Rondelul rolului poetului

O, sufletele-n pură îndurare…

Ce înaintea hulei stau mereu,

Aflate sub săgeți cu-nveninare

Căzând ca ropotul de ploaie greu…

Oricare josnic gest o armă este,

Prilej un ins de liniște-a priva,

Și-atârnă intrigile ca o veste

Pe care mulți putea-o-ar saluta…

M-am trezit pe podea, fără limbă,
gura secată… de gânduri,
în față: un pahar cu vin, mort,
și-un plic cu oase de rânduri.

Am deschis căldura pietrei,
cu tâmpla-nfiptă-n paie coapte,
căutam un rost… în greșeli,
printre coaste ude, sparte.

Sub piele crăpată: molii
clocoteau în zarea strâmbă.
Am sorbit tăceri, cu solii,
pulpă amară… scârbă.

Mi-am scuturat șira spinării
peste-o chiuvetă crăpată,
unde buzele uitării
scuipă o pastă… uscată.

Genunchiul visului, închis,
călca pe moloz și termeni.
Fereastra trosnea cu aprins,
un ghem de viermi și semne.

Am zărit o poză… frântă
într-o ceașcă cu dungi grase.
Mi-am pictat o coastă… sfântă
cu unghii albastre, trase.

Aerul venea cu vine
umflate sub pavaje sumbre,
lacrimi mișcătoare…
dansau pe ficat și umbre.

Oglinda crăpa-n spate,
un profil făcut din gheață,
iar laringele, o carte,
scrisă-n limbă de paiață.

Tăceam cu coapsa strânsă
de-un sunet sleit, rânced,
mi-am înfășurat timpanul,
murind de patru ori pe rând.

Apoi m-am rostogolit spre chiuvetă
ca spre sânul unei mame… de tinichea,
am vomitat ce nu trăisem niciodată...
și-am adormit în poziția mea.

Doamne, cât de departe ești când cerul mi se frânge?

De ce-mi lași pașii să alunece-n tăcerea adâncă?

În noaptea fără margini strig numele Tău,

Dar ecoul mi se întoarce gol, fără răspuns.

M-ai zidit cu lacrimi și foc,

M-ai învățat dorul și crucea,

Iar acum tremur în praf,

Ca o frunză uitată în toamnă.

Vrăjmașii mei râd și spun:

„Unde este Dumnezeul tău?”

Dar eu îmi port rana în piept,

Ca o rugăciune nerostită.

Ridică-Ți ochii, Doamne, spre valea durerii,

Atinge cu degetul Tău rana mea aprinsă.

Nu mă lăsa să cad în uitare,

Nu mă închide în noaptea fără margini!

Tu ești scutul inimii mele,

Și în Tine nădăjduiește plânsul meu.

Adu-mi lumina zorilor,

Și voi cânta iarăși numele Tău printre vii.

Fă-mă Doamne apă, 

Lumea să mă bea, 

Viața să înceapă, 

Chiar din palma mea. 

Să fiu un izvor, 

Să curg pe vecie, 

Ca un aprig dor, 

Lumea să mă știe. 

Fă-mă câmp cu flori, 

Raiuri pe pământ, 

Să le dau culori, 

Și fluturi zburând. 

Să fiu fir de mac, 

Roșu ca un sânge, 

În râs să prefac, 

Ochiul care plânge. 

Fă-mă Doamne vânt,

Să mângâi ușor,

Fruntea ce-n pământ,

Plânge cu mult dor.

Să fiu adiere,

Dulce alinare,

Să duc mângâiere,

În inimi amare.

Fă-mă cer senin,

Stele să presar,

Peste-al lumii chin,

Să-i fiu far hoinar.

Să fiu lună blândă,

Tainic legământ,

Noaptea să-mi ascundă,

Lacrima-n pământ.

Fă-mă doar o clipă,

Un bob de lumină,

Să aprind în pripă,

Iubirea divină.

Dragostea s-apară,

Să mă sting pe cruce,

Răul tot să piară,

Omu-n rai să urce.

Mă uit in jur, nu știu, urc sau cobor,

Parcă, aș fi pilot, pe-un avion în zbor,

Dar nu, eu sunt aici, jos pe pământ,

Și doar visez și, am zborul în gând

De mic am vrut, să urc pe înălțimi,

Și să privesc în jos, din-nalte culmi,

Precum un vultur, ce prada-și ținteste,

Și cum el, niciodată, nu greșeste

Să mă înalț, am încercat prin carte,

Citind, muncind, eu am avut parte,

Sus să ajung, a fost prin muncă,

Și-am adunat, pornind de la opincă

Dorința am avut, să îi ajut pe oameni,

Cu sfaturi bune, pe ai mei semeni,

Să simt cum fiecare, are bună stare,

Și linistiți, în pace, să fim între hotare

Dar multe lucruri, nu depind de mine,

Și văd pe unde merg, cum apar ruine,

Oameni săraci, bolnavi, îndurerați,

Cu chipul trist și, tare disperați

Când scriu acum, ceea ce simt,

Stau jos îngândurat și, nu vă mint,

Că-aș vrea cu toții, să construim,

Un viitor, pentru copii, cum ni-l dorim

Încă mai cred și-n, continuare sper,

Cât Soarele, va străluci pe Cer,

Că toți în lume, vom învața ce-i bine,

Și-n pace cu iubire, vom fi și mâine!

Scrisă de Cezar!

Pe curând!

În zori, când umbra se destramă,

Îmbrac în raze gândul meu,

Din roua viselor dau seamă,

Și-n suflet țin un curcubeu.

Pe ramul iernii pun veșmânt,

Din fulgi de dor țes nemurire,

Suflarea mea devine vânt,

Ce poartă urme de iubire.

Cu marea scriu pe stânci poeme,

În valuri pun un vechi refren,

Iar vântul spulberând alene,

Le șuieră ca pe-un blestem.

Și dacă timpul mă îngână,

Îl las să curgă lin, încet,

Iar fiecare clipă bună,

O țin la piept ca pe-un secret.

Așa-mi croiesc din ani cărare,

Prin noapte sorb un gând senin,

Și-n palma vieții trecătoare,

Rămân lumină și suspin.

Flacăra-mi se-nclină-n calea viguroasei expirații

Ce cu șuier îi urmează sorții unui veac trecând,

Unui far al depărtării, din vechime luminând,

Flama pală i-o scufundă în crepuscul de striații.

Între veșnicele datini, ce ne suflă în neștire,

Eu sunt firul mic din praful anilor ce-acum se sting,

Laolaltă cu pecetea morții-n care mă înting

Slovele de pe o foaie ce își pierde din albire.

Se-ntrevede cum așteaptă mâna beznei să m-apuce,

Iar din liniști fulminante se distinge-un ticăit,

Care urcă înspre zero ceasu-n ritm necontenit

Și amar recită cânturi ale zilelor caduce.

O, sufletele-n pură îndurare…

Ce înaintea hulei stau mereu,

Aflate sub săgeți cu-nveninare

Căzând ca ropotul de ploaie greu…

Oricare josnic gest o armă este,

Prilej un ins de liniște-a priva,

Și-atârnă intrigile ca o veste

Pe care mulți putea-o-ar saluta…

De toate mă simt cuprins în nepacea mea

(ca de o lacrimă ceroasă, plânsă de o lumânare),

de întuneric, de umbre, dar și de lumină,

de tot ce lumea aceasta are;

un veșnic întreg în gândul meu suspină,

iar eu încerc în cuvinte să îl pun,

dintre care, adesea, nu știu câte sunt ale mele,

câte ale unui zmeu, ale vreunui duh

ori ale unei vestiri nemaiauzite până acum.

Nimic nu mă-ndură și nu m-alină,

nimic din ce-oi mai fi văzut —

parcă mereu caut ceva necunoscut...

Părând c-așteaptă-n pace pierdutele fregate,

Răsar în largul undei ca niște pumni stâncoși,

Să le îmbrace-n piatră catargele trădate,

De flamurile sure, plutinzilor coloși.

Acolo știm să fie din timpuri cunoscute

Legendelor din vreme de vechi navigatori,

Cu inima zdrobită în palmele avute

De taina-aceea sumbră a recilor strâmtori.

Undeva se albește un capăt de tunel,

iar eu, din tren, îl aștept să vină;

prea multă vreme bezna și-a găsit sălaș în cabina mea

și prea greu mi-a venit să-i spun să plece.

Dar iată că din al ceasului ticăit rece

reiese inevitabilul trai umbrit,

mascat în trecerea prin trupul unui munte,

săpat de mâni, oră de oră să-l spurce,

până la pământ când piatra aveau să i-o culce.

Și din fiecare bucată de macadam încins,

culcată sub șinele ce tremură în drumul gigantului de metal,

se deduce și se simte cu o și mai mare vivicitate

acel moment al părăsirii

obscurității inerente corpului mineral.

Lăsat pe spate, c-o inimă în palmă tot mai mică,

stau cu ochii ațintiți în beznă,

să-i întâmpine panorama pădurii

din care aburul verii tinere se ridică.

Veșnic dorm un somn de ape,

Vast cavou și transparent,

Pân’ la car’ i-e greu să sape

Razei soarelui strident.

Tot ce știu e întuneric,

Giulgiul de-alge ce mă strâng,

Patul meu (pietrișul sferic),

Scoicile cu perle lâng’.

Vântul cozilor de pește

Unge rosu-mi leș pălit,

Care veacu-l veștejește

Undeva în negrăit.

Pene încrustate joacă

Zborul prin curent plimbat,

Ce cândva dorea să bată

Cast cotlon străluminat.

 „Naște-m-aș din nou pe lume,

Aș uita de-naltul cer,

Ce se oglindește-n spume

Și în valul cel apter...”,

Asta-mi spun din vechea beznă

Care-n ea m-a cufundat.

„Ține-aș tina lângă gleznă,

Palma mea pe trunchiul lat.”

Duce-aș dintru tine, viață, 

Fâlfâit de fluturi albi

De pe flori de dimineață,

Ca-ntr-un șir cherubii dalbi.

Eu, iar, suitor pe stele,

Vreau să cred că nu mă mint

Când voiesc de patimi grele

Să mă rup în labirint.

O, dar bolta cred c-ar merge

Către ea să mă reia...

Iar când ce-am jurat s-ar șterge,

Înspre dânsa m-aș vedea.

Și de-ar fi doar luna muză,

Iar nu zeul zilei pur,

Mi-aș purta din plin o buză

Să-i sărut obrazul dur.

Și acum, când se străvede

De prin un noian de nori,

Noaptea-i calmă își prevede

Drumul lung de pân’ la zori.

Din mormântul meu acvatic,

La vederea ei, cu jind,

Din coral făcut, fanatic,

Un tentacul larg, vuind,

Aș căta să îi întind.