Ca pasărea din aripi
Bat ca pasărea din aripi în negura nopții,
rup anii cu vioiciune lipsită de sațiu
printre crengile trosnind de vânturi târzii,
pierdut mi-e capul în stele închipuite,
fără nume,
fără soț.
Îmi pătrund bacante-n încăpere,
să mă cheme la marile desfrâuri,
la curgerile neostoite de alese deziluzii;
semne le fac, dornic tare, în semn de aprobare.
Și mă prinde una de mână,
și caută să mă potrivescă în șiruri de peltici pețitori
de drăgăstoase atingeri și calde vise
ale vălurilor albastrei mări.
Mărșăluim cu voie, cu zor
peste cadavre de naivi juveți,
de reputați intelectuali, domni versați, nătângi târgoveți,
intrând în aburindele văi necunoscute norodului.
Și degeaba ne-au conjurat copilandri, fete,
femei văduvite și babe lăcrimând
să nu trecem granița spre nicăieri,
că noi nu auzeam decât șoapte dulci de nimfete,
nu vedeam decât unduiri de coapse virgine,
decât sâni netezi și dalbi,
ochi suavi și buze fine.
Dar cum trecurăm poarta spre neștiut,
duzini de dragi trupuri ne-au apărut înainte,
și fiecare dintre noi, flăcăi de însurătoare,
merse să adoarmă în poale de fantezie.
Dar când, de drag, mă apropiam mai cu dornicie,
o izbitură îmi răsună tare,
ca de un metal scrâșnind în agonie.
Ce să fie oare?
Dintr-o spărtură în trupul navei,
șuvoaie reversări de ape nu conteneau să vie...
Pasărea din aripi ce bătea...
era, de fapt, prinsă în colivie...
Category: Diverse poems
All author's poems: Rareș Gireadă
Date of posting: 11 августа 2024
Views: 291
Poems in the same category
Raza de Soare
Cine-ar putea cuprinde acest suflet imens? Cine-ar putea înțelege drama sa copleșitoare, drama geniului născut într-o lume atât de mică pentru el, flămândul de cunoaștere, izvorul de iubire aproape nelumesc de intensă, cum am putea recupera această nestemată a poporului român adus astăzi la stadiul de cireadă funcțională, deformat de târâtoarele proletcultismului totalitar, dresat să-și facă idoli din măscăricii diplomelor și sclipiciului, artizanii kitcsh-ului pe post de blazon?
Cum îl putem recupera pe Eminescu, nestemata poporului român, popor adus la stadiul de aproape irecuperabil, altfel decât pomenindu-l, vorbind despre el, despre dramele lui, despre poeziile lui incredibil de frumoase, despre dulceața chipului său îmbătrânit prea devreme de lipsuri, de grija zilei de mâine, de efortul creației pierdut în nopți nedormite, în fumat excesiv și în cafele fără număr?! Să vorbim deci despre Eminescu, despre opera lui, cu dragoste, cu înțelegere uneori, dar întotdeauna cu respectul cuvenit unui geniu ce ridică poporul său printre popoarele valoroase ale acestei lumi.
*******
Raza de lumină
...
Te-ai născut să fii un rug imens, aprins,
Să arzi o viață scurtă, bogată-n sărăcie,
Ai trăit de lanțul iubirii tale prins,
Pe care-ai sublimat-o în dulce poezie,
Scriind cu-nverșunare, nesaț și frenezie!
...
Nici n-ai putut să-ți ții iubita lângă tine,
Prea sărac să-i dai ce i-ar fi trebuit,
Te-ai exilat în versuri, în dor și în suspine,
Mai trist ca meteorul ce arde prăbușit,
Mai singur decât gândul din visul risipit!
...
N-ai venit din stele să prinzi vreo rădăcină,
Lacrimă căzută din ochiul lui Apollo,
Prea mare pentru-o lume searbădă și goală,
Rămâi etern Luceafăr ce uneori coboară,
S-aducă-acestui neam o rază de lumină
Din focul care arde în lumea ta de-acolo!
(Fragment din viitorul volum ”Raza de lumină”, aflat în lucru)
Conteaza
Conteaza cine esti acum
Nu cine-i la sfarsit de drum
Conteaza ce iubesti in sine
Nu ce zic eu catre tine
Conteaza cine a mintit
Cand sufeltul ti-ai otravit
Dar si asa tu stii ca poti
Sa il ierti, pe el, pe toti
Caci in lume nu se opreste
Nimeni, si cand te priveste
Cine crezi tu ca ti-e drag
Si tu simti ca un latrat
A cainelui ce nu musca
Dar iti spun, tine-l in cusca
Ca tu nu stii niciodata
Daca musca in timp ce latra.
Umbra viitorului
Si asa mergeam odata
Printre pomii din gradina
Admirand natura toata
Era un vis, doar noi de vina
Am visat trecutu n umbra
Viitorul generatiei noastre
Distrus de o hartie si o punga
Ajutat de mari relatii
Devenim niste roboti
Programati de bani, de hoți
Azi maine nu mai suntem
Traim doar sa *promitem
Îmbătrânesc de dor
Zilele mele trec și dorul mă frânge căci arde în mine ca un foc nemilos
Mi-aș dori să mă vezi în tăcere, sărutându-mi buzele sărate,
Să împietrești privindu-mi ochii întristați,
Plini de slăbiciune și amărăciune
Mi-ai dezgolit sufletul de decenii,
Cu sărutări suave, tânjite de inima mea,
Otrăvită de gustul tău amar,
M-am aruncat ca o copiliță în brațele tale deschise,
Ce acum mă izgonesc spre pierzanie
Am crezut în iubirea ta,
Te-am lăsat să-mi mângâi inima,
Pentru a-mi umple golul din suflet,
Te-am iubit până când inima mea și-a dat duhul,
De la atâtea lacrimi fierbinți
Iubeam diferit, tu doar vizual,
Iar eu cu regret acum amarnic sufletește
Totul e alb...
Totul e alb, privirea mi-e albă,
Iar iarna bea țurțuri la halbă,
Ninge ciudat din pământ către cer,
Iar vântul turbat împrăștie ger.
Totul e alb, și albă mi-e fața,
Iar iarna sub soare-și dă viața,
La berărie se vinde zăpadă,
Lumea consumă troiene în stradă.
Totul e alb, și beția mi-e albă,
Calul îmi paște gheață, nu iarbă,
Printre ninsori sub un soare defunct,
Alerg... și sunt fulg, și sunt punct.
Totul e alb, și urma rămasă e albă,
Iarna îmi stă adormită sub barbă,
Ninge ciudat din ochii mei către cer,
Țin iarna în mine și-i sunt temnicer.
În propria mea poveste
Îmi scriu propria mea poveste în lacrimi de cerneală,
Cuvintele tremură ca umbre ce nu se văd,
Fiecare pagină mă arde, și inima-mi e goală,
Iar literele-mi sângerează în doruri ce nu vreau să le revăd.
Fiecare frază mă înjunghie-n piept adânc,
Căci nu știu că în tăcere mă pictez,
Chipul meu devine o mască de piatră,
Iar trăirile devin prea brusc cuvinte duri care rănesc.
Ea sunt eu. Masca mi-a căzut,
Din cerneala mâinii mele renăscută,
Un adevăr amar, dar cunoscut:
Pe foaie, eu sunt vina nenăscută.
De ce n-am loc în cartea mea, de ce?
De ce rămân acel chip mereu trist?
De ce port vina lumii fără drept,
Și-n propria mea poveste, sunt luată drept antagonist?
Elena Daria 🖋️
Raza de Soare
Cine-ar putea cuprinde acest suflet imens? Cine-ar putea înțelege drama sa copleșitoare, drama geniului născut într-o lume atât de mică pentru el, flămândul de cunoaștere, izvorul de iubire aproape nelumesc de intensă, cum am putea recupera această nestemată a poporului român adus astăzi la stadiul de cireadă funcțională, deformat de târâtoarele proletcultismului totalitar, dresat să-și facă idoli din măscăricii diplomelor și sclipiciului, artizanii kitcsh-ului pe post de blazon?
Cum îl putem recupera pe Eminescu, nestemata poporului român, popor adus la stadiul de aproape irecuperabil, altfel decât pomenindu-l, vorbind despre el, despre dramele lui, despre poeziile lui incredibil de frumoase, despre dulceața chipului său îmbătrânit prea devreme de lipsuri, de grija zilei de mâine, de efortul creației pierdut în nopți nedormite, în fumat excesiv și în cafele fără număr?! Să vorbim deci despre Eminescu, despre opera lui, cu dragoste, cu înțelegere uneori, dar întotdeauna cu respectul cuvenit unui geniu ce ridică poporul său printre popoarele valoroase ale acestei lumi.
*******
Raza de lumină
...
Te-ai născut să fii un rug imens, aprins,
Să arzi o viață scurtă, bogată-n sărăcie,
Ai trăit de lanțul iubirii tale prins,
Pe care-ai sublimat-o în dulce poezie,
Scriind cu-nverșunare, nesaț și frenezie!
...
Nici n-ai putut să-ți ții iubita lângă tine,
Prea sărac să-i dai ce i-ar fi trebuit,
Te-ai exilat în versuri, în dor și în suspine,
Mai trist ca meteorul ce arde prăbușit,
Mai singur decât gândul din visul risipit!
...
N-ai venit din stele să prinzi vreo rădăcină,
Lacrimă căzută din ochiul lui Apollo,
Prea mare pentru-o lume searbădă și goală,
Rămâi etern Luceafăr ce uneori coboară,
S-aducă-acestui neam o rază de lumină
Din focul care arde în lumea ta de-acolo!
(Fragment din viitorul volum ”Raza de lumină”, aflat în lucru)
Conteaza
Conteaza cine esti acum
Nu cine-i la sfarsit de drum
Conteaza ce iubesti in sine
Nu ce zic eu catre tine
Conteaza cine a mintit
Cand sufeltul ti-ai otravit
Dar si asa tu stii ca poti
Sa il ierti, pe el, pe toti
Caci in lume nu se opreste
Nimeni, si cand te priveste
Cine crezi tu ca ti-e drag
Si tu simti ca un latrat
A cainelui ce nu musca
Dar iti spun, tine-l in cusca
Ca tu nu stii niciodata
Daca musca in timp ce latra.
Umbra viitorului
Si asa mergeam odata
Printre pomii din gradina
Admirand natura toata
Era un vis, doar noi de vina
Am visat trecutu n umbra
Viitorul generatiei noastre
Distrus de o hartie si o punga
Ajutat de mari relatii
Devenim niste roboti
Programati de bani, de hoți
Azi maine nu mai suntem
Traim doar sa *promitem
Îmbătrânesc de dor
Zilele mele trec și dorul mă frânge căci arde în mine ca un foc nemilos
Mi-aș dori să mă vezi în tăcere, sărutându-mi buzele sărate,
Să împietrești privindu-mi ochii întristați,
Plini de slăbiciune și amărăciune
Mi-ai dezgolit sufletul de decenii,
Cu sărutări suave, tânjite de inima mea,
Otrăvită de gustul tău amar,
M-am aruncat ca o copiliță în brațele tale deschise,
Ce acum mă izgonesc spre pierzanie
Am crezut în iubirea ta,
Te-am lăsat să-mi mângâi inima,
Pentru a-mi umple golul din suflet,
Te-am iubit până când inima mea și-a dat duhul,
De la atâtea lacrimi fierbinți
Iubeam diferit, tu doar vizual,
Iar eu cu regret acum amarnic sufletește
Totul e alb...
Totul e alb, privirea mi-e albă,
Iar iarna bea țurțuri la halbă,
Ninge ciudat din pământ către cer,
Iar vântul turbat împrăștie ger.
Totul e alb, și albă mi-e fața,
Iar iarna sub soare-și dă viața,
La berărie se vinde zăpadă,
Lumea consumă troiene în stradă.
Totul e alb, și beția mi-e albă,
Calul îmi paște gheață, nu iarbă,
Printre ninsori sub un soare defunct,
Alerg... și sunt fulg, și sunt punct.
Totul e alb, și urma rămasă e albă,
Iarna îmi stă adormită sub barbă,
Ninge ciudat din ochii mei către cer,
Țin iarna în mine și-i sunt temnicer.
În propria mea poveste
Îmi scriu propria mea poveste în lacrimi de cerneală,
Cuvintele tremură ca umbre ce nu se văd,
Fiecare pagină mă arde, și inima-mi e goală,
Iar literele-mi sângerează în doruri ce nu vreau să le revăd.
Fiecare frază mă înjunghie-n piept adânc,
Căci nu știu că în tăcere mă pictez,
Chipul meu devine o mască de piatră,
Iar trăirile devin prea brusc cuvinte duri care rănesc.
Ea sunt eu. Masca mi-a căzut,
Din cerneala mâinii mele renăscută,
Un adevăr amar, dar cunoscut:
Pe foaie, eu sunt vina nenăscută.
De ce n-am loc în cartea mea, de ce?
De ce rămân acel chip mereu trist?
De ce port vina lumii fără drept,
Și-n propria mea poveste, sunt luată drept antagonist?
Elena Daria 🖋️
Other poems by the author
E amintirea lira
E amintirea lira dând cu spor
Poveștile de drag ori avuție
Ce ne urmează-n clipele de dor,
Purtate-n feșele de nostalgie,
C-un aer curios în sine stând,
De o ciudată, mare prospețime,
Precum un veșnic nor al unui gând
Nerisipit de-a vântului asprime.
Și nimbu-i peste capete de neam
Se tot coboară — anii cad în șiruri,
De cronicari pe file puși: le-aveam
Liant al secole-n balsam de miruri.
Iar negre poartă limbile de ceas
O evidență-a timpului distras…
La ieșirea dintr-un tunel
Undeva se albește un capăt de tunel,
iar eu, din tren, îl aștept să vină;
prea multă vreme bezna și-a găsit sălaș în cabina mea
și prea greu mi-a venit să-i spun să plece.
Dar iată că din al ceasului ticăit rece
reiese inevitabilul trai umbrit,
mascat în trecerea prin trupul unui munte,
săpat de mâni, oră de oră să-l spurce,
până la pământ când piatra aveau să i-o culce.
Și din fiecare bucată de macadam încins,
culcată sub șinele ce tremură în drumul gigantului de metal,
se deduce și se simte cu o și mai mare vivicitate
acel moment al părăsirii
obscurității inerente corpului mineral.
Lăsat pe spate, c-o inimă în palmă tot mai mică,
stau cu ochii ațintiți în beznă,
să-i întâmpine panorama pădurii
din care aburul verii tinere se ridică.
Greu e să pieri
Fără de sens, greu e să pieri cum e-n vrere:
Cu-ngeri la pat, gol tot de sine ș-avere.
Ageri sau orbi, ochii tăi cald să îi lași
Față de-acei buni camarazi și părtași,
Să te ridici, dus pe fascicul de ziuă,
Cu-aur căzut de prin a cerului piuă,
Care întins stă ca un pod de porunci,
Drum deschizând pentru vecia de-atunci.
Cugetarea unui Icar
Veșnic dorm un somn de ape,
Vast cavou și transparent,
Pân’ la car’ i-e greu să sape
Razei soarelui strident.
Tot ce știu e întuneric,
Giulgiul de-alge ce mă strâng,
Patul meu (pietrișul sferic),
Scoicile cu perle lâng’.
Vântul cozilor de pește
Unge rosu-mi leș pălit,
Care veacu-l veștejește
Undeva în negrăit.
Pene încrustate joacă
Zborul prin curent plimbat,
Ce cândva dorea să bată
Cast cotlon străluminat.
„Naște-m-aș din nou pe lume,
Aș uita de-naltul cer,
Ce se oglindește-n spume
Și în valul cel apter...”,
Asta-mi spun din vechea beznă
Care-n ea m-a cufundat.
„Ține-aș tina lângă gleznă,
Palma mea pe trunchiul lat.”
Duce-aș dintru tine, viață,
Fâlfâit de fluturi albi
De pe flori de dimineață,
Ca-ntr-un șir cherubii dalbi.
Eu, iar, suitor pe stele,
Vreau să cred că nu mă mint
Când voiesc de patimi grele
Să mă rup în labirint.
O, dar bolta cred c-ar merge
Către ea să mă reia...
Iar când ce-am jurat s-ar șterge,
Înspre dânsa m-aș vedea.
Și de-ar fi doar luna muză,
Iar nu zeul zilei pur,
Mi-aș purta din plin o buză
Să-i sărut obrazul dur.
Și acum, când se străvede
De prin un noian de nori,
Noaptea-i calmă își prevede
Drumul lung de pân’ la zori.
Din mormântul meu acvatic,
La vederea ei, cu jind,
Din coral făcut, fanatic,
Un tentacul larg, vuind,
Aș căta să îi întind.
Lui Francisco de Goya
Pe-un zid al casei, pensula se pleacă,
Prin tente mohorâte și gălbui,
Să spună despre-un câine ce se-îneacă
O vizuală-istorie oricui.
Talazurile-l poartă în derivă,
Pe sub un cer de-un spălăcit ulei,
Spre care vălurirea agresivă
Aruncă spume într-un alb de miei.
Iar botul către-înalt i se îndreaptă,
C-un gest milos din ochiul său făcut,
Oglindă-a unei vâltoreli ce-așteaptă
Să-și piardă crezul cât l-a mai avut.
Făr’ sens, urcându-și scara lui fluidă,
E Castul ce se chinuie-n obidă.
Rup din tine
Rup din tine o privire
ce din mine se adapă
precum un cal privat de apă
o cale lungă prin păduri și văi.
Zâmbetul o acompaniază
cu dezvelirea smalțului strălucitor
în spice de unde sărind din reflector.
Auzul este surd,
căci de ritmul împrejurimii a uitat,
lăsându-ți capul liber
pentru un delir de acorduri
cu declarații presărat.
Iar într-o timidă încercare
de plecăciune juvenilă,
obrajii ți se schimbă
în tonuri rubinii,
tremurători în simțirile nestrămutate
din corpul unui cal cu puterile adăpate.
E amintirea lira
E amintirea lira dând cu spor
Poveștile de drag ori avuție
Ce ne urmează-n clipele de dor,
Purtate-n feșele de nostalgie,
C-un aer curios în sine stând,
De o ciudată, mare prospețime,
Precum un veșnic nor al unui gând
Nerisipit de-a vântului asprime.
Și nimbu-i peste capete de neam
Se tot coboară — anii cad în șiruri,
De cronicari pe file puși: le-aveam
Liant al secole-n balsam de miruri.
Iar negre poartă limbile de ceas
O evidență-a timpului distras…
La ieșirea dintr-un tunel
Undeva se albește un capăt de tunel,
iar eu, din tren, îl aștept să vină;
prea multă vreme bezna și-a găsit sălaș în cabina mea
și prea greu mi-a venit să-i spun să plece.
Dar iată că din al ceasului ticăit rece
reiese inevitabilul trai umbrit,
mascat în trecerea prin trupul unui munte,
săpat de mâni, oră de oră să-l spurce,
până la pământ când piatra aveau să i-o culce.
Și din fiecare bucată de macadam încins,
culcată sub șinele ce tremură în drumul gigantului de metal,
se deduce și se simte cu o și mai mare vivicitate
acel moment al părăsirii
obscurității inerente corpului mineral.
Lăsat pe spate, c-o inimă în palmă tot mai mică,
stau cu ochii ațintiți în beznă,
să-i întâmpine panorama pădurii
din care aburul verii tinere se ridică.
Greu e să pieri
Fără de sens, greu e să pieri cum e-n vrere:
Cu-ngeri la pat, gol tot de sine ș-avere.
Ageri sau orbi, ochii tăi cald să îi lași
Față de-acei buni camarazi și părtași,
Să te ridici, dus pe fascicul de ziuă,
Cu-aur căzut de prin a cerului piuă,
Care întins stă ca un pod de porunci,
Drum deschizând pentru vecia de-atunci.
Cugetarea unui Icar
Veșnic dorm un somn de ape,
Vast cavou și transparent,
Pân’ la car’ i-e greu să sape
Razei soarelui strident.
Tot ce știu e întuneric,
Giulgiul de-alge ce mă strâng,
Patul meu (pietrișul sferic),
Scoicile cu perle lâng’.
Vântul cozilor de pește
Unge rosu-mi leș pălit,
Care veacu-l veștejește
Undeva în negrăit.
Pene încrustate joacă
Zborul prin curent plimbat,
Ce cândva dorea să bată
Cast cotlon străluminat.
„Naște-m-aș din nou pe lume,
Aș uita de-naltul cer,
Ce se oglindește-n spume
Și în valul cel apter...”,
Asta-mi spun din vechea beznă
Care-n ea m-a cufundat.
„Ține-aș tina lângă gleznă,
Palma mea pe trunchiul lat.”
Duce-aș dintru tine, viață,
Fâlfâit de fluturi albi
De pe flori de dimineață,
Ca-ntr-un șir cherubii dalbi.
Eu, iar, suitor pe stele,
Vreau să cred că nu mă mint
Când voiesc de patimi grele
Să mă rup în labirint.
O, dar bolta cred c-ar merge
Către ea să mă reia...
Iar când ce-am jurat s-ar șterge,
Înspre dânsa m-aș vedea.
Și de-ar fi doar luna muză,
Iar nu zeul zilei pur,
Mi-aș purta din plin o buză
Să-i sărut obrazul dur.
Și acum, când se străvede
De prin un noian de nori,
Noaptea-i calmă își prevede
Drumul lung de pân’ la zori.
Din mormântul meu acvatic,
La vederea ei, cu jind,
Din coral făcut, fanatic,
Un tentacul larg, vuind,
Aș căta să îi întind.
Lui Francisco de Goya
Pe-un zid al casei, pensula se pleacă,
Prin tente mohorâte și gălbui,
Să spună despre-un câine ce se-îneacă
O vizuală-istorie oricui.
Talazurile-l poartă în derivă,
Pe sub un cer de-un spălăcit ulei,
Spre care vălurirea agresivă
Aruncă spume într-un alb de miei.
Iar botul către-înalt i se îndreaptă,
C-un gest milos din ochiul său făcut,
Oglindă-a unei vâltoreli ce-așteaptă
Să-și piardă crezul cât l-a mai avut.
Făr’ sens, urcându-și scara lui fluidă,
E Castul ce se chinuie-n obidă.
Rup din tine
Rup din tine o privire
ce din mine se adapă
precum un cal privat de apă
o cale lungă prin păduri și văi.
Zâmbetul o acompaniază
cu dezvelirea smalțului strălucitor
în spice de unde sărind din reflector.
Auzul este surd,
căci de ritmul împrejurimii a uitat,
lăsându-ți capul liber
pentru un delir de acorduri
cu declarații presărat.
Iar într-o timidă încercare
de plecăciune juvenilă,
obrajii ți se schimbă
în tonuri rubinii,
tremurători în simțirile nestrămutate
din corpul unui cal cu puterile adăpate.