Category: Diverse poems
All author's poems: Rareș Gireadă
Date of posting: 6 августа 2024
Views: 342
Poems in the same category
din cartea „lirică de mini-cartier”
nu țin minte nimic;
nu sunt fericit,
dacă ești fericit nu te simți bântuit — poate așa
dormeam noaptea (Poate dormeam și ziua.)
mă bucuram de momente
mă bucuram de clătitele făcute de tata
mă bucuram de conversațiile cu mama
mă bucuram de ce e mAi important pentru mine;
totul e în ceață,
dar sunt pesimist
și sper să văd curând
adevăratele probleme.
E de muncă, e de muncă!
Pe un pat ce umblă-n lume,
Şade moartea pe cearșaf,
Şi mănâncă câte-un nume,
Înmuiat în lapte praf.
Umblă coasa pe uliță,
Cad în bernă multe uși,
Îngerii în cer sughiţă,
Şi se scaldă în cenuși.
Moartea bea cu popa-n sat,
Clopotaru cântă-n luncă,
Gropnicerii-s la săpat,
E de muncă, e de muncă!
Așa...nu!
De ce tu crezi că ești mai bun
Decât colegul de lângă tine,
Când cei din jur nu văd nimic
Să fi făcut ceva ce-ți aparține
Mereu repeți că știi ce faci
Și ajutor nu ceri la nimeni,
Greșești dar nu te-oprești
Și vina o arunci pe semeni
Simțim la tine doar mândrie
Pe care o arăți pe unde treci,
Ne spui că tu le știi pe toate
Ne minți și în minciuni te-ntreci
Nu știi ce-nseamnă modestia
Și lauda-i mereu în gura ta,
Te crezi a fi un bun exemplu
Și n-ai ceva vreodat'ați reproșa
Te superi când ți se spune
Că adevărul este doar unul,
Te lauzi numai cu ce fac alții
Și te-npănezi precum păunul
Cu toate-acestea stai pe scaun
Când toți în tine văd o nulitate,
Iar să sperăm într-o schimbare
Există o infimă...probabilitate!
Miștocarului
Tu, ți-ai făcut obișnuință
Să spui întruna mii și mii,
Arunci păreri fără să știi,
Cu silă, te alung când vii.
La poartă lacăt am să pun
Să mă aștepți mereu în drum
Și de dorești să îmi vorbești
Ajungi curând să te căiești.
Că limbă am și eu, să știi
Am chiar și darul de-a vorbi,
Încearcă să mai șuguiești
Că te reped de nu te vezi,
Iar dacă nu ți-a fost de-ajuns
Ca un afront ce mi-l aduci
Aduc și eu în schimb ceva
E palma mea pe fața ta.
🎤 Chirpici
Suspină pereții în noapte, sufletele ce-au îngropat
Şi vântul hârâie-n pervazuri şi-n geamul crāpat.
Prin crengi, un luminar se zbate-n tenebre,
Despletind din pereți siluete funebre.
În răpăitul de ploaie solemn cadențat,
O cucuvea solitară macabru geme printr-o umbră de sat.
Aș vrea!
Ca roua dimineții, aș vrea să fiu,
Să cad pe teaca ierbii și, să inviu,
Ce s-a uscat în timp, în lipsa ploii,
Să văd verdeața și, măreția florii
Aș vrea să fiu și, norul de pe Cer,
Și apă binecuvântată, să pot s-ofer,
La toți, la toate, fără deosebire,
Că vreau s-arăt, că Sus, este iubire
Și aș mai vrea, să luminez, eu drumul,
Pe care-l rătăcește-n viață, omul,
Și se abate, de la cararea dreaptă,
Călcând voit, pe partea-ntunecată
Să încălzesc, când frigul ne cuprinde,
Aș vrea să fiu, o flacără ce se aprinde,
Raceala dintre noi, s-o transformăm,
În dragoste, iubire, și-n pace să visăm
Pământ, cu multa roadă, mi-aș dori,
Și-un câmp întins și, colorat de flori,
Așa aș vrea, să fiu văzut de semeni,
Și binecuvântare.....printre oameni
Am scris de apă, lumină, foc, pământ,
Ele-nsemnând, darul divin și sfânt,
Dat nouă, celor ce murim, pe rănd,
De către Cel de Sus, Păstorul blând!
Scrisă de Cezar!
Pe curând!
din cartea „lirică de mini-cartier”
nu țin minte nimic;
nu sunt fericit,
dacă ești fericit nu te simți bântuit — poate așa
dormeam noaptea (Poate dormeam și ziua.)
mă bucuram de momente
mă bucuram de clătitele făcute de tata
mă bucuram de conversațiile cu mama
mă bucuram de ce e mAi important pentru mine;
totul e în ceață,
dar sunt pesimist
și sper să văd curând
adevăratele probleme.
E de muncă, e de muncă!
Pe un pat ce umblă-n lume,
Şade moartea pe cearșaf,
Şi mănâncă câte-un nume,
Înmuiat în lapte praf.
Umblă coasa pe uliță,
Cad în bernă multe uși,
Îngerii în cer sughiţă,
Şi se scaldă în cenuși.
Moartea bea cu popa-n sat,
Clopotaru cântă-n luncă,
Gropnicerii-s la săpat,
E de muncă, e de muncă!
Așa...nu!
De ce tu crezi că ești mai bun
Decât colegul de lângă tine,
Când cei din jur nu văd nimic
Să fi făcut ceva ce-ți aparține
Mereu repeți că știi ce faci
Și ajutor nu ceri la nimeni,
Greșești dar nu te-oprești
Și vina o arunci pe semeni
Simțim la tine doar mândrie
Pe care o arăți pe unde treci,
Ne spui că tu le știi pe toate
Ne minți și în minciuni te-ntreci
Nu știi ce-nseamnă modestia
Și lauda-i mereu în gura ta,
Te crezi a fi un bun exemplu
Și n-ai ceva vreodat'ați reproșa
Te superi când ți se spune
Că adevărul este doar unul,
Te lauzi numai cu ce fac alții
Și te-npănezi precum păunul
Cu toate-acestea stai pe scaun
Când toți în tine văd o nulitate,
Iar să sperăm într-o schimbare
Există o infimă...probabilitate!
Miștocarului
Tu, ți-ai făcut obișnuință
Să spui întruna mii și mii,
Arunci păreri fără să știi,
Cu silă, te alung când vii.
La poartă lacăt am să pun
Să mă aștepți mereu în drum
Și de dorești să îmi vorbești
Ajungi curând să te căiești.
Că limbă am și eu, să știi
Am chiar și darul de-a vorbi,
Încearcă să mai șuguiești
Că te reped de nu te vezi,
Iar dacă nu ți-a fost de-ajuns
Ca un afront ce mi-l aduci
Aduc și eu în schimb ceva
E palma mea pe fața ta.
🎤 Chirpici
Suspină pereții în noapte, sufletele ce-au îngropat
Şi vântul hârâie-n pervazuri şi-n geamul crāpat.
Prin crengi, un luminar se zbate-n tenebre,
Despletind din pereți siluete funebre.
În răpăitul de ploaie solemn cadențat,
O cucuvea solitară macabru geme printr-o umbră de sat.
Aș vrea!
Ca roua dimineții, aș vrea să fiu,
Să cad pe teaca ierbii și, să inviu,
Ce s-a uscat în timp, în lipsa ploii,
Să văd verdeața și, măreția florii
Aș vrea să fiu și, norul de pe Cer,
Și apă binecuvântată, să pot s-ofer,
La toți, la toate, fără deosebire,
Că vreau s-arăt, că Sus, este iubire
Și aș mai vrea, să luminez, eu drumul,
Pe care-l rătăcește-n viață, omul,
Și se abate, de la cararea dreaptă,
Călcând voit, pe partea-ntunecată
Să încălzesc, când frigul ne cuprinde,
Aș vrea să fiu, o flacără ce se aprinde,
Raceala dintre noi, s-o transformăm,
În dragoste, iubire, și-n pace să visăm
Pământ, cu multa roadă, mi-aș dori,
Și-un câmp întins și, colorat de flori,
Așa aș vrea, să fiu văzut de semeni,
Și binecuvântare.....printre oameni
Am scris de apă, lumină, foc, pământ,
Ele-nsemnând, darul divin și sfânt,
Dat nouă, celor ce murim, pe rănd,
De către Cel de Sus, Păstorul blând!
Scrisă de Cezar!
Pe curând!
Other poems by the author
La ieșirea dintr-un tunel
Undeva se albește un capăt de tunel,
iar eu, din tren, îl aștept să vină;
prea multă vreme bezna și-a găsit sălaș în cabina mea
și prea greu mi-a venit să-i spun să plece.
Dar iată că din al ceasului ticăit rece
reiese inevitabilul trai umbrit,
mascat în trecerea prin trupul unui munte,
săpat de mâni, oră de oră să-l spurce,
până la pământ când piatra aveau să i-o culce.
Și din fiecare bucată de macadam încins,
culcată sub șinele ce tremură în drumul gigantului de metal,
se deduce și se simte cu o și mai mare vivicitate
acel moment al părăsirii
obscurității inerente corpului mineral.
Lăsat pe spate, c-o inimă în palmă tot mai mică,
stau cu ochii ațintiți în beznă,
să-i întâmpine panorama pădurii
din care aburul verii tinere se ridică.
Urcând pe drumul către-nțelepțire
Urcând pe drumul către-nțelepțire,
Prin pâlpâiri de rugă și sudori,
Îți lasă pașii, rupți de-nlănțuire,
Blajine urme cu răsad de zori.
De patruzeci de zile duci o foame
În fața căreia nu ai cedat,
Fiindcă pomu-ngreunat de poame
Va fi-nsuși rodul sângelui vărsat.
O, sufletele-n îndurare…
O, sufletele-n pură îndurare…
Ce înaintea hulei stau mereu,
Aflate sub săgeți cu-nveninare
Căzând ca ropotul de ploaie greu…
Oricare josnic gest o armă este,
Prilej un ins de liniște-a priva,
Și-atârnă intrigile ca o veste
Pe care mulți putea-o-ar saluta…
Rondelul puținilor adulți
Nu prea mai sunt pe lume-adulți:
Mulți țânci cu scutecul în urmă.
Nu simți asprimea ce se curmă
În glasul luat de tot mai mulți?
Rămâne doar să-i vezi desculți
Cum dup-o jucărie scurmă.
Nu prea mai sunt pe lume-adulți:
Mulți țânci cu scutecul în urmă.
Mai trebuie să le asculți
Și plânsetul urnit în turmă;
Iar larma de li se precurmă,
Mirați te văd că nu exulți.
Nu prea mai sunt pe lume-adulți.
Rondelul rolului poetului
Poetul taină-n vers nu-și pune,
Ci doar crâmpei de sentiment,
Ca-n al oricărui piept să sune
Un puls ce-l vrea la el atent.
Nu este deci un sfat în rune,
Nici scut ca zidul din ciment:
Poetul taină-n vers nu-și pune,
Ci doar crâmpei de sentiment.
Nu-ți căuta pe-acelea bune
În stihul construit prudent,
Nici rele cât nisip în dune
Prin cel ce e efervescent:
Poetul taină-n vers nu-și pune.
Primirea lui Asclepio
Un calm al serii-mi poartă mintea-n zare,
Prin ceruri, peste munți și dealuri ’nalte,
Pe unde marea o zăresc să-mi salte
Un val sclipind c-o altă-nfățișare.
Și-n luciu-i de neostenite dalte,
Oglinda unor vremuri vechi mi-apare,
Cu trupuri date-n drum pe o cărare,
Sub harul pur al bolților învoalte.
Venind tustrei probabil de departe,
De printre aștri ori de prin pustie,
S-au arătat ei apei, s-aibă parte,
Când, din străfund, le va păși pe glie,
De-Asclepio al unei lumi deșarte,
Cu șerpi culeși să o refacă vie.
La ieșirea dintr-un tunel
Undeva se albește un capăt de tunel,
iar eu, din tren, îl aștept să vină;
prea multă vreme bezna și-a găsit sălaș în cabina mea
și prea greu mi-a venit să-i spun să plece.
Dar iată că din al ceasului ticăit rece
reiese inevitabilul trai umbrit,
mascat în trecerea prin trupul unui munte,
săpat de mâni, oră de oră să-l spurce,
până la pământ când piatra aveau să i-o culce.
Și din fiecare bucată de macadam încins,
culcată sub șinele ce tremură în drumul gigantului de metal,
se deduce și se simte cu o și mai mare vivicitate
acel moment al părăsirii
obscurității inerente corpului mineral.
Lăsat pe spate, c-o inimă în palmă tot mai mică,
stau cu ochii ațintiți în beznă,
să-i întâmpine panorama pădurii
din care aburul verii tinere se ridică.
Urcând pe drumul către-nțelepțire
Urcând pe drumul către-nțelepțire,
Prin pâlpâiri de rugă și sudori,
Îți lasă pașii, rupți de-nlănțuire,
Blajine urme cu răsad de zori.
De patruzeci de zile duci o foame
În fața căreia nu ai cedat,
Fiindcă pomu-ngreunat de poame
Va fi-nsuși rodul sângelui vărsat.
O, sufletele-n îndurare…
O, sufletele-n pură îndurare…
Ce înaintea hulei stau mereu,
Aflate sub săgeți cu-nveninare
Căzând ca ropotul de ploaie greu…
Oricare josnic gest o armă este,
Prilej un ins de liniște-a priva,
Și-atârnă intrigile ca o veste
Pe care mulți putea-o-ar saluta…
Rondelul puținilor adulți
Nu prea mai sunt pe lume-adulți:
Mulți țânci cu scutecul în urmă.
Nu simți asprimea ce se curmă
În glasul luat de tot mai mulți?
Rămâne doar să-i vezi desculți
Cum dup-o jucărie scurmă.
Nu prea mai sunt pe lume-adulți:
Mulți țânci cu scutecul în urmă.
Mai trebuie să le asculți
Și plânsetul urnit în turmă;
Iar larma de li se precurmă,
Mirați te văd că nu exulți.
Nu prea mai sunt pe lume-adulți.
Rondelul rolului poetului
Poetul taină-n vers nu-și pune,
Ci doar crâmpei de sentiment,
Ca-n al oricărui piept să sune
Un puls ce-l vrea la el atent.
Nu este deci un sfat în rune,
Nici scut ca zidul din ciment:
Poetul taină-n vers nu-și pune,
Ci doar crâmpei de sentiment.
Nu-ți căuta pe-acelea bune
În stihul construit prudent,
Nici rele cât nisip în dune
Prin cel ce e efervescent:
Poetul taină-n vers nu-și pune.
Primirea lui Asclepio
Un calm al serii-mi poartă mintea-n zare,
Prin ceruri, peste munți și dealuri ’nalte,
Pe unde marea o zăresc să-mi salte
Un val sclipind c-o altă-nfățișare.
Și-n luciu-i de neostenite dalte,
Oglinda unor vremuri vechi mi-apare,
Cu trupuri date-n drum pe o cărare,
Sub harul pur al bolților învoalte.
Venind tustrei probabil de departe,
De printre aștri ori de prin pustie,
S-au arătat ei apei, s-aibă parte,
Când, din străfund, le va păși pe glie,
De-Asclepio al unei lumi deșarte,
Cu șerpi culeși să o refacă vie.