Din răsputeri spre casă
În drum spre casă, un suflet blând se îndreaptă,
trecând prin ocoluri, pe valuri, în singurătate.
El poartă cu sine, o amintire ce-l doare,
despre frumoasa lui țară, care astăzi e pe cale să moară.
El pleacă grăbit, grăbit în drum spre casă,
să-și vadă măicuță care stă la fereastră.
Dar casa e pustie, în care doar liniștea e stăpână,
și nimeni nu mai vine, după atâția ani de zile.
Inima îi bate, îi bate atât de tare,
iar țara e tot mai departe, dincolo de maluri.
Nici un semn nu i se arată, pentru o cale mai ușoară,
dar el din răsputeri va merge, către iubita lui țară.
I-a rămas doar credința, ce-o poartă pentru a lui vlagă,
dându-i speranță că vremurile de odinioară vor răsări iară.
În realitate însă, trecutul e istorie ce nu iartă,
iar datoria noastră e să fim acasă, acolo unde liniștea e o mireasmă.
Un singur gând îl preocupă, că în curând se va întoarce,
lăsând pustietatea într-un vis..., într-un vis fără valoare.
Nimic nu poate să-l oprească, nici gloanțele care zboară,
din întunericul ce-l înconjoară, în drumul său către iubita lui țară.
Cu prețuire, Andrei Guțu.
Category: The patriotic poems
All author's poems: Andrei Guțu
Date of posting: 11 августа 2024
Views: 689
Poems in the same category
Suntem pe ultima treaptă
Cât haos, cât plâns ne așteaptă,
Cât gol de speranță lipsit,
Bezna se-ntinde, se-ntinde,
Spre lume, spre noi se îndreaptă
De glezne, de tălpi ne cuprinde,
Cât chin pentru un singur sfârșit!
...
Suntem pe ultima treaptă,
De ce e totul așa de grăbit?
Nicio lumină nu se aprinde,
Nu mai pășim pe calea cea dreaptă,
Cine ne-a trădat și ne vinde
Ce inamic, sau ce amic ipocrit?
...
A amuțit orice voce-nțeleaptă,
Orice speranță din noi a murit,
Luptăm pentru un sac cu merinde,
Din cer n-auzim nicio șoaptă,
Doar foșnetul beznei se-ntinde
Peste sufletul lumii-mpietrit!
Libertatea
De-am fi avut noi cerul nostru
De-am fi putut liber zbura
L-am fi umplut tot cu bloc posturi
L-am împarți Si dărâm.
Nemuritoarea
Floare de Fier,
Ce-i dai din cer?
Floare-de-colț,
Și-n cale-o scoți.
Poartă în piept,
Pulsul incert.
Nu-i trebe’ scut,
Nici jurământ!
Nu se destramă,
Nu îi e teamă!
Nu cere drum,
Arde cu fum!
Cu pielea-n vânt,
Și pasu-i sfânt!
Calcă pe jar,
N-are habar!
Din spini își coase
Zile frumoase!
Nu plânge stele,
Plânge cu jele!
Pe câmp cu dor,
Sub cerul lor,
A scris cu sânge,
Ce inima-nfrânge!
......................................
Și-a luptat, mai ceva ca un bărbat, Ecaterina Teodoroiu, nume nemuritor al poporului român!
Inspirație:
„Floare de Fier" - E-an-na
„Floare de colț" - Ducu Bertzi
Cât contează limba ta...
Limba ta e prețioasă, este tot ce ai mai scump
Limba nu-i doar ajutorul ce te ajută să grăieşti.
Unii acceptă, alții neagă
Însă rădăcinile spun clar
Că fac parte din poporul de atâta vreme amar.
Unii vor, alții refuză
Să fie catalogați români,
Însă acest lucru se vede
Atunci când limba vorbeşte.
Unii simt ceva în suflet
Atunci când imnul se cântă,
Alții doar aud un sunet
Ce nu pare să îi mişte.
Totuşi, la finalul zilei,
Când tu stai şi te gândeşti,
Îți dai seama că acasă
Te aşteaptă tot ce eşti şi ce iubeşti.
Divizia 21, vânătorii.
Plouă suflete peste pământul mamei,
Plouă sângele peste pământul tatei.
Din cer, greoi, se scurg,
Lacrimile unui Demiurg.
Pentru pământul patriei românii mor,
Gloanțele curg ca un izvor.
Căpitanii urlă continuu surzilor:
"Nici pe aici nu se trece,
Nici dacă intrăm în pământ rece!"
Sub comanda căpitanului Ignat,
Mitraliere scuipă foc și jar.
Nemții mor, iar și iar,
Însă până și vânătorii devin vânat.
Doi câte doi, eroii tot mor,
Sub umbra schijelor ce zbor,
Strigând surzilor prin șuiere de tun,
Murind, ca tot ce-i bun.
Dar sub dealul lui Ignat,
Nemții covor de sânge tot se fac.
Mitralierele tot scuipă jar,
Din eroi a rămas doar un deget,
Înțepenit pe trăgaci, pictând hotar.
Căpitanul Ignat strigând în toată zarea:
"Morții în poziție de tragere! Executarea!"
Ro mânia
În țesătura fină a zilelor noastre,
Mânia se împletește, un fir roșu în coasere.
Un stilet ascuțit ce descoase liniștea, oaspete nedorit,
În inima pânzei, unde pacea ar fi vrut să fie găzduit.
Descose mânia, cu mâini de chirurg,
Înlătură-i nodurile, lasă-i locul să se resfirg.
Cu ața rațiunii, repară haina ruptă de furtună,
Și-n locul iritării, brodează-ți calmul, fii stăpână.
Chiar și în tumult, când inima-ți bate ca un ciocan,
Găsește silaba potrivită, ce desface fiecare van.
Nu lăsa mânia să-ți înnegrească ziua,
Păstrează-ți lumina, chiar și-n cea mai mare furtună.
În atelierul minții, fiecare gând e un artizan,
Ce poate să creeze sau să distrugă, după plan.
Alege cu înțelepciune, firul cu care să lucrezi,
Sculptează-ți emoțiile, până ce mânia o să tăcești.
Mânia, ca un nod în gâtul vremii, strânge, apasă,
Dar cu un cuvânt blând, poate fi desfăcută, fără urmă să lase.
E arta de-a trăi, de-a descoase urzeala greșită,
Și de-a înlocui cu iertare, în rana lumii, cusătura potrivită.
Șoapte de înțelepciune, împletite cu răbdare,
Sunt acul și ața ce repară orice sfâșiere.
Descose mânia, cu vorbe ce vindecă,
Și lasă în urma ta, o lume mai bună, o operă.
Fii maestru în a desface, firul roșu al mâniei,
Transformă-l în punte, nu în zid, între oameni și idei.
Cu calm și cu prevedere, descoase iritarea,
Și vei vedea cum lumea se schimbă, prin blândețe și iertare.
Suntem pe ultima treaptă
Cât haos, cât plâns ne așteaptă,
Cât gol de speranță lipsit,
Bezna se-ntinde, se-ntinde,
Spre lume, spre noi se îndreaptă
De glezne, de tălpi ne cuprinde,
Cât chin pentru un singur sfârșit!
...
Suntem pe ultima treaptă,
De ce e totul așa de grăbit?
Nicio lumină nu se aprinde,
Nu mai pășim pe calea cea dreaptă,
Cine ne-a trădat și ne vinde
Ce inamic, sau ce amic ipocrit?
...
A amuțit orice voce-nțeleaptă,
Orice speranță din noi a murit,
Luptăm pentru un sac cu merinde,
Din cer n-auzim nicio șoaptă,
Doar foșnetul beznei se-ntinde
Peste sufletul lumii-mpietrit!
Libertatea
De-am fi avut noi cerul nostru
De-am fi putut liber zbura
L-am fi umplut tot cu bloc posturi
L-am împarți Si dărâm.
Nemuritoarea
Floare de Fier,
Ce-i dai din cer?
Floare-de-colț,
Și-n cale-o scoți.
Poartă în piept,
Pulsul incert.
Nu-i trebe’ scut,
Nici jurământ!
Nu se destramă,
Nu îi e teamă!
Nu cere drum,
Arde cu fum!
Cu pielea-n vânt,
Și pasu-i sfânt!
Calcă pe jar,
N-are habar!
Din spini își coase
Zile frumoase!
Nu plânge stele,
Plânge cu jele!
Pe câmp cu dor,
Sub cerul lor,
A scris cu sânge,
Ce inima-nfrânge!
......................................
Și-a luptat, mai ceva ca un bărbat, Ecaterina Teodoroiu, nume nemuritor al poporului român!
Inspirație:
„Floare de Fier" - E-an-na
„Floare de colț" - Ducu Bertzi
Cât contează limba ta...
Limba ta e prețioasă, este tot ce ai mai scump
Limba nu-i doar ajutorul ce te ajută să grăieşti.
Unii acceptă, alții neagă
Însă rădăcinile spun clar
Că fac parte din poporul de atâta vreme amar.
Unii vor, alții refuză
Să fie catalogați români,
Însă acest lucru se vede
Atunci când limba vorbeşte.
Unii simt ceva în suflet
Atunci când imnul se cântă,
Alții doar aud un sunet
Ce nu pare să îi mişte.
Totuşi, la finalul zilei,
Când tu stai şi te gândeşti,
Îți dai seama că acasă
Te aşteaptă tot ce eşti şi ce iubeşti.
Divizia 21, vânătorii.
Plouă suflete peste pământul mamei,
Plouă sângele peste pământul tatei.
Din cer, greoi, se scurg,
Lacrimile unui Demiurg.
Pentru pământul patriei românii mor,
Gloanțele curg ca un izvor.
Căpitanii urlă continuu surzilor:
"Nici pe aici nu se trece,
Nici dacă intrăm în pământ rece!"
Sub comanda căpitanului Ignat,
Mitraliere scuipă foc și jar.
Nemții mor, iar și iar,
Însă până și vânătorii devin vânat.
Doi câte doi, eroii tot mor,
Sub umbra schijelor ce zbor,
Strigând surzilor prin șuiere de tun,
Murind, ca tot ce-i bun.
Dar sub dealul lui Ignat,
Nemții covor de sânge tot se fac.
Mitralierele tot scuipă jar,
Din eroi a rămas doar un deget,
Înțepenit pe trăgaci, pictând hotar.
Căpitanul Ignat strigând în toată zarea:
"Morții în poziție de tragere! Executarea!"
Ro mânia
În țesătura fină a zilelor noastre,
Mânia se împletește, un fir roșu în coasere.
Un stilet ascuțit ce descoase liniștea, oaspete nedorit,
În inima pânzei, unde pacea ar fi vrut să fie găzduit.
Descose mânia, cu mâini de chirurg,
Înlătură-i nodurile, lasă-i locul să se resfirg.
Cu ața rațiunii, repară haina ruptă de furtună,
Și-n locul iritării, brodează-ți calmul, fii stăpână.
Chiar și în tumult, când inima-ți bate ca un ciocan,
Găsește silaba potrivită, ce desface fiecare van.
Nu lăsa mânia să-ți înnegrească ziua,
Păstrează-ți lumina, chiar și-n cea mai mare furtună.
În atelierul minții, fiecare gând e un artizan,
Ce poate să creeze sau să distrugă, după plan.
Alege cu înțelepciune, firul cu care să lucrezi,
Sculptează-ți emoțiile, până ce mânia o să tăcești.
Mânia, ca un nod în gâtul vremii, strânge, apasă,
Dar cu un cuvânt blând, poate fi desfăcută, fără urmă să lase.
E arta de-a trăi, de-a descoase urzeala greșită,
Și de-a înlocui cu iertare, în rana lumii, cusătura potrivită.
Șoapte de înțelepciune, împletite cu răbdare,
Sunt acul și ața ce repară orice sfâșiere.
Descose mânia, cu vorbe ce vindecă,
Și lasă în urma ta, o lume mai bună, o operă.
Fii maestru în a desface, firul roșu al mâniei,
Transformă-l în punte, nu în zid, între oameni și idei.
Cu calm și cu prevedere, descoase iritarea,
Și vei vedea cum lumea se schimbă, prin blândețe și iertare.
Other poems by the author
O călătorie de primăvară în trecutul Unirii
Într-o dimineață de primăvară, cu soarele mângâind ușor florile abia înflorite, am închis ochii și m-am lăsat purtat de imaginație. Așa a început o călătorie prin timp, o plimbare sufletească în trecutul plin de curaj al poporului nostru. Mă aflam într-o Românie de demult, o țară care se căuta pe sine și își aduna, pas cu pas, toate bucățile inimii.
Primul popas a fost în anul 1859, la București. Acolo, printre oameni emoționați, am simțit tensiunea și speranța care pluteau în aer. Se vorbea despre Unirea Moldovei cu Țara Românească, iar visul unei țări unite începea să prindă contur. Parcă toți trăiau primăvara nu doar în natură, ci și în suflet.
Apoi am ajuns în 1918, în luna martie, în Chișinău. Era tot primăvară. În acea zi istorică de 27 martie, Basarabia se unea cu România. Mi-am imaginat cum oamenii își îmbrățișau frații, cum steagul tricolor flutura în bătaia vântului cald de primăvară și cum inimile băteau la unison. Era o revenire acasă, după multă durere și dor.
Ultima oprire a fost la Alba Iulia, în decembrie 1918. Deși era iarnă, în acea zi am simțit o căldură aparte – căldura unui vis împlinit. România Mare se năștea, iar eu, în acea călătorie imaginară, înțelegeam mai bine ce înseamnă cuvintele „unitate”, „jertfă” și „iubire de țară”.
Această călătorie prin trecut, în plină primăvară, mi-a arătat că unirea nu e doar un moment istoric, ci o emoție care continuă să înflorească în noi, din generație în generație. Așa cum primăvara aduce viață peste tot, la fel și unirea a adus speranță și lumină în inimile românilor.
Iartă necondiționat
Când primăvara își varsă lumina,
Și florile răsar pe sub razele calde,
Un vânt de durere ți-a atins inima,
Și în suflet te doare, simți un abis adânc.
Cineva te-a rănit, ți-a smuls din viață,
A luat ce-i mai frumos, te-a lăsat în negru,
Și-n gândurile tale s-a strecurat ură,
Razbunarea te roade, te înghite în întuneric.
Dar primăvara, în toată splendoarea ei,
Te cheamă să ierți, să nu te pierzi în focul răzbunării.
Iubește ca și Isus, cu inima curată,
Căci doar prin iertare se naște o lume nouă.
Iar dacă îl urăști, dacă vrei să-l distrugi,
Ți-ai pierdut singur drumul, ai pierdut lumina.
Iertarea e cheia, iubirea este dar,
Prin tine poate înflori, ca o floare-n grădină.
Nu lăsa răul să-ți fure zâmbetul,
Căci doar iubirea te poate ridica,
Iartă cu credință, cu lacrimi și zâmbet,
Și lasă primăvara să aducă renașterea.
Nu-i uita pe cei care te-au rănit,
În loc să-i urăști, ajută-i să crească,
Pentru că prin iertarea ta, omul se schimbă,
Iar în loc de frunze uscate, vor înflori flori de pace.
Așadar, iartă necondiționat,
Căci doar așa vei găsi adevărata libertate,
Și primăvara va fi pentru tine un miracol,
În care tu și ceilalți veți înflori cu adevărat.
Cu fruntea sus
N-am avut mult.
Doar o cameră mică, cu pereții crăpați,
Și o pâine împărțită la doi.
Dar din fereastră vedeam câmpul
Și-un cer care nu m-a trădat niciodată.
Am muncit cu mâinile, cu spatele, cu tăceri,
Am cărat zile grele în spinare
Și n-am întrebat: „De ce eu?”
Pentru că eu am rămas.
Când alții au plecat, eu am rămas.
Am visat puțin.
N-am vrut palate, nici haine scumpe.
Am vrut doar să pot să nu-mi plec fruntea,
Să mor cu fruntea sus,
În limba mea, pe pământul meu.
Poate n-o să scrie nimeni despre mine.
Dar voi adormi într-un loc
Unde iarba-mi cunoaște pașii,
Unde vântul îmi știe numele.
Și acolo, sărac, dar neînfrânt,
O să fiu acasă.
În chip smerit
În umbra serii, intru liniștit în casă,
o casă pustie, cu mult fungus în colțuri,
în față se vede portretul măicuței mele frumoase.
Un chip blând, smerit, de parcă-ar fi venit din cer,
Mângâind cu lumina sa orice colț de dor și fier,
Și-aducând alinare ca un vechi și sfânt mister.
Privirea ei pătrunsă de lumină,
Părea dintr-o poveste fără vină.
În lumea ei, e farmec pe-alese,
Oamenii-s blânzi, iar grijile-s șterse.
Fericirea zâmbește, mereu dăinuind,
Într-un colț de paradis strălucind.
Primăvara în doi
Pe-o potecă printre flori,
Fata mergea, vis de zori.
Părul negru, lung, lucios,
Ochii calzi, zâmbet frumos.
Vântul lin o mângâia,
Soarele se bucura.
El venea din drumul lui,
Cu inima-n pas de cui.
Când privirea i-a zărit,
Tot în jur a înflorit.
„Ce frumoasă ești,” i-a spus,
Cu glas moale, puțin dus.
Ea a râs și-a spus încet:
„E primăvară — e perfect!”
Au pornit ușor, încet,
Fără teamă, fără gând, fără regret.
Și de-atunci, sub pomii plini,
Se întâlnesc zi de zi,
Fără planuri, fără grabă —
Doar iubire și o plimbare dragă.
Iubită țară
Un dor de casă mă apasă,
peste casa strămoșească.
Un suflet trist profund vibrează,
ca Duhul Sfânt ce-i pasă,
de țara noastră românească.
Ce-ai pățit tu scumpă țară,
că te văd atât de amară.
Oare poporul e de vină
că te privește fără milă.
Nu fii tristă țara mea,
eu sunt cu tine și voi lupta,
pentru glorie îmi voi da,
toată puterea mea.
Acum să privim cu bucurie,
cu toții către tine,
către patria noastră măreață,
iubită țară românească.
Nu există mai sfânt pe lume,
decât CREDINȚĂ și PATRIE,
pentru a noastră eternitate.
(Prof. Andrei GUȚU)
O călătorie de primăvară în trecutul Unirii
Într-o dimineață de primăvară, cu soarele mângâind ușor florile abia înflorite, am închis ochii și m-am lăsat purtat de imaginație. Așa a început o călătorie prin timp, o plimbare sufletească în trecutul plin de curaj al poporului nostru. Mă aflam într-o Românie de demult, o țară care se căuta pe sine și își aduna, pas cu pas, toate bucățile inimii.
Primul popas a fost în anul 1859, la București. Acolo, printre oameni emoționați, am simțit tensiunea și speranța care pluteau în aer. Se vorbea despre Unirea Moldovei cu Țara Românească, iar visul unei țări unite începea să prindă contur. Parcă toți trăiau primăvara nu doar în natură, ci și în suflet.
Apoi am ajuns în 1918, în luna martie, în Chișinău. Era tot primăvară. În acea zi istorică de 27 martie, Basarabia se unea cu România. Mi-am imaginat cum oamenii își îmbrățișau frații, cum steagul tricolor flutura în bătaia vântului cald de primăvară și cum inimile băteau la unison. Era o revenire acasă, după multă durere și dor.
Ultima oprire a fost la Alba Iulia, în decembrie 1918. Deși era iarnă, în acea zi am simțit o căldură aparte – căldura unui vis împlinit. România Mare se năștea, iar eu, în acea călătorie imaginară, înțelegeam mai bine ce înseamnă cuvintele „unitate”, „jertfă” și „iubire de țară”.
Această călătorie prin trecut, în plină primăvară, mi-a arătat că unirea nu e doar un moment istoric, ci o emoție care continuă să înflorească în noi, din generație în generație. Așa cum primăvara aduce viață peste tot, la fel și unirea a adus speranță și lumină în inimile românilor.
Iartă necondiționat
Când primăvara își varsă lumina,
Și florile răsar pe sub razele calde,
Un vânt de durere ți-a atins inima,
Și în suflet te doare, simți un abis adânc.
Cineva te-a rănit, ți-a smuls din viață,
A luat ce-i mai frumos, te-a lăsat în negru,
Și-n gândurile tale s-a strecurat ură,
Razbunarea te roade, te înghite în întuneric.
Dar primăvara, în toată splendoarea ei,
Te cheamă să ierți, să nu te pierzi în focul răzbunării.
Iubește ca și Isus, cu inima curată,
Căci doar prin iertare se naște o lume nouă.
Iar dacă îl urăști, dacă vrei să-l distrugi,
Ți-ai pierdut singur drumul, ai pierdut lumina.
Iertarea e cheia, iubirea este dar,
Prin tine poate înflori, ca o floare-n grădină.
Nu lăsa răul să-ți fure zâmbetul,
Căci doar iubirea te poate ridica,
Iartă cu credință, cu lacrimi și zâmbet,
Și lasă primăvara să aducă renașterea.
Nu-i uita pe cei care te-au rănit,
În loc să-i urăști, ajută-i să crească,
Pentru că prin iertarea ta, omul se schimbă,
Iar în loc de frunze uscate, vor înflori flori de pace.
Așadar, iartă necondiționat,
Căci doar așa vei găsi adevărata libertate,
Și primăvara va fi pentru tine un miracol,
În care tu și ceilalți veți înflori cu adevărat.
Cu fruntea sus
N-am avut mult.
Doar o cameră mică, cu pereții crăpați,
Și o pâine împărțită la doi.
Dar din fereastră vedeam câmpul
Și-un cer care nu m-a trădat niciodată.
Am muncit cu mâinile, cu spatele, cu tăceri,
Am cărat zile grele în spinare
Și n-am întrebat: „De ce eu?”
Pentru că eu am rămas.
Când alții au plecat, eu am rămas.
Am visat puțin.
N-am vrut palate, nici haine scumpe.
Am vrut doar să pot să nu-mi plec fruntea,
Să mor cu fruntea sus,
În limba mea, pe pământul meu.
Poate n-o să scrie nimeni despre mine.
Dar voi adormi într-un loc
Unde iarba-mi cunoaște pașii,
Unde vântul îmi știe numele.
Și acolo, sărac, dar neînfrânt,
O să fiu acasă.
În chip smerit
În umbra serii, intru liniștit în casă,
o casă pustie, cu mult fungus în colțuri,
în față se vede portretul măicuței mele frumoase.
Un chip blând, smerit, de parcă-ar fi venit din cer,
Mângâind cu lumina sa orice colț de dor și fier,
Și-aducând alinare ca un vechi și sfânt mister.
Privirea ei pătrunsă de lumină,
Părea dintr-o poveste fără vină.
În lumea ei, e farmec pe-alese,
Oamenii-s blânzi, iar grijile-s șterse.
Fericirea zâmbește, mereu dăinuind,
Într-un colț de paradis strălucind.
Primăvara în doi
Pe-o potecă printre flori,
Fata mergea, vis de zori.
Părul negru, lung, lucios,
Ochii calzi, zâmbet frumos.
Vântul lin o mângâia,
Soarele se bucura.
El venea din drumul lui,
Cu inima-n pas de cui.
Când privirea i-a zărit,
Tot în jur a înflorit.
„Ce frumoasă ești,” i-a spus,
Cu glas moale, puțin dus.
Ea a râs și-a spus încet:
„E primăvară — e perfect!”
Au pornit ușor, încet,
Fără teamă, fără gând, fără regret.
Și de-atunci, sub pomii plini,
Se întâlnesc zi de zi,
Fără planuri, fără grabă —
Doar iubire și o plimbare dragă.
Iubită țară
Un dor de casă mă apasă,
peste casa strămoșească.
Un suflet trist profund vibrează,
ca Duhul Sfânt ce-i pasă,
de țara noastră românească.
Ce-ai pățit tu scumpă țară,
că te văd atât de amară.
Oare poporul e de vină
că te privește fără milă.
Nu fii tristă țara mea,
eu sunt cu tine și voi lupta,
pentru glorie îmi voi da,
toată puterea mea.
Acum să privim cu bucurie,
cu toții către tine,
către patria noastră măreață,
iubită țară românească.
Nu există mai sfânt pe lume,
decât CREDINȚĂ și PATRIE,
pentru a noastră eternitate.
(Prof. Andrei GUȚU)