Românii luptă la Mărăşti

Viaţa de albină-i grea,

Nu o ştie nimenea.

Treizeci de zile trăieşte,

Ea aleargă şi munceşte.

Zi de zi din stup ea zboară,

Ca să facă miere, ceară.

Ea zboară din floare-n floare,

Cu polen pe aripioare.

Albinele –s călătoare,

Zumzăie din floare în floare.

Florile polenizează,

Şi la stupi se întorc în grabă.

Polenu îndată adunat,

La stupină îi tot cărat.

Acolo-i pus cu migală,

Ca să-l facă miere, ceară.

Altele stau în stupină,

Şi au grijă de regină.

Stau acolo fac curat,

Şi mierea-n faguri o împart.

Căci acolo în stupină,

Numai zumzet de albină.

Toate au sectorul lor,

Îngrijesc, muncesc cu spor.

Est e-o vorbă din popor,

Munceşte nu sta trântor,

E zicala, bat-o vina,

Să fii harnic ca albina. 

Mâine este optspezece februarie se știe,

E sâmbăta morţilor și se împarte piftie.

Fiindcă sunt Moşii de Iarnă o zii mare,

Se împart vin, colivă, colaci și sarmale.

Dar pe data de douăzeci și cinci februarie,

Se împarte plăcinta doar din plăcintărie.

Căci Lazăr de dorul plăcintei el a murit,

Și atunci în această zii plăcinta sa împărțit.

După această zi se va mânca mâncare de post,

Până la ziua de Paşte așa tot timpul a fost.

În această perioadă doar post se va ţine,

Fără carne, nici ouă și nici brânza va fii bine.

Că așa a fost lăsat de Dumnezeu pe pământ,

Că această sărbătoare este ceva doar sfânt.

Căci Isuss Hristos atunci El a înviat cu adevărat,

Și pentru toți oamenii atunci ni sa arătat !

Cînd moare o ființă dragă, se opreşte totu în loc,
Plînge cerul, plînge marea, ochii nu se mai întorc.
Doar aducerile aminte, alină sufletul trist,
Nici cele mai dulci cuvinte n-alungă răul ce-i prins.

Iară marea de-ntrebări se-adună în negre gînduri,
Parcă toată fericirea-i adunată printre scînduri.
De ce-a fost aşa să fie? de ce-a plecat curînd,
El putea o veşnicie, lumineze al tău gînd.

Pe un covor de iarbă moale calcă paşii anii întregi,
Dar n-ai găsit timp în toate să o asculţi, să o înțelegi.
Ochii ei plini de lumină au fugit ca printr-o vrajă,
Sa stins îngerul vieții, noaptea nu ţi-o mai veghează.

Pe lacrimi împrăștiate în a inimii cămară ,
Se-ascund multe regrete care veşnic o să doară.
Sugrumat cu chin cu jale, de-al neputinţei vieţi,
Pierdut trist doar printre doruri, ai vrea acum ca să înveţi. C

a să faci din gînduri negre oceanele de cristale,
Şi din lacrimi de durere faci flori de mărgăritare.
Dacă ai putea să vii şi să strîngi din zări lumina,
Ţi-ai face din praf de stele, pentru tine doar mistere.

Sfântul Valentin se ştie,

El de afară acuma vine.

Tinerii îl sărbătoresc,

Iar unii se îndrăgostesc.

Mulţi băieţi oferă flori,

Pentru doamne şi surori.

Şi primesc o sărutare,

Când lor le oferă o floare.

Fetele sunt bucuroase,

Atunci când ele îs căutate.

Şi primesc cadouri, flori,

Sărutări, îmbrăţişări.

Pădurile de brazi cîndva la noi au fost,

Şi s-au tăiat acum copacii aceştia toţi.

Şi drumul nemilos al occidentului au luat,

De austrieci cu drujbe ei au fost tăiaţi.

Şi mi se rupe inima acum cînd văd,

Golaşi cu pietre munţii se întrevăd.

Căci brazii aceia falnici şi înverziţi,

La noi în ţară nu au mai fost doriţi.

Acolo sus în munte cîndva erau,

Şi animale multe se adăposteau.

Dar azi de urci în vîrful lor încet,

În faţa ochiilor zăreşti numai deşert.

Doar cioatele de brazi le mai găseşti,

Din loc în loc cînd urci le mai zăreşti.

Şi toate astea au rămas după tăiere,

Acolo sus era adevărata noastră avere.

Ce chin e pentru noi acum şi jale mare,

Cînd toţi privim cum munţii aceştia în zare.

Cîndva aveau păduri, păşuni şi chiar izvoare,

Şi astăzi este o imagine sinistră ce ne doare.

Şi când speranțe multe mă cuprind,
Gândul deja îmi fuge încet departe.
Visând că în braţe deja eu te prind,
Să te iubesc întreaga noapte.

Tu îmi trezeşti dorinţe multe de amor,
Pe placul meu tu eşti fără îndoială.
Şi într-un târziu eu uit de toate ce mă dor,
Şi te visez că în braţe tu îmi eşti goală.

Eu sunt îndrăgostit de aceste nopţi de toamnă,
Iar tu de mult nu mai eşti o fiinţă aşa timidă.
Eu te visez mereu în fiecare seară doamnă,
Şi focul în inimă la tine să se aprindă.

Şi am să îi fac pe plac acum iubirii tale,
Eu am să fac acum iubirea mea tot ce se poate.
Am să îţi apar iubirea mea acum în a ta cale,
Să mă cunoşti nu doar în vis, ci şi în realitate!

Mor sărac, dar în țara mea,

Sub cerul blând ce-mi stă de stea,

Cu mâinile băgate-n lut,

Dar cu credința că am făcut

Tot ce-am știut și tot ce-mi iese,

Chiar dacă bolul n-are mese.

Să fiu o piatră, acolo jos,

La temelia unui rost.

Pe drumuri sparte, pline de colb,

Copiii cresc cu visul gol,

Iar pâinea e ca aurul

În case unde bate vântul.

Dar nu plec capul, nu mă-nclin,

Că n-am avut, dar port în sân

Un dor adânc, fără pereche –

Iubirea locului ce-apleacă.

Ne-mbată iar cu vorbă goală,

Cu zâmbet fals și față moale,

Dar tot pe noi ne lasă-n frig,

Cu inimi grele, puse-n chin.

Ei fură tot ce ne rămâne,

Dar vine clipa, vine mâine –

Căci niciun lanț nu ține veșnic

Foamea de viață și de drept.

E greu... dar alt pământ n-avem,

Nici altă mamă, nici alt stem.

Și dacă vrem să fim din nou

O țară vie, cu rostul său,

Fără rușine și păcat –

E timpul, fraților, curat,

Unirea noastră cea de azi

Să tragă hoții jos, pe dos.

Să nu mai stăm cu ochii-n cer,

Așteptând să vină-un sfânt mister.

Ci fiecare, cât de mic,

Să pună-n temelie-un strop de pic.

Nu la zid, ci la temei,

Să nu mai fim doar niște lei

Fără cuvânt, fără noroc –

Ci oameni drepți, de bun cojoc.

Și dacă mor, mă duc senin,

Că n-am trăit degeaba-n chin.

Mor sărac, dar cu fruntea sus,

În țara mea, sub cerul dus.

Și-am dus cu mine, ca o flacără,

Dorul de-o țară mai curată –

Lăsată-n urmă, NU trădată.

Când te vei trezi, popor român?

Din somnul morții spre care mergi, 

Când îți vei da seama că ești stăpân?

Dumnezeu aici te-a făcut să trăiești.

Te-a făcut liber în țara aceasta, 

Dar tu singur te-ai lăsat subjugat,

De trădători care voiau doar averea, 

De pământ și popor nu le-a păsat.

Te-au făcut un cerșetor înlănțuit, 

Căci tu ai dormit și nu te-ai împotrivit, 

Când ei îți puneau taxe pe tot ce aveai, 

Tu, în frică, stăteai și doar priveai.

Când îți vei da seama de adevărul ascuns, 

Ochii ți se vor deschide, nu vei mai fi mințit, 

Te vei răscula împotriva celor ce te-au străpuns, 

Și care cu promisiuni false te-au zăpăcit.

Așa că, poporule, nu dormiți! 

Este vremea astăzi să vă treziți, 

Și, cu demnitatea lăsată de la străbuni, 

Să spunem cu mândrie că suntem români.

La mulți ani ,iubită Românie!
Patria mea,prea-mândră glie
Azi te cinstim ,gătiți în ie,
Pe tine,mândră Românie!
Indiferent de locu-n care,
Ne amintim cu drag de tine,
Tot țara noastră ,strămoșească,
Rămâi tu,dulce ,Românie!
Unii din noi,te-am părăsit,
Prea-mândră ești,dar roditoare?
Rodul tău se varsă-n Orient
Sau Occident,p-undeva peste hotare!
Bătrânii noștri încă își țin credința
De a fi veterani ai țării lor
Și cred că peste noi o mai veni dreptatea
Alături de prea buni,copiii lor!
Iubim pământul,tradiția străbună
Dar ne deprimă tristul mod în care ,
Putem doar să visăm la o viața bună
Și că-ntre noi și neamul nostru nu vor mai fi hotare !
Rogu-te mândra noastră țara ,să nu te stingi precum o păpădie ,
Și într-o zi întregul neamu’ tău,
Să te cinstească pe-aceeași câmpie!
Să cânte și cei de departe ,imnul a lui nostru neam,
Și toți să strige într-un glas:”O să mă-ntorc acasă iar…
…o să mă-ntorc și n-oi mai pleca vreodată
Căci am acu’ aici tot ce-i mai bun
Am traiul pierdut ,acela bun,de altă dată
Și-acum sunt cu-adevărat mândru că-s român!”

Ies din minte și prind viață,

Mii de gânduri, chiar de dimineață,

Să le dau voie afară, mai întâi cui?

Natura pe locul întăi :

Ea ne iubește, ne găzduiește,

Nu face nimănui favoruri,

De ești om sau doar un pui...

Nu-i face rău nimănui.

Cu iubirea-i o problemă,

 De ești tânăr o trăiești,

Frumoasă-i viața, vând iubești...

Mai este și o parte tristă 

Ea poate fi cumpărată, abuzată,

Sau un joc josnic, pentru cei cu bani,

Nu țin cont, că nu mai au ani...

Viața, mai are ceva bun în ea?

Viața de familie-i frumoasă 

Când ai cu cine face casă,

Când muncind, lași ceva în urma ta...nu uita !

Și mai avem un legământ

Cât trăim pe acest pământ, țara asta este a noastră

Nu o lăsați nebunilor,vânzătorilor, hoților...

Este zestrea copiilor, un bun al Românilor !!!!!!!

Cu durere mare scriu aceste rânduri,

Dragii mei de peste Prut.

Aș vrea să spun - e prea târziu

Să revenim de unde ne-am născut.

Sărăcia crește tot mai tare

Și corupția la fel.

Reunirea promit doar prin slogane,

Scrise de lași și de mișeli.

Vreau să plâng dar nu mai am lacrimi,

Vreau sa strig dar nu mai am glas,

Căci ne-au rupt de la țara mamă.

Orfani pe veci noi am rămas.

Daniel Pomirlean

(Ediția Sicrii de Sticlă cu Trupuri de Abajur)

În țara-n care râsul ține loc de pâine,

Și gluma tristă-ți cade greu în minte,

Românul zice: „Nu murim de foame,

Murim de râs, că-i gratis... până la taxe!”

Avem asfalt cât să-ți rupi două glezne,

Și autostrăzi doar măsurate-n promisiuni mărețe,

Pensionaru’ face yoga la cozi de medicamente,

Iar tinerii „evoluează” doar prin rente.

La spital iei bon, apoi un parastas,

Doctorii fug că jurământu-i doar un pas.

Pe hârtie-i sacru, în real business pur,

Te vindecă mai bine-un gurist dintr-un „live tour”.

Dar stăm drepți, chiar și cu burta goală,

Și facem haz cât mai avem o fală.

Suntem români —și asta nu-i o scuză,

E doar un titlu... într-o comedie confuză.