Jurnal

Soțul meu m-a luat din dragoste,

mă iubește

(sau așa cred!)

îmi prescrie medicamentele antidepresive

răsfoindu-și toate cărțile și tratatele de psihiatrie,

chibzuind ore întregi,

iar tratamentul prescris îmi face bine,

încetul cu încetul dispar monștrii,

scenele de coșmar,

gândacii,

propria-i soră se-ngrijește să nu-mi lipsească nimic,

să-mi iau medicamentele,

să-mi redecoreze casa,

ceea ce nu-mi place deloc,

zadarnic încearcă să se insiuneze în viața mea,

nu mai am loc pentru nimeni,

ieri  am văzut-o umblându-mi la medicamente,

 punându-mi halucinogene în locul antidepreivelor,

cum descopăr pe internet,

și le arunc,

- Azi am să-ți fac o injecție miracol

adusă din îndepărtata Chină!  îmi spune iubitul meu soț,

și-mi injectează serul miracol,

care, într-adevăr, este un miracol,

fiindcă mă întoarce în anii copilăriei,

la prima reprezentație de balet

până la ultima,

la primul sărut,

și prima noapte de dragoste,

apoi totul se restrânge într-n punct luminos,

orbitor,

care se stinge în mijlocul țipetelor infernale ale sirenelor  Poliției...

m-am bucurat de fiecare zi apărută în viața mea

încercam de fiecare dată sentimentul pe care-l ai când te întâlnești cu o femeie

rațiunea de a fi aduna cele mai frumoase flori ale dimineții

și le punea în glastră

fiecare zi cu florile ei minunate de colț

fiecare floare cu picătura ei strălucitoare de rouă

așteptam pitit în întunericul nopții

prima rază de Soare neumblată de pașii luceafărului de ziuă

nici măcar de ochii tăi apucători

riscând să te supăr

dar tu ai râs

am fost un egoist incorigibil

m-am strecurat cu viclenie printre oameni și lucruri

am idolatrizat zeii păgâni

am dezgropat morții

iar morții dezgropați au zâmbit

„aproape că uitasem cum răsare Soarele”

devenisem dușmanul de moarte al dimineților tulburi

fără orizont și speranță

al norilor cumulus

care aduceau ploaia

al trecătorilor solitari

rătăciți printre gânduri

.

nu mă gândisem nicio clipă până atunci

că începeam

de fapt

să-mi pierd sufletul

.

ultima mea privire

înghețată în infinitul oglinzii

luase

probabil

demult

chipul schimonosit al păcatului…

azi-dimineață m-au năvălit zorile
din toate părțile
m-au smuls dintr-un vis cu lebede negre
ciudat
Natasha plecase să adune lacrimile neîncepute ale nopții
de pe frezii
la răsărit Soarele înota înjunghiat într-o baltă de sânge
mărul din fața geamului se-mbrobodise cu un voal alb orbitor
de mătase
părea o lebădă uriașă care-și lua zborul
îmi dăduseră lacrimile și nu aveam de ce să mă sprijin
simțeam o spaimă nelămurită cum mi se înfige în inimă
în creier
cum mă inundă
alteori dimineața se-auzeau tot felul de zgomote
țipete
tocurile femeilor pe scări
cești sparte
huruitul mașinilor
dacă m-aș arunca de la etaj
mă gândesc
s-ar auzi strigătul meu de disperare până la cer
ecoul însă nu s-ar mai întoarce...

îmbătrânim încet-încet

 dar sigur

simțim  pământul cum se insinuează în oase

în măduvă

cu fiecare pas înspre grădinile suspendate

ale cerului

mai adăgăm câte un pumn de țărână

la temelia năruită a speranței

lăsăm umbrele

aceste creaturi jalnice

tot mai mici

înaintea corpurilor

în Cartea lui Iov scrie că atunci când îți vezi umbra

cu ochii

încep să-ți bată clopotele

simți tămâia sfârâind în cădelniță

chemarea inconfundabilă a pământului

risipit în oameni

palmele bătucite ale lui Dumnezeu

modelând din lutul primordial omul cavernelor

Homo Australopithecus

ceva de genul acesta

murim încet-încet

dar  sigur

precum melcii

în carapacele lor închise ermetic

hermafrodiți

titulari de drept pe liberul nostru arbitru:

ultimul drum…

mă înstrăinez tot mai mult de propiu-mi suflet

rătăcind cu gândul pe autostrada visului

fără taxe de drum

restricții de viteză

pene de cauciuc

trecând peste inimă

în locul acela miraculos dintre spațiu și timp

în care este atâta liniște

încât îți auzi sângele urcând într-un crescendo dramatic

ca într-o simfonie de Brahms

gâfâind prin serpentinele minții

nimic nu se compară cu zborul fără aripi

ești mereu cu un pas înaintea luminii

surclasezi timpul

gravitația

devii  pentr-o clipă sau pentru o noapte

Dumnezeu

o palidă compensație oferită de  Marele Creator

(un fel de meșter Monole!)

 omului…

Nu mă mai interesează părerile voastre împărțite

și mă refer la toți cei care trăiesc într-o simbioză aparent comensuală

(precum cea dintre Sorina

fetița de opt ani din Baia de Aramă

și toți asistenții ei maternali

statali

procedurali

gen Maria Pițurcă!)

eu sunt gazda tuturor paraziților virtuali

chiriași simbiotici

un fel de escherihioze coli imprevizibile

în intestinele colonizate de milioane de bacterii

dacă o femeie frumoasă își depărtează picioarele

devin exhaustivi

îmi pare rău că aduc în prim-planul literaturii femeile

excluse din sanctuarul ancestral al muzelor

și aruncate în groapa cu lei

recunosc că mi-a plăcut Manifestul Medeei Iancu

despre ejaculări și violuri

numai că aceste excese sunt doar o parte a problemei

întro societate democratică în care și reciproca este valabilă

nu te arunci în penisurile lor „lungi și negre”

cum spui

pentru o clipă irațională de glorie

nimeni nu te mai va regăsi în poemul tău despre iubire

post factum…

de multe ori simțim durerea-ntregului în spate,

în piepturi, inimi sau picioare, sub forma unor  junghiuri,

(mai slabe, mai intense sau exacerbate!)

cum simte forma jugul, disconfortul existențial, în unghiuri.

dacă durerea este țipătul organului bolnav

ca un cuțit înfipt în șale, în diferite trepte,

cu unghiul nu-i atât de grav,

reflectă doar distanța fixă dintre două drepte

când o femeie se rezumă la un singur obiect,

eliminând din jur obiectele confuze,

avem de-a face, sigur, doar cu unghiul drept,

altfel ne-aflăm în fața unor unghiuri nule, ascuțite sau obtuze

nu mai vorbim când laturile ei comune,

(de-o parte și de alta-ntr-un moment!)

se întâlnesc cumva  într-o comuniune …

și când apare pe ascuns un unghi adiacent

întreaga viață ne e trasată-n unghiuri,

alții le spun mai simplu colțuri sau colțare,

așa cum apa strânge toată murdăria-n grinduri

și noi ne-ngrămădim cu toată viața în tipare...

Crescănd și dăndu-ți seamă, 

Uimești făcând minuni,

Visând și învingând teamă,

Trec nenumărate luni.

Când în sfârșit ai  învins teamă,

Te apucă o forță nemărginită,

Urlând dobori ce se destramă,

Te simți având putere infinită.

Învins-ai teamă nespus de ușor,

Și parcă te-ai îmbrăcat într-o putere,

Spre sfârșitul vieții tale î-ți iei zborul, 

Și simți o mare durere.

Te aștept să vii,

Au înflorit din nou cireșii

Parfumul lor îmi trezește mii de amintiri

Despre noi, despre ale noastre povestiri.

Și mi-e dor, nu pot minți

De tine, de noi, de clipele ce le-am petrecut împreună

De-aș putea da tot timpul inapoi

Doar pentru o singură clipă cu tine.

Cateodată vorbesc cu soarele despre tine

Îi povestesc de amor,

Dar, totuși, uneori…

El nu-mi răspunde, plânge după a lui iubire.

Te simt mereu aici, ești ca o rană deschisă

Ce nu se vindecă deloc.

Parcă-i înfiptă ca un glonț,

Pe al meu suflet.

Și mă doare, și mă alină , și mă chinuie

Nu mă lasă.

Astăzi, nici soarele nu-mi mai surâde

Norii negrii l-au ascuns departe

Florile s-au trecut, au dispărut în zare

Iar tu…

N-ai mai apărut.

Tot aici sunt,

Lângă copacii morți de frig

Aștept cu inima prăpădită,

O rază de lumină

În var ai fost tu aruncat 

Mucenicie -ai îndurat 

Pe roată tu ai fost târât,

De idolatrii ocărât,

Ai săvârșit multe minuni,

Deși ei credeau că sunt minciuni,

Atât de mult ai îndrăznit,

Cunună tu ai dobândit .

Iar trupul tău nestricăcios,

În raclă așezat,

Celor ce cred în Hristos,

Spre-nchinare le-a fost dat ,

Și din mormânt tu vindecare,

Ne-aduci la tot necazul mare.

Sfinte Mare Mucenice Gheorghe te rugăm,

Ajută -ne pe noi credința dreaptă s-o păstrăm. Amin !

               - Rada Maria 6D -

În zare,o barcă lin s-arată
Miscata în voia brizei reci,
Marea neagră fantomatică
În miez de noapte plânge derutată...

Stau și o privesc amarnic
Fluxul și refluxul ei
Îmi hrănește liniștirea,
Cu abisul ei demonic.

Albastrul-smarald al mării
Tainic, melancolic.
Înghite barca periodic
Sunt supus însingurării...

Din pumnul meu ,în coasta ta, 

Din inima mea adânc în viața ta,

Și în lumea ta strălucim ca o stea,

Te vom găsi chiar și acolo unde se retrage zeul Ra.

Poeți, fără fețe acoperite suntem secreți,

Peste umbra ta fără trup suntem discreți,

Te temi de viață și te temi de moarte

Chiar dacă ești realist , nu ai speranță pentru toate.

( Ezer Kenegdo)

Umbră indigenă în căutări subite de lumină.

Și-a uitat numele care nici tu nu-l ții minte.

Eu te-aș fi numit om cu aștepări pripite, deși nu te cunosc,

Deși după, când erai ignorat de sine,

Acel ce te știe m-a numit ,, Preaiubit'', recunosc din ape, m-a uimit.

,,Prieten așteptat și dorit'' , în ochi noi învață să iubească,

Omul ce mi-a zis cândva să las tot ,să-l urmez și voi fi fericit.

M-a așteptat și mă rabdă,curios.

(Mireille - Jeanne)

Chiar îi pasă.

Cerneală-ntunecată pe-o pagină lividă,

Circulare mișcări cu mâna avidă,

Cuvintele-i planează-n șiroaie fluide,

Pân' ce metaforele-i devin lucide.

Așa portretu-i, aplecat puternic, amplu,

Respirând greoi peste-al creației sale ansamblu,

Își preia conturul aievea. Un om simplu, un poet,

Trăind din grele sentimente ce-l sfâșie-n secret.

(Poet Secret)

Bolnavi. Dar medici.

Noi vă infectăm. Adevăr vă prescriem.

Din spitale va scoatem și în lume va aruncăm!

Acolo nu mai suntem medici. Suntem anormali.

Identificând boala, ea se asimilează în noi.

Noi n-avem mască, Noi nu suntem ca voi.

Nu ne mândrim când cuvântul doare,

Ci doar adevărului suntem loiali.

(Elda)

Un strigăt de ajutor, 

Înfundat în plâns dogoritor,

Ascunzi în lacrimi -

Ce nu rostesc cuvintele.

Pășești în întunericul viselor tale:

Răscolești abisul

Și cauți paradisul 

Și strigi... dar nu aude nimeni.

(Nor de Plumb)

 Identitatea mea, e plumb ce-l port de mic în ochi,

Îl simt din ce în ce mai greu.

În inimă-ncerc să ascund aceste gropi

Chiar dacă zborul mi-i încurcat mereu.

Văd briza ce aruncă în aer gânduri

Și parcă plânge sufletul cumva,

Încerc să-mi scriu viața în rânduri,

Uitat-am în minte vocea ta.

(Nu știu)

Nu vreau să fiu discret - 

Identitatea doare.

Pășind pe-o scară lungă 

Societatea moare.

Atunci - eu voi scrie,

Iar tu vei scri cu mine,

Și ne întoarcem ambii, 

Cu inima-n iubire.