,totuși e-o zi mare ,
Clopotele bat la porți
Este ziua de întânlire ,
Între vii și între morți!...
- -
Tainic șoapta se înfiripă ,
Se aduc vești de la cei dragi !...
Vântul bate din aripă
Toate sunt atât de vagi!...
Mai rămâne doar în urmă ,
Coji de:ouă ,cozonaci ,
Flori și lumânări aprinse
Zi de paște cu cei dragi .
- -
Se așterne iar tăcerea ...
Într-o lume adormită !...
Pe ce căi ?. Și-n care lume
De himere și mistere învăluită ?
Peste cer s-a tras cortina ...
Ce se ascunde după ea ?
Numai Domnul poate spune ...
Și Hristos când va-învia .
- -
Omul taina n-o desleagă ,
El poartă doar un destin ,
Privilegii să-și aleagă ?
De-l primești ...e dar divin !
tata
intro zi de toamna cand
aveam doar saрte anisori
nu stieam ca asa va fi
va рleca de рrintre noi
a рlecat taticul meu
intro groaрa intunecata
linga gard la cimitir
fara sa scoata o soaрta
mama mia zis ca tata doarme
si se va trezi curind
eu рe mama o redeam
si asteрtam langa mormint
asteрtam sa se trezeasca
sami mai sрue vorbe dulci
nimeni no sa ne desрarta
asa credeam eu рe atunci
au trecut doar noua ani
da рarca a trecut o vesnicie
nam reusit atunci
sai sрun sa mai ramie
acum el e un inger
un inger рazitor
care ma invatat de toate
si no sal uit chiar daca mor
Îngerul morții
Aripile îți sunt negre,
Sub halat ai doar un ceas.
N-ai vreo coasa,
La perete,
Îmi arăți cum sunt de fapt.
Îmi arăți doar a mea forma,
Fără corpul muribund.
Ca o lampă de lumină,
Ies din cameră,
Zburând.
Cu o moarte toţi suntem datori în viaţă
Cu o moarte toţi, suntem datori în viaţă,
Şi oare omul, cât o să mai trăiască.
Trăieşte doar atât, cât îi este dată,
Şi atât cât timp, EL Dumnezeu îl lăsă.
Atunci când bunul Dumnezeu, îţi spune stop,
El ţi-a dat viaţă şi tot El ţi-o ia pe loc.
Şi pleci, de pe acest pământ curat,
De parcă nici, tu nu ai fii existat.
Şi de aceia, cât noi suntem în viaţă,
Să fim doar buni şi să avem o inimă curată.
Căci într-o zi la ceruri, sus noi vom urca,
Că acolo, este o lume bună, nu e rea !
Other poems by the author
Draga mea copilă
Aprob existența ta la ce se află în mine
Îmi mut privirea minții dintr-un sertar în altul
Ajung la treapta în care arta scoate la suprafață cele mai frumoase clipe
Amintirile sapă cu unghiile în pământul dintre flori
Era doar o zi de iarnă, friguroasă, cu gust de scorțișoară
Era ca oricare alta, din trecut
Căci o alta nu știu dacă va să fie, mâine.
Prietenie cu gust de cappuccino
Scriu despre prietenie căci,
E prea mult lichid roșu adunat în partea stângă al acestui trup muritor.
Când ma surprind gândind despre acest mister
Parcă am un clei în sertarul din mintea mea
Unde se află astfel de momente din trecutul meu.
Trăind în secolul 21 se pare că
Am așteptări prea mari,
Poate îmi doresc prea mult,
Sau poate ofer prea puțin,
Sau doar nu mi-am învățat lecția pentru examenul vieții
Și atrag oamenii nepotriviți
Care transmit că nu trebuie să am așteptări.
Greșită am crezut că sunt,
Că-mi doresc loialitate și alte baliverne legate de ea.
Dar greșit e timpul în care mă aflu.
Am un suflet bătrân, am descoperit de curând.
Era tot mai greu
Era tot mai greu să-ți vorbesc.
Mi-era peste mână că știam că nu vei fi al meu...
Am crezut că fugind de acest gând voi fi bine.
Dar recunoscând acum, să-mi scrii îmi făcea bine.
E ironic nu?
Dar să simți că te autosabotezi e imposibil de explicat.
Mă puneam în locul ei,
Și nu mi-ar fi plăcut să fiu,
Dar am înțeles că nu suntem nimic.
Și e mai simplu, să accept distanța.
Să mă obișnuiesc cu ideea.
Că ești un trecător, care aș dori să rămână puțin mai mult decât restul.
Mulțumesc că stai!
Greșeală
Nu m-aș întoarce nici cu gândul la barca din care am fost aruncat
dar
Mă mai opresc adesea să ascult ce are Universul de zis
Chiar și când tâmpla timpului se zguduie și-mi rupe inima ca un pod șubred
Când mă simt împovărat nu mai port masca suferinței
căci
E frumos să te iubești, întins, cu ochii închiși simțind cum clipele îți smulg câte un zâmbet
Iubește-ți aripile, zbori oriunde te duce adierea vântului.
Costum alb
Eram cât se poate de vie în cimitirul de vise pe care l-am îngrijit ani la rând
Supraviețuiam cât se poate de eroic în fața Crucii pe care o purtam
Adăugam și alte ingrediente, nu-mi erau suficiente cele pe care mi le vărsa karma
Iubeam ce nu era dat de Sus, uram că exist, și alte sentimente ce-mi împovărau sau cel puțin puneau sare pe rană cât să nu uit că e acolo.
Inima era rece, am zis că eram cât se poate de vie?...pe cine păcălesc, doar existam, voiam să termin socotelile cu viața, dar nu eram prea bună la matematică
Dar nu făceam nimic, cum nu fac nici să ies din groapa pe care mi-o sap în nopțile pline de insomnii, uneori, rolul de victimă mă extenua, ieșea, intram, parcă nu era cimitirul făcut de mine.
Fiecare sentiment avea aranjat atent, o cruce de lemn pe care era scris ‘Nu te voi uita niciodată’
Frumos, nu? Chiar nu uitam gram de ce simțisem, erau atât de legate încât mă provocau să mă tai, doar să le simt cum dor
Atâtea trăiri, au rămas amintiri, au rămas flori cultivate frumos, la capul morților, mirosea așa frumos de când deschideai poarta
Să fie flori de salcâm? Să fie tei? Să fie sumbrul meu suflet care umblă fără liniște? Să fiu cea imperfectă printre atâția perfecți?
Te pot auzi când taci
Liniștea îmi dă pace
Cât mă feresc de durere
Pierd din vedere că mă protejez și de iubire
E trist, e adevărat
Că în continuarea mea sunt multe suflete care ascund o întreagă artă
Iar eu țin ochii închiși
Pentru că de la atâtea mere stricate
Nu îndrăznesc să gust un măr bun
Nu dau vina pe picătura care a umplut paharul
Pentru că îmi asum că am pierdut vremea cât am așteptat să se umple.
Draga mea copilă
Aprob existența ta la ce se află în mine
Îmi mut privirea minții dintr-un sertar în altul
Ajung la treapta în care arta scoate la suprafață cele mai frumoase clipe
Amintirile sapă cu unghiile în pământul dintre flori
Era doar o zi de iarnă, friguroasă, cu gust de scorțișoară
Era ca oricare alta, din trecut
Căci o alta nu știu dacă va să fie, mâine.
Prietenie cu gust de cappuccino
Scriu despre prietenie căci,
E prea mult lichid roșu adunat în partea stângă al acestui trup muritor.
Când ma surprind gândind despre acest mister
Parcă am un clei în sertarul din mintea mea
Unde se află astfel de momente din trecutul meu.
Trăind în secolul 21 se pare că
Am așteptări prea mari,
Poate îmi doresc prea mult,
Sau poate ofer prea puțin,
Sau doar nu mi-am învățat lecția pentru examenul vieții
Și atrag oamenii nepotriviți
Care transmit că nu trebuie să am așteptări.
Greșită am crezut că sunt,
Că-mi doresc loialitate și alte baliverne legate de ea.
Dar greșit e timpul în care mă aflu.
Am un suflet bătrân, am descoperit de curând.
Era tot mai greu
Era tot mai greu să-ți vorbesc.
Mi-era peste mână că știam că nu vei fi al meu...
Am crezut că fugind de acest gând voi fi bine.
Dar recunoscând acum, să-mi scrii îmi făcea bine.
E ironic nu?
Dar să simți că te autosabotezi e imposibil de explicat.
Mă puneam în locul ei,
Și nu mi-ar fi plăcut să fiu,
Dar am înțeles că nu suntem nimic.
Și e mai simplu, să accept distanța.
Să mă obișnuiesc cu ideea.
Că ești un trecător, care aș dori să rămână puțin mai mult decât restul.
Mulțumesc că stai!
Greșeală
Nu m-aș întoarce nici cu gândul la barca din care am fost aruncat
dar
Mă mai opresc adesea să ascult ce are Universul de zis
Chiar și când tâmpla timpului se zguduie și-mi rupe inima ca un pod șubred
Când mă simt împovărat nu mai port masca suferinței
căci
E frumos să te iubești, întins, cu ochii închiși simțind cum clipele îți smulg câte un zâmbet
Iubește-ți aripile, zbori oriunde te duce adierea vântului.
Costum alb
Eram cât se poate de vie în cimitirul de vise pe care l-am îngrijit ani la rând
Supraviețuiam cât se poate de eroic în fața Crucii pe care o purtam
Adăugam și alte ingrediente, nu-mi erau suficiente cele pe care mi le vărsa karma
Iubeam ce nu era dat de Sus, uram că exist, și alte sentimente ce-mi împovărau sau cel puțin puneau sare pe rană cât să nu uit că e acolo.
Inima era rece, am zis că eram cât se poate de vie?...pe cine păcălesc, doar existam, voiam să termin socotelile cu viața, dar nu eram prea bună la matematică
Dar nu făceam nimic, cum nu fac nici să ies din groapa pe care mi-o sap în nopțile pline de insomnii, uneori, rolul de victimă mă extenua, ieșea, intram, parcă nu era cimitirul făcut de mine.
Fiecare sentiment avea aranjat atent, o cruce de lemn pe care era scris ‘Nu te voi uita niciodată’
Frumos, nu? Chiar nu uitam gram de ce simțisem, erau atât de legate încât mă provocau să mă tai, doar să le simt cum dor
Atâtea trăiri, au rămas amintiri, au rămas flori cultivate frumos, la capul morților, mirosea așa frumos de când deschideai poarta
Să fie flori de salcâm? Să fie tei? Să fie sumbrul meu suflet care umblă fără liniște? Să fiu cea imperfectă printre atâția perfecți?
Te pot auzi când taci
Liniștea îmi dă pace
Cât mă feresc de durere
Pierd din vedere că mă protejez și de iubire
E trist, e adevărat
Că în continuarea mea sunt multe suflete care ascund o întreagă artă
Iar eu țin ochii închiși
Pentru că de la atâtea mere stricate
Nu îndrăznesc să gust un măr bun
Nu dau vina pe picătura care a umplut paharul
Pentru că îmi asum că am pierdut vremea cât am așteptat să se umple.