Ca pasărea din aripi

Bat ca pasărea din aripi în negura nopții,

rup anii cu vioiciune lipsită de sațiu

printre crengile trosnind de vânturi târzii,

pierdut mi-e capul în stele închipuite,

fără nume,

fără soț.

Îmi pătrund bacante-n încăpere,

să mă cheme la marile desfrâuri,

la curgerile neostoite de alese deziluzii;

semne le fac, dornic tare, în semn de aprobare.

Și mă prinde una de mână,

și caută să mă potrivescă în șiruri de peltici pețitori

de drăgăstoase atingeri și calde vise

ale vălurilor albastrei mări.

Mărșăluim cu voie, cu zor

peste cadavre de naivi juveți,

de reputați intelectuali, domni versați, nătângi târgoveți,

intrând în aburindele văi necunoscute norodului.

Și degeaba ne-au conjurat copilandri, fete,

femei văduvite și babe lăcrimând

să nu trecem granița spre nicăieri,

că noi nu auzeam decât șoapte dulci de nimfete,

nu vedeam decât unduiri de coapse virgine,

decât sâni netezi și dalbi,

ochi suavi și buze fine.

Dar cum trecurăm poarta spre neștiut,

duzini de dragi trupuri ne-au apărut înainte,

și fiecare dintre noi, flăcăi de însurătoare,

merse să adoarmă în poale de fantezie.

Dar când, de drag, mă apropiam mai cu dornicie,

o izbitură îmi răsună tare,

ca de un metal scrâșnind în agonie.

Ce să fie oare?

Dintr-o spărtură în trupul navei,

șuvoaie reversări de ape nu conteneau să vie...

Pasărea din aripi ce bătea...

era, de fapt, prinsă în colivie...


Categoria: Poezii diverse

Toate poeziile autorului: Rareș Gireadă poezii.online Ca pasărea din aripi

Data postării: 11 august 2024

Vizualizări: 288

Loghează-te si comentează!

Poezii din aceiaşi categorie

Arhitectură inovatoare

La pas prin centrul orașului,

Simți parcă bucuria urmașului,

Ce privirea și-o va delecta cu aceste superbe blocuri

De diferite, forme, lățimi și lungimi, adevărate jocuri,

Roade ale imaginației constructorilor,

Înfrumusețate de arta stradală a adolescenților,

Locuințe cu acoperișuri în mai multe ape,

Nu greșesc să spun sculptate,

Ca de razele soarelui să nu scape

Niciun unghi al apartamentelor de prea multă vegetație astupate,

Altele au pereții transparenți

Prin care putem vedea orice și poșete, nu doar genți,

Mai au și piscine,

La care se adună o mulțime

De vecini și prieteni,

Oameni sprinteni,

Ce mai joacă și un meci de volei,

Chiar și când la ultimele etaje este polei.

De pe balustradă

Avem vedere și la stradă,

Observăm alte clădiri, care din rațiuni mai puțin practice,

Par oricum, numai nu antice,

Au forme de delfini sau parcări supraetajate,

Foarte variate, de dorința constructorilor dirijate,

Altele au bucăți decupate din pereți, întocmai ca brânza șvaițer,

Design interesant, aș îndrăzni să consider.

Mai mult...

Christos a înviat !

L-am văzut în firul ierbii,

În flori de măr,de cais și în magnolii,

L-am văzut în zborul lin de vrăbii

Și în trilul duios al privighetorii.

 

L-am văzut în adieri blânde de vânt,

În dimineți și-n boabele de rouă,

În grânele ieșite din pământ

Și-n raza de soare ce trece prin ziuă.

 

L-am văzut pe Isus în zâmbet de copil

Și-n bucuria pură din ochii lui,

L-am văzut în culoarea unui flutur fragil

Și în căușuri de inimi în trăirea viului.

 

L-am văzut pe Isus în toată splendoarea,

Stropea pământul cu iubire,

Cu dragoste mângâia toată suflarea

Îmbrăcând-o în strălucire.

Mai mult...

Lehamite

 

Și nu mai am cu cine să discut,

S-au treierat porumbii singuri,

La toți acei ce m-au plăcut,

Le curge borșul de prin linguri.

 

Și fiecare ne vedem de ale sale,

Trec zilele cu greu și anii prea ușor,

Din domnule, am devenit matale,

Iar dacă râd, ei cred că n-am umor.

 

Mai latră aiurea câte-o javră-n lanț,

Lingând ciolanul cât un munte,

Un terchea-berchea ce zăcea în șanț,

Ajuns acum păduchele din frunte.

 

Sunt toți stresați cu nervii prea întinși,

Iar calmul se livrează cu pastile,

Dar răul, e că aceștia sunt convinși,

Că cele ce au fost firești acum sunt inutile.

 

Nu mai e timp ori vreme de-o agapă,

Acum e ceasul să mai stăm și singuri,

Acum când fiecare groapa altuia o sapă,

Acum, când curge borșul de prin linguri.

Mai mult...

Dorule!

Umblă-n sat o vorbă, precum dorul

L-ar fi prins cineva și agățat în cui,

Dar eu cred că e minciună gogonată

Că acolo știu că e, doar pofta omului.

 

Și-apoi cum să sechestrezi tu dorul

Când acesta fuge precum gândul,

De la tine către tot ce-ți este drag

Și revine încărcat, să-ți umple golul.

 

Ieri am simțit că-mi plange ochiul

Când am văzut că satu-mi moare,

Și cum se duce și-a mea copilărie

Și totu-i tern și făr' nicio culoare.

 

Sufletul îmi este plin de tristețe

Să văd atâta răutate-n jurul meu,

Nu știu cui să-mi mai spun dorul

Ce-l știe, doar bunul...Dumnezeu.

 

Totuși, n-am să-l țin bătut în cuie

Drumu-i voi da să zboare-n lume,

Veste să-mi aducă și-apoi să-l rog

Măi Dorule, de dor...nu mă răpune!

 

 

 

 

 

Mai mult...

Sadness

My bones are aching with my sadness.

It feels impossible to leave my bed.

 

My eyes are swollen shut

 from all the tears I shed.

I keep replaying our memories,

 over and over in my head.

 

My hands can no longer write,

From all the paragraphs I sent begging you.

My heart has sunk so deep,

Due what you put me through.

 

I wonder if you feel this type of agony.

At times I wish you did 

so that you could understand me.

But deep down I know it's not true, 

for you have already replace me 

with somebody new

Mai mult...

Ce taină adâncă...

 

Ce taină adâncă e lumea,

Iar omu-i o ființă infimă,

Un val ce se pierde-n furtună,

O umbră fără lumină.

 

Se-nalță cu visuri mărețe,

Dar pașii îi sunt de nisip,

Încalcă porunci și povețe,

Iar fața-și ascunde-n alt chip.

 

E duhul ce plânge în noapte,

Un strigăt ce nimeni nu-l știe,

Un jar care arde-n tăcere,

Carne și os devenită stihie.

 

E-un cântec de jale ce trece,

Un șuier ce se-aude în vânt,

Se naște, se pierde, petrece,

Și taina-i rămâne un gând,

 

Căci lumea îl naște și-l pierde,

Un scâncet ajuns în cuvânt,

Un ecou dintr-o mare de stele,

O umbră ce intră-n pământ.

 

Ce taină adâncă e lumea,

Iar omul e-atât de infim,

Un vis risipit printre stele,

O umbră pe margini de timp.

 

Mai mult...

Arhitectură inovatoare

La pas prin centrul orașului,

Simți parcă bucuria urmașului,

Ce privirea și-o va delecta cu aceste superbe blocuri

De diferite, forme, lățimi și lungimi, adevărate jocuri,

Roade ale imaginației constructorilor,

Înfrumusețate de arta stradală a adolescenților,

Locuințe cu acoperișuri în mai multe ape,

Nu greșesc să spun sculptate,

Ca de razele soarelui să nu scape

Niciun unghi al apartamentelor de prea multă vegetație astupate,

Altele au pereții transparenți

Prin care putem vedea orice și poșete, nu doar genți,

Mai au și piscine,

La care se adună o mulțime

De vecini și prieteni,

Oameni sprinteni,

Ce mai joacă și un meci de volei,

Chiar și când la ultimele etaje este polei.

De pe balustradă

Avem vedere și la stradă,

Observăm alte clădiri, care din rațiuni mai puțin practice,

Par oricum, numai nu antice,

Au forme de delfini sau parcări supraetajate,

Foarte variate, de dorința constructorilor dirijate,

Altele au bucăți decupate din pereți, întocmai ca brânza șvaițer,

Design interesant, aș îndrăzni să consider.

Mai mult...

Christos a înviat !

L-am văzut în firul ierbii,

În flori de măr,de cais și în magnolii,

L-am văzut în zborul lin de vrăbii

Și în trilul duios al privighetorii.

 

L-am văzut în adieri blânde de vânt,

În dimineți și-n boabele de rouă,

În grânele ieșite din pământ

Și-n raza de soare ce trece prin ziuă.

 

L-am văzut pe Isus în zâmbet de copil

Și-n bucuria pură din ochii lui,

L-am văzut în culoarea unui flutur fragil

Și în căușuri de inimi în trăirea viului.

 

L-am văzut pe Isus în toată splendoarea,

Stropea pământul cu iubire,

Cu dragoste mângâia toată suflarea

Îmbrăcând-o în strălucire.

Mai mult...

Lehamite

 

Și nu mai am cu cine să discut,

S-au treierat porumbii singuri,

La toți acei ce m-au plăcut,

Le curge borșul de prin linguri.

 

Și fiecare ne vedem de ale sale,

Trec zilele cu greu și anii prea ușor,

Din domnule, am devenit matale,

Iar dacă râd, ei cred că n-am umor.

 

Mai latră aiurea câte-o javră-n lanț,

Lingând ciolanul cât un munte,

Un terchea-berchea ce zăcea în șanț,

Ajuns acum păduchele din frunte.

 

Sunt toți stresați cu nervii prea întinși,

Iar calmul se livrează cu pastile,

Dar răul, e că aceștia sunt convinși,

Că cele ce au fost firești acum sunt inutile.

 

Nu mai e timp ori vreme de-o agapă,

Acum e ceasul să mai stăm și singuri,

Acum când fiecare groapa altuia o sapă,

Acum, când curge borșul de prin linguri.

Mai mult...

Dorule!

Umblă-n sat o vorbă, precum dorul

L-ar fi prins cineva și agățat în cui,

Dar eu cred că e minciună gogonată

Că acolo știu că e, doar pofta omului.

 

Și-apoi cum să sechestrezi tu dorul

Când acesta fuge precum gândul,

De la tine către tot ce-ți este drag

Și revine încărcat, să-ți umple golul.

 

Ieri am simțit că-mi plange ochiul

Când am văzut că satu-mi moare,

Și cum se duce și-a mea copilărie

Și totu-i tern și făr' nicio culoare.

 

Sufletul îmi este plin de tristețe

Să văd atâta răutate-n jurul meu,

Nu știu cui să-mi mai spun dorul

Ce-l știe, doar bunul...Dumnezeu.

 

Totuși, n-am să-l țin bătut în cuie

Drumu-i voi da să zboare-n lume,

Veste să-mi aducă și-apoi să-l rog

Măi Dorule, de dor...nu mă răpune!

 

 

 

 

 

Mai mult...

Sadness

My bones are aching with my sadness.

It feels impossible to leave my bed.

 

My eyes are swollen shut

 from all the tears I shed.

I keep replaying our memories,

 over and over in my head.

 

My hands can no longer write,

From all the paragraphs I sent begging you.

My heart has sunk so deep,

Due what you put me through.

 

I wonder if you feel this type of agony.

At times I wish you did 

so that you could understand me.

But deep down I know it's not true, 

for you have already replace me 

with somebody new

Mai mult...

Ce taină adâncă...

 

Ce taină adâncă e lumea,

Iar omu-i o ființă infimă,

Un val ce se pierde-n furtună,

O umbră fără lumină.

 

Se-nalță cu visuri mărețe,

Dar pașii îi sunt de nisip,

Încalcă porunci și povețe,

Iar fața-și ascunde-n alt chip.

 

E duhul ce plânge în noapte,

Un strigăt ce nimeni nu-l știe,

Un jar care arde-n tăcere,

Carne și os devenită stihie.

 

E-un cântec de jale ce trece,

Un șuier ce se-aude în vânt,

Se naște, se pierde, petrece,

Și taina-i rămâne un gând,

 

Căci lumea îl naște și-l pierde,

Un scâncet ajuns în cuvânt,

Un ecou dintr-o mare de stele,

O umbră ce intră-n pământ.

 

Ce taină adâncă e lumea,

Iar omul e-atât de infim,

Un vis risipit printre stele,

O umbră pe margini de timp.

 

Mai mult...
prev
next

Alte poezii ale autorului

Arta mea…

Arta mea se rezumă în nimicnicie,

în nopți nedormite, în sticle goale,

șiruri de fumegânde țigarete, în suferințe reprimate,

în gemete nebănuite și cântece de requiem...

Lirica mea șade în morți, în vii supărări,

disfuncții și destine distruse...

Nu știu de unde vine această estetică de nedescris în rău,

din ce somn se scoală coșmarul creației în mine,

de unde izvorăsc febrilele stihuri cernite

precum cearcănele sub ochi șezând.

Miasme în mine se învârt,

curent horific prin mintea mea trece —

elegii pe portativ mi-au încremenit

și în veci nu par să aibă să mai plece...

 

Mai mult...

Rondelul rolului poetului

Poetul taină-n vers nu-și pune,

Ci doar crâmpei de sentiment,

Ca-n al oricărui piept să sune

Un puls ce-l vrea la el atent.

 

Nu este deci un sfat în rune,

Nici scut ca zidul din ciment:

Poetul taină-n vers nu-și pune,

Ci doar crâmpei de sentiment.

 

Nu-ți căuta pe-acelea bune

În stihul construit prudent,

Nici rele cât nisip în dune

Prin cel ce e efervescent:

Poetul taină-n vers nu-și pune.

Mai mult...

Crochiu

O verigă stă

La capătul unui lanț,

Cu plus sau minus.

Mai mult...

Beție, ah…

Beție, ah, visare-n ceașcă prinsă,

Ce-ntinzi pe la urechi țambale lungi,

Când cuib îți faci în mintea mea învinsă,

Zorești tot răul cuget să-l alungi:

Pândești ca uliul cel ager prada

Și ciocu-ți vajnic ți-l înfigi în ea,

Cum duhului i-aștepți în apă nada,

Să îl trădeze, pentru-al înșfăca.

Dar totuși îmi spun, pirotind pe ornic,

Laconic spirit, bun doar de zăcut:

„La vrajă fost-a vinu-atât de dornic,

De parc-ar vrea-o iar de la-nceput...”

Blestem ori deasă binecuvântare,

Îi dau ebrietății sărutare.

Mai mult...

Treceri în pași temporali

Flacăra-mi se-nclină-n calea viguroasei expirații

Ce cu șuier îi urmează sorții unui veac trecând,

Unui far al depărtării, din vechime luminând,

Flama pală i-o scufundă în crepuscul de striații.

 

Între veșnicele datini, ce ne suflă în neștire,

Eu sunt firul mic din praful anilor ce-acum se sting,

Laolaltă cu pecetea morții-n care mă înting

Slovele de pe o foaie ce își pierde din albire.

 

Se-ntrevede cum așteaptă mâna beznei să m-apuce,

Iar din liniști fulminante se distinge-un ticăit,

Care urcă înspre zero ceasu-n ritm necontenit

Și amar recită cânturi ale zilelor caduce.

Mai mult...

Lui Francisco de Goya

Pe-un zid al casei, pensula se pleacă,

Prin tente mohorâte și gălbui,

Să spună despre-un câine ce se-îneacă

O vizuală-istorie oricui.

Talazurile-l poartă în derivă,

Pe sub un cer de-un spălăcit ulei,

Spre care vălurirea agresivă

Aruncă spume într-un alb de miei.

Iar botul către-înalt i se îndreaptă,

C-un gest milos din ochiul său făcut,

Oglindă-a unei vâltoreli ce-așteaptă

Să-și piardă crezul cât l-a mai avut.

Făr’ sens, urcându-și scara lui fluidă,

E Castul ce se chinuie-n obidă.

Mai mult...

Arta mea…

Arta mea se rezumă în nimicnicie,

în nopți nedormite, în sticle goale,

șiruri de fumegânde țigarete, în suferințe reprimate,

în gemete nebănuite și cântece de requiem...

Lirica mea șade în morți, în vii supărări,

disfuncții și destine distruse...

Nu știu de unde vine această estetică de nedescris în rău,

din ce somn se scoală coșmarul creației în mine,

de unde izvorăsc febrilele stihuri cernite

precum cearcănele sub ochi șezând.

Miasme în mine se învârt,

curent horific prin mintea mea trece —

elegii pe portativ mi-au încremenit

și în veci nu par să aibă să mai plece...

 

Mai mult...

Rondelul rolului poetului

Poetul taină-n vers nu-și pune,

Ci doar crâmpei de sentiment,

Ca-n al oricărui piept să sune

Un puls ce-l vrea la el atent.

 

Nu este deci un sfat în rune,

Nici scut ca zidul din ciment:

Poetul taină-n vers nu-și pune,

Ci doar crâmpei de sentiment.

 

Nu-ți căuta pe-acelea bune

În stihul construit prudent,

Nici rele cât nisip în dune

Prin cel ce e efervescent:

Poetul taină-n vers nu-și pune.

Mai mult...

Crochiu

O verigă stă

La capătul unui lanț,

Cu plus sau minus.

Mai mult...

Beție, ah…

Beție, ah, visare-n ceașcă prinsă,

Ce-ntinzi pe la urechi țambale lungi,

Când cuib îți faci în mintea mea învinsă,

Zorești tot răul cuget să-l alungi:

Pândești ca uliul cel ager prada

Și ciocu-ți vajnic ți-l înfigi în ea,

Cum duhului i-aștepți în apă nada,

Să îl trădeze, pentru-al înșfăca.

Dar totuși îmi spun, pirotind pe ornic,

Laconic spirit, bun doar de zăcut:

„La vrajă fost-a vinu-atât de dornic,

De parc-ar vrea-o iar de la-nceput...”

Blestem ori deasă binecuvântare,

Îi dau ebrietății sărutare.

Mai mult...

Treceri în pași temporali

Flacăra-mi se-nclină-n calea viguroasei expirații

Ce cu șuier îi urmează sorții unui veac trecând,

Unui far al depărtării, din vechime luminând,

Flama pală i-o scufundă în crepuscul de striații.

 

Între veșnicele datini, ce ne suflă în neștire,

Eu sunt firul mic din praful anilor ce-acum se sting,

Laolaltă cu pecetea morții-n care mă înting

Slovele de pe o foaie ce își pierde din albire.

 

Se-ntrevede cum așteaptă mâna beznei să m-apuce,

Iar din liniști fulminante se distinge-un ticăit,

Care urcă înspre zero ceasu-n ritm necontenit

Și amar recită cânturi ale zilelor caduce.

Mai mult...

Lui Francisco de Goya

Pe-un zid al casei, pensula se pleacă,

Prin tente mohorâte și gălbui,

Să spună despre-un câine ce se-îneacă

O vizuală-istorie oricui.

Talazurile-l poartă în derivă,

Pe sub un cer de-un spălăcit ulei,

Spre care vălurirea agresivă

Aruncă spume într-un alb de miei.

Iar botul către-înalt i se îndreaptă,

C-un gest milos din ochiul său făcut,

Oglindă-a unei vâltoreli ce-așteaptă

Să-și piardă crezul cât l-a mai avut.

Făr’ sens, urcându-și scara lui fluidă,

E Castul ce se chinuie-n obidă.

Mai mult...
prev
next