Din răsputeri spre casă

A venit toamna și frunzele nu mai cad,

Se țin de copaci ca vara care nu vrea să plece.

O plimbare frumoasă pe alee se observă,

Iar printre razele soarelui, iubirea se avântă.

De departe ceva strălucitor se vede,

Nu e de la raze, e ceva neobișnuit,

E o fată care încet spre mine vine,

Cu un zâmbet cald și-un suflet liniștit.

Avea în ochi o toamnă aurie,

Și-n părul ei se rătăcea lumina,

Părea desprinsă dintr-o poezie,

Pe care o așteptasem toată viața.

S-a apropiat și timpul parcă s-a oprit,

Nici vântul nu mai îndrăznea să bată,

Am privit-o lung, fără să spun nimic,

Avea un chip frumos, cu un farmec aparte.

Am mers apoi tăcuți pe alee,

Sub frunzele ce încă se țineau de copaci,

Vorbeam puțin, dar parcă între noi

Se spunea tot ce nu puteam să spun.

Poate că uneori iubirea vine

Când nici nu o mai cauți pe nicăieri,

Se-așază simplu lângă tine

Și schimbă toamna într-un început de primăveri.

Iar dacă frunzele vor începe să cadă,

Și vara va pleca încet, încet,

Eu voi păstra acea frumoasă plimbare

Și chipul ei, în suflet, ca pe un secret.

13.09.2026

Andrei GUȚU

Când ziua alegerii iarăși răsare,

Ridică-ți glasul, ieși la votare.

Puterea-i în tine, speranța e vie,

Țara renaște prin democrație.

Un vot schimbă totul, un vot ne unește,

Destinul țării prin noi se clădește.

Contează credința, contează să crezi,

Țara votează — și tu să votezi!

26.09.2025

Cu responsabilitate și iubire de țară,

Andrei Guțu.

  Într-o dimineață de primăvară, cu soarele mângâind ușor florile abia înflorite, am închis ochii și m-am lăsat purtat de imaginație. Așa a început o călătorie prin timp, o plimbare sufletească în trecutul plin de curaj al poporului nostru. Mă aflam într-o Românie de demult, o țară care se căuta pe sine și își aduna, pas cu pas, toate bucățile inimii.

  Primul popas a fost în anul 1859, la București. Acolo, printre oameni emoționați, am simțit tensiunea și speranța care pluteau în aer. Se vorbea despre Unirea Moldovei cu Țara Românească, iar visul unei țări unite începea să prindă contur. Parcă toți trăiau primăvara nu doar în natură, ci și în suflet.

  Apoi am ajuns în 1918, în luna martie, în Chișinău. Era tot primăvară. În acea zi istorică de 27 martie, Basarabia se unea cu România. Mi-am imaginat cum oamenii își îmbrățișau frații, cum steagul tricolor flutura în bătaia vântului cald de primăvară și cum inimile băteau la unison. Era o revenire acasă, după multă durere și dor.

  Ultima oprire a fost la Alba Iulia, în decembrie 1918. Deși era iarnă, în acea zi am simțit o căldură aparte – căldura unui vis împlinit. România Mare se năștea, iar eu, în acea călătorie imaginară, înțelegeam mai bine ce înseamnă cuvintele „unitate”, „jertfă” și „iubire de țară”.

  Această călătorie prin trecut, în plină primăvară, mi-a arătat că unirea nu e doar un moment istoric, ci o emoție care continuă să înflorească în noi, din generație în generație. Așa cum primăvara aduce viață peste tot, la fel și unirea a adus speranță și lumină în inimile românilor.

Renunță pentru Dumnezeu la gândul de mărire,

Smerenia e drumul drept, izvor de nemurire.

Modest e cel ce-n taina Lui își poartă alinarea

Și-n loc de aur pământesc primește iertarea.

Iubește-ți aproapele și-ți cinstește părinții,

Că-n lacrima lor caldă stau comorile sfinte.

Nu-n bogății pieritoare, ci-n darul iubirii

Se înalță sufletul curat spre cerul mântuirii.

Caută-n toate pacea și lasă dor lumesc,

Că-n cele cerești ascunde Domnul tot ce-i firesc,

Cine renunță lumii, spre El călătorește

Și-n harul cel divin, o viață nouă înflorește.

Un dor de casă mă apasă,

peste casa strămoșească.

Un suflet trist profund vibrează,

ca Duhul Sfânt ce-i pasă,

de țara noastră românească.

Ce-ai pățit tu scumpă țară,

că te văd atât de amară.

Oare poporul e de vină

că te privește fără milă.

Nu fii tristă țara mea,

eu sunt cu tine și voi lupta,

pentru glorie îmi voi da,

toată puterea mea.

Acum să privim cu bucurie,

cu toții către tine,

către patria noastră măreață,

iubită țară românească.

Nu există mai sfânt pe lume,

decât CREDINȚĂ și PATRIE,

pentru a noastră eternitate.

(Prof. Andrei GUȚU)

când clopotele cu-ale

 lor colinde,

scutură vârfurile brazilor,

din negurile uitate ale-istoriei,

crăișorul munților

vine ca o furtună,

soarta să ne-o limpezească.

aerul să-l facă mai curat.

jertfă pe-altarul iubirii de neam și țară,

ofrandă nepieritoare de credință.

fulgi de zăpadă

îmbracă într-o maramă argintie

sufletele întristate.

mireasma de pâine caldă

îmblânzește   vacarmul ulițelor...

harul păcii, ca o ploaie caldă de vară

se revarsă din ceruri.

pruncii au adormit în copaie....

numai

vântul duce spre împărăția cerurilor

o năframă,

un fluier și-o scrisoare.

Ce simt că trebuie să fac,

Când știrile ce vin, mă face să tac?

Prea multe vești triste, ce nu-mi fac bine

Copii minori dezacxați, autori de crime?

Accidente, vieți secerate din imprudență,

Șoferi la volan, băuți și mai grav, drogați,

Boli, tratate de lege cu indulgență

Mașini, super, moderne, a celor bogați.

Actualitatea, a devenit brutală cu viața,

Schimbări majore, într-un timp record,

Politica dă tonul, ascuzindu-și fața,

Suntem naufragiații vieții, aruncați peste bord.

Suntem spectatorii vieții, atât ne este permis

Votul, nu mai contează, e ales de sus,

Nu mai contează Românul ce vrea

El poate fi dezbinat și c-o viață mai grea.

De-am fi avut noi cerul nostru

De-am fi putut liber zbura

L-am fi umplut tot cu bloc posturi

L-am împarți Si dărâm.

Trec vremurile și se scriu faptele-n carte,  

Cine uită trecutul, adevărul îl doare în parte.  

Unitatea și drumul ne sunt arătate clar,  

Istoria nu iartă nimic din ce s-a făcut amar.

Prin lupte și visuri, prin renaștere și dor,

Ne-am construit rădăcini și un viitor mai ușor.

Cunoașterea trecutului ne ține uniți și vii,

Istoria nu iartă, ea ne arată CINE VOM FI.

Război, sinonim cu sărăcie și durere,

Război, sinonim cu dezastre, văduve și orfani,

Război, ruine, locuri virane, infirmi și răniți,

Război, tinerețe frântă și cruci pe morminte.

Mulți suntem ce spunem -nu război -

Noi suntem cei care tragem la jug nu voi,

Și dacă o spunem, ei nu ne aud

S-au prins în jocul acesta, nefiresc de crud.

Noi ne resemnăm, și-o facem din vechime

Ne rugăm la Domnul, altă cale nu-i

Omul, pentru om e fiară, lipsit de omenie,

De când și-a vândut sufletul, dracului.

Pe cine au pus ochii, pe cine vânează?

Sunt în agonie, se zrârcolesc, visează...

Își demonstrează puterea, grandoarea,

Indivizi, imfami care-și vinde țara și onoare.

Știu pe românește dorul

Vatră ,mamă ,frați ,surori

Știu ,și-n limba mea maternă

Le înțeleg ...până am să mor.

Știu să cânt ,doina de alean

Și cu ea îmi legăn pruncii

Îndemn vitele să are

Doar în vatra mea de sânge .

Știu să plâng și să suspin

Într-un prezent tot mai amar

Cu Românii spulberați prin lume

Pentr-un trai mai bun și-o pâîine !...