Ca pasărea din aripi
Bat ca pasărea din aripi în negura nopții,
rup anii cu vioiciune lipsită de sațiu
printre crengile trosnind de vânturi târzii,
pierdut mi-e capul în stele închipuite,
fără nume,
fără soț.
Îmi pătrund bacante-n încăpere,
să mă cheme la marile desfrâuri,
la curgerile neostoite de alese deziluzii;
semne le fac, dornic tare, în semn de aprobare.
Și mă prinde una de mână,
și caută să mă potrivescă în șiruri de peltici pețitori
de drăgăstoase atingeri și calde vise
ale vălurilor albastrei mări.
Mărșăluim cu voie, cu zor
peste cadavre de naivi juveți,
de reputați intelectuali, domni versați, nătângi târgoveți,
intrând în aburindele văi necunoscute norodului.
Și degeaba ne-au conjurat copilandri, fete,
femei văduvite și babe lăcrimând
să nu trecem granița spre nicăieri,
că noi nu auzeam decât șoapte dulci de nimfete,
nu vedeam decât unduiri de coapse virgine,
decât sâni netezi și dalbi,
ochi suavi și buze fine.
Dar cum trecurăm poarta spre neștiut,
duzini de dragi trupuri ne-au apărut înainte,
și fiecare dintre noi, flăcăi de însurătoare,
merse să adoarmă în poale de fantezie.
Dar când, de drag, mă apropiam mai cu dornicie,
o izbitură îmi răsună tare,
ca de un metal scrâșnind în agonie.
Ce să fie oare?
Dintr-o spărtură în trupul navei,
șuvoaie reversări de ape nu conteneau să vie...
Pasărea din aripi ce bătea...
era, de fapt, prinsă în colivie...
Categoria: Poezii diverse
Toate poeziile autorului: Rareș Gireadă
Data postării: 11 august 2024
Vizualizări: 277
Poezii din aceiaşi categorie
Lecția despre cub de Nichita Stănescu în olandeză
Se ia o bucată de piatră,
se ciopleşte cu o daltă de sânge,
se lustruieşte cu ochiul lui Homer,
se răzuieşte cu raze
până cubul iese perfect.
După aceea se sărută de numărate ori cubul
cu gura ta, cu gura altora
şi mai ales cu gura infantei.
După aceea se ia un ciocan
şi brusc se fărâmă un colţ de-al cubului.
Toţi, dar absolut toţi zice-vor:
- Ce cub perfect ar fi fost acesta
de n-ar fi avut un colţ sfărâmat!
De les over de kubus
Er wordt een stuk steen genomen,
hij snijdt met een beitel van bloed,
schijnt met het oog van Homerus,
het wordt geschraapt met stralen
totdat de kubus er perfect uitkomt.
Daarna kussen ze de kubus talloze keren
met jouw mond, met de mond van anderen
en vooral met de mond van de infanta.
Daarna wordt een hamer gepakt
en plotseling brokkelt een hoek van de kubus af.
Iedereen, maar absoluut iedereen zal zeggen:
- Wat een perfecte kubus zou dat zijn geweest
als er geen gebroken hoek was geweest!
Poem
M-a îmbrățișat cândva,
Un trup înalt și imperfect.
Siguranță mi-a dat, inima-nflorea.
Mi-a lasat iubire temporară la pachet.
Ochii căprui care îți amintesc de cafea,
Îți spun un " Te rog, nu pleca "
sa fi vocea, și respirația
Bătăile inimii și speranța...
Iubirea și celelalte vieți ce vor urma.
Era atât de mic în ochii mei,
Dar atât de mare-n inima mea,
L-am desprins dintr-o bucată
Și-a plecat de tot din lumea mea.
Locuiește azi un suflet
Locuiește azi un suflet
Ce-i de mult uitat de lume
Care are într-un cântec
O magie mai anume
Si sperând sa o găsească
Un alt suflet curajos
Cineva s-o liniștească
Și-i va fi lui credincios
Căci a suferit nu-i gluma
Ani la rând ea tot stătea
Si uitându-se la mâna
Ea spera, spera , spera
S-o salveze pe vecie
De tortura lui , extrema
Sa facă din-nou magie
Si sa fie iar emblema
Sigur ÎL voi întâlni!
Un ceas mă sună agasant
Parcă zicând trezește-te,
Vezi ca-i dormit cam mult
Iar timpul curge nu se oprește.
Sar imediat din patul conjugal
Cu ochiul ațintit înspre icoană,
Spun Tatăl Nostru și-ncă ceva
Și plec la baie-n mare goană.
Nu uit să- mi fac un sandwich
Și-mi savurez cafeaua dulce,
Mă-mbrac în grabă și cobor
Numai după ce-mi fac o cruce.
Pe scări în gând spun rugăciune
De mulțumire și pentru ajutor,
Că firul vieții îmi este prelungit
Și pavăză să-mi fie EL și-n viitor.
Mereu gândul îmi e la Domnul
În care cred încă...din copilărie,
Și sigur sunt că ne vom întâlni
Când voi sfârși a mea călătorie!
Al treisprezecelea fir
țesătorul adoarme
sub propria pânză —
iar visul că țese
naște ața
din care e făcut.
Vis
Și brusc în tot coșmarul ce-l aveam,
Azi-noapte te-am visat subit,
Cu tâmpla-n palme îți stăteam,
Și parc-o veșnicie am dormit.
Aveam în ochi și zâmbete, și lacrimi,
Iar pielea-ți mirosea a nou născut,
Străin eram acum de acele patimi,
Pe care nopți în șir le-am străbătut.
Am strâns în pumni frumoasa clipă,
Să nu te pierd în zori ca pe un gând,
Dar raza dimineții-n pripă,
Te-a risipit din visul meu plăpând.
Parfumul tău de îngeri și tăcere,
Plutea pe perna albă, nefiresc,
Și văduvit de blânda-ți mângâiere,
Am vrut ca viața să-mi sfârșesc.
Și te-am strigat minute-n șir,
Apoi m-am cufundat în beznă,
Voiam prezența să-ți respir,
Și să te leg, ca să nu fugi, de gleznă.
Lecția despre cub de Nichita Stănescu în olandeză
Se ia o bucată de piatră,
se ciopleşte cu o daltă de sânge,
se lustruieşte cu ochiul lui Homer,
se răzuieşte cu raze
până cubul iese perfect.
După aceea se sărută de numărate ori cubul
cu gura ta, cu gura altora
şi mai ales cu gura infantei.
După aceea se ia un ciocan
şi brusc se fărâmă un colţ de-al cubului.
Toţi, dar absolut toţi zice-vor:
- Ce cub perfect ar fi fost acesta
de n-ar fi avut un colţ sfărâmat!
De les over de kubus
Er wordt een stuk steen genomen,
hij snijdt met een beitel van bloed,
schijnt met het oog van Homerus,
het wordt geschraapt met stralen
totdat de kubus er perfect uitkomt.
Daarna kussen ze de kubus talloze keren
met jouw mond, met de mond van anderen
en vooral met de mond van de infanta.
Daarna wordt een hamer gepakt
en plotseling brokkelt een hoek van de kubus af.
Iedereen, maar absoluut iedereen zal zeggen:
- Wat een perfecte kubus zou dat zijn geweest
als er geen gebroken hoek was geweest!
Poem
M-a îmbrățișat cândva,
Un trup înalt și imperfect.
Siguranță mi-a dat, inima-nflorea.
Mi-a lasat iubire temporară la pachet.
Ochii căprui care îți amintesc de cafea,
Îți spun un " Te rog, nu pleca "
sa fi vocea, și respirația
Bătăile inimii și speranța...
Iubirea și celelalte vieți ce vor urma.
Era atât de mic în ochii mei,
Dar atât de mare-n inima mea,
L-am desprins dintr-o bucată
Și-a plecat de tot din lumea mea.
Locuiește azi un suflet
Locuiește azi un suflet
Ce-i de mult uitat de lume
Care are într-un cântec
O magie mai anume
Si sperând sa o găsească
Un alt suflet curajos
Cineva s-o liniștească
Și-i va fi lui credincios
Căci a suferit nu-i gluma
Ani la rând ea tot stătea
Si uitându-se la mâna
Ea spera, spera , spera
S-o salveze pe vecie
De tortura lui , extrema
Sa facă din-nou magie
Si sa fie iar emblema
Sigur ÎL voi întâlni!
Un ceas mă sună agasant
Parcă zicând trezește-te,
Vezi ca-i dormit cam mult
Iar timpul curge nu se oprește.
Sar imediat din patul conjugal
Cu ochiul ațintit înspre icoană,
Spun Tatăl Nostru și-ncă ceva
Și plec la baie-n mare goană.
Nu uit să- mi fac un sandwich
Și-mi savurez cafeaua dulce,
Mă-mbrac în grabă și cobor
Numai după ce-mi fac o cruce.
Pe scări în gând spun rugăciune
De mulțumire și pentru ajutor,
Că firul vieții îmi este prelungit
Și pavăză să-mi fie EL și-n viitor.
Mereu gândul îmi e la Domnul
În care cred încă...din copilărie,
Și sigur sunt că ne vom întâlni
Când voi sfârși a mea călătorie!
Al treisprezecelea fir
țesătorul adoarme
sub propria pânză —
iar visul că țese
naște ața
din care e făcut.
Vis
Și brusc în tot coșmarul ce-l aveam,
Azi-noapte te-am visat subit,
Cu tâmpla-n palme îți stăteam,
Și parc-o veșnicie am dormit.
Aveam în ochi și zâmbete, și lacrimi,
Iar pielea-ți mirosea a nou născut,
Străin eram acum de acele patimi,
Pe care nopți în șir le-am străbătut.
Am strâns în pumni frumoasa clipă,
Să nu te pierd în zori ca pe un gând,
Dar raza dimineții-n pripă,
Te-a risipit din visul meu plăpând.
Parfumul tău de îngeri și tăcere,
Plutea pe perna albă, nefiresc,
Și văduvit de blânda-ți mângâiere,
Am vrut ca viața să-mi sfârșesc.
Și te-am strigat minute-n șir,
Apoi m-am cufundat în beznă,
Voiam prezența să-ți respir,
Și să te leg, ca să nu fugi, de gleznă.
Alte poezii ale autorului
La ieșirea dintr-un tunel
Undeva se albește un capăt de tunel,
iar eu, din tren, îl aștept să vină;
prea multă vreme bezna și-a găsit sălaș în cabina mea
și prea greu mi-a venit să-i spun să plece.
Dar iată că din al ceasului ticăit rece
reiese inevitabilul trai umbrit,
mascat în trecerea prin trupul unui munte,
săpat de mâni, oră de oră să-l spurce,
până la pământ când piatra aveau să i-o culce.
Și din fiecare bucată de macadam încins,
culcată sub șinele ce tremură în drumul gigantului de metal,
se deduce și se simte cu o și mai mare vivicitate
acel moment al părăsirii
obscurității inerente corpului mineral.
Lăsat pe spate, c-o inimă în palmă tot mai mică,
stau cu ochii ațintiți în beznă,
să-i întâmpine panorama pădurii
din care aburul verii tinere se ridică.
Să n-ai să-mi spui că ești bolnav!
Să n-ai să-mi spui că ești un om bolnav
Când stai cu tolăneala tu la mână
Și crezi mereu ce este muncă grav!
A fost prea viețuirea ta o zână
Ce te-a lăsat să dormi, ca de acum
Să-ți verși tot oropsirea pe cea bună,
Cea ce-a lucrat să nu te afli-n drum,
Să hoinărești buimac din lună-n lună?
Respectul trebuind să îl acorzi
Nu te clintește-n loc nici cât o brumă,
Căci vălmășagul de iubiri și corzi
Făcut-a soarta însăși ca pe-o glumă.
Iar îngerii când te-or chema să urci,
Și calea înspre Rai ai să ți-o spurci.
(Imagine de fundal: Wellcome Collection)
Beție, ah…
Beție, ah, visare-n ceașcă prinsă,
Ce-ntinzi pe la urechi țambale lungi,
Când cuib îți faci în mintea mea învinsă,
Zorești tot răul cuget să-l alungi:
Pândești ca uliul cel ager prada
Și ciocu-ți vajnic ți-l înfigi în ea,
Cum duhului i-aștepți în apă nada,
Să îl trădeze, pentru-al înșfăca.
Dar totuși îmi spun, pirotind pe ornic,
Laconic spirit, bun doar de zăcut:
„La vrajă fost-a vinu-atât de dornic,
De parc-ar vrea-o iar de la-nceput...”
Blestem ori deasă binecuvântare,
Îi dau ebrietății sărutare.
Greu e să pieri
Fără de sens, greu e să pieri cum e-n vrere:
Cu-ngeri la pat, gol tot de sine ș-avere.
Ageri sau orbi, ochii tăi cald să îi lași
Față de-acei buni camarazi și părtași,
Să te ridici, dus pe fascicul de ziuă,
Cu-aur căzut de prin a cerului piuă,
Care întins stă ca un pod de porunci,
Drum deschizând pentru vecia de-atunci.
De toate cuprins
De toate mă simt cuprins în nepacea mea
(ca de o lacrimă ceroasă, plânsă de o lumânare),
de întuneric, de umbre, dar și de lumină,
de tot ce lumea aceasta are;
un veșnic întreg în gândul meu suspină,
iar eu încerc în cuvinte să îl pun,
dintre care, adesea, nu știu câte sunt ale mele,
câte ale unui zmeu, ale vreunui duh
ori ale unei vestiri nemaiauzite până acum.
Nimic nu mă-ndură și nu m-alină,
nimic din ce-oi mai fi văzut —
parcă mereu caut ceva necunoscut...
Rup din tine
Rup din tine o privire
ce din mine se adapă
precum un cal privat de apă
o cale lungă prin păduri și văi.
Zâmbetul o acompaniază
cu dezvelirea smalțului strălucitor
în spice de unde sărind din reflector.
Auzul este surd,
căci de ritmul împrejurimii a uitat,
lăsându-ți capul liber
pentru un delir de acorduri
cu declarații presărat.
Iar într-o timidă încercare
de plecăciune juvenilă,
obrajii ți se schimbă
în tonuri rubinii,
tremurători în simțirile nestrămutate
din corpul unui cal cu puterile adăpate.
La ieșirea dintr-un tunel
Undeva se albește un capăt de tunel,
iar eu, din tren, îl aștept să vină;
prea multă vreme bezna și-a găsit sălaș în cabina mea
și prea greu mi-a venit să-i spun să plece.
Dar iată că din al ceasului ticăit rece
reiese inevitabilul trai umbrit,
mascat în trecerea prin trupul unui munte,
săpat de mâni, oră de oră să-l spurce,
până la pământ când piatra aveau să i-o culce.
Și din fiecare bucată de macadam încins,
culcată sub șinele ce tremură în drumul gigantului de metal,
se deduce și se simte cu o și mai mare vivicitate
acel moment al părăsirii
obscurității inerente corpului mineral.
Lăsat pe spate, c-o inimă în palmă tot mai mică,
stau cu ochii ațintiți în beznă,
să-i întâmpine panorama pădurii
din care aburul verii tinere se ridică.
Să n-ai să-mi spui că ești bolnav!
Să n-ai să-mi spui că ești un om bolnav
Când stai cu tolăneala tu la mână
Și crezi mereu ce este muncă grav!
A fost prea viețuirea ta o zână
Ce te-a lăsat să dormi, ca de acum
Să-ți verși tot oropsirea pe cea bună,
Cea ce-a lucrat să nu te afli-n drum,
Să hoinărești buimac din lună-n lună?
Respectul trebuind să îl acorzi
Nu te clintește-n loc nici cât o brumă,
Căci vălmășagul de iubiri și corzi
Făcut-a soarta însăși ca pe-o glumă.
Iar îngerii când te-or chema să urci,
Și calea înspre Rai ai să ți-o spurci.
(Imagine de fundal: Wellcome Collection)
Beție, ah…
Beție, ah, visare-n ceașcă prinsă,
Ce-ntinzi pe la urechi țambale lungi,
Când cuib îți faci în mintea mea învinsă,
Zorești tot răul cuget să-l alungi:
Pândești ca uliul cel ager prada
Și ciocu-ți vajnic ți-l înfigi în ea,
Cum duhului i-aștepți în apă nada,
Să îl trădeze, pentru-al înșfăca.
Dar totuși îmi spun, pirotind pe ornic,
Laconic spirit, bun doar de zăcut:
„La vrajă fost-a vinu-atât de dornic,
De parc-ar vrea-o iar de la-nceput...”
Blestem ori deasă binecuvântare,
Îi dau ebrietății sărutare.
Greu e să pieri
Fără de sens, greu e să pieri cum e-n vrere:
Cu-ngeri la pat, gol tot de sine ș-avere.
Ageri sau orbi, ochii tăi cald să îi lași
Față de-acei buni camarazi și părtași,
Să te ridici, dus pe fascicul de ziuă,
Cu-aur căzut de prin a cerului piuă,
Care întins stă ca un pod de porunci,
Drum deschizând pentru vecia de-atunci.
De toate cuprins
De toate mă simt cuprins în nepacea mea
(ca de o lacrimă ceroasă, plânsă de o lumânare),
de întuneric, de umbre, dar și de lumină,
de tot ce lumea aceasta are;
un veșnic întreg în gândul meu suspină,
iar eu încerc în cuvinte să îl pun,
dintre care, adesea, nu știu câte sunt ale mele,
câte ale unui zmeu, ale vreunui duh
ori ale unei vestiri nemaiauzite până acum.
Nimic nu mă-ndură și nu m-alină,
nimic din ce-oi mai fi văzut —
parcă mereu caut ceva necunoscut...
Rup din tine
Rup din tine o privire
ce din mine se adapă
precum un cal privat de apă
o cale lungă prin păduri și văi.
Zâmbetul o acompaniază
cu dezvelirea smalțului strălucitor
în spice de unde sărind din reflector.
Auzul este surd,
căci de ritmul împrejurimii a uitat,
lăsându-ți capul liber
pentru un delir de acorduri
cu declarații presărat.
Iar într-o timidă încercare
de plecăciune juvenilă,
obrajii ți se schimbă
în tonuri rubinii,
tremurători în simțirile nestrămutate
din corpul unui cal cu puterile adăpate.