Nevoi

Althea nu-i tulbura diminețile

cu strigăte

umbla numai în vârful degetelor

nu se strecura în pat lângă dânsul

când era obosit sau adormea cu fața la perete

când îl simțea încordat

fără chef de nimic

nu-l cicălea niciodată la cap

cu întrebări nelalocul lor

”unde-ai fost…

de ce ai urme de ruj pe guler…

de ce miroși a parfum de femeie…”

oricum el ar fi găsit o explicație science fiction

și oricum se afla în fața unui  fapt împlinit

imposibil de dat înapoi

ca timpul sau ceasul din bucătărie

îi plăcea când era el însuși

cu toate păcatele sale din naștere

de care nu era direct răspunzător

cum spunea Freud

când o sărută de o mie de ori

pe întuneric

cu mici întreruperi pentru a încuia ușa

sau a fuma o țigară

în această ordine

lucruri care nu-i provocau nicio daună

nu-l amenința cu plecarea la mama ei

neavând mamă

femeile acestea sunt întodeauna singure

n-au identitate

nu spun niciodată „nu”

nu cer excursii exotice

bijuterii

bani

fidelitatea lor arareori poate fi pusă la îndoială

docilitatea de asemenea

unele știu și glume cu tentă erotică

altele  cuvinte vulgare

de efect

au puls

37 de grade Celsius la suprafața corpului

se mișcă

zâmbesc

nu-i tocmai accesibil oricui să aibă

o femeie cyborg

de ultimă generație

made in USA

cu inteligență artificială

cu mii de senzori estrogeni

la care să răspundă precum Eva

nu

nici legile acestea lumești

nu-s tocmai în pas cu timpul

din contra

o rezoluție a UE are în vedere un plan futurist

despre reglementarea unei posibile interacțiuni sociale

dintre roboți și oameni

sub aspect etic

nu știu câți dintre noi suntem pregătiți să acceptăm încă un partener

la masa umanității

știu însă că foarte mulți

nutrim să luăm cu asalt cerul...

înțeleg că e destul de riscant să te autoclaustrezi în garsoniera ta de la etajul „cinșpe” sau în ansamblurile rezidențiale ale minții poți s-o iei razna și să te arunci pe fereastră ori să-ți tai venele cu lama de bărbierit legistul va aplica ștampila depresie pe toate certificatele de deces în toate cazurile de aruncat pe fereastră sau tăiat venele deși unii o fac din disperare alții din plictis patologic ori din prea bine nu există o cauză universal valabilă o regulă totu-i abracadabrant și aleatoriu dincolo de infatuarea ființei umane de a fi tranșat problema eternă a egalității de șanse nu e nimic concret femeia nu va fi niciodată egală cu bărbatul hoțul cu omul cinstit câinele cu pisica toți suntem unici

*

 tragi pe nas substanța anhidră a fericirii și dai cu tifla deontologilor jalnici de la televizor cine dracu’sunteți voi să-mi impuneți etica voastră nenorocită să dați breaking news-uri pe nefericirea mea ancestrală nu știți nimic despre dependența moștenită din tată în fiu n-ați auzit de predestinare autoclaustrați-vă dacă tot știți totul despre orice dacă tot puteți trimite locomotiva destinului pe o linie moartă și aruncați-vă în final de la etajul”cinșpe” al rațiunii…

Doamne

strig în pustiu

de ce mi-ai ascuns inima în spatele ochiului

să nu-mi văd propria durere zbătându-se

ca o cobră între colții mangustei

ce frumos ar fi fost să fi avut inimile la vedere

în culorile calde ale dragostei

sau în cele reci ale urii

să mergi pe stradă și să vezi inimile oamenilor

strălucind în toate culorile curcubeului

să-ți poți alege inima pereche după culoarea propriei inimi

și să îngropi îndoiala

Doamne

de ce-ai creat cuvântul înaintea minții

și l-ai legat pe dedesubt de arhipelagul inimii

unde ai  îndesat și sufletul

de ce-ai făcut din om

cea mai neverosimilă formă de viață

într-o lume la fel de neverosimilă

și ne-ai mințit când ai spus că suntem făcuți

după chipul și asemănarea Ta

vai

cui prodest...

nu cred că-i bine să forțezi dialectica

dinăuntru lucrurilor

să accentuiezi contradicțiile din sânul

materiei      

interacțiunile ei

să vezi în locul Saharei

imensa jungla a Amazonului

sau în locul amantului reginei Marii Britanii

de acum o sută de ani

pe Oliver Cromwell

de la mijlocul secolului XV

acțiunea omului

în general

ține de metafizică

de o cuantica misterioasă a instinctului

definită științific constanta lui Plank

sau neștiințific

pulsație

precum cea a vecinului meu de la etajul unsprezece

care-și ceartă nevasta în anumite faze ale nopții

într-o succesiune dizarmonică de țipăte

exprimată în radiani

și acțiunea propriu-zisă

rezultanta cinetică

măsurabilă în joule pe secundă

constanta lui Plank  fiind

desigur

aceeași nefericită marcă de whisky…

mi-e frică să merg noaptea prin viață

să bâjbâi

să nu-mi mai găsesc punctele cardinale

scara de bloc

cheia de la ușa iubitei

care mă ține de vreo trei zile flotant

noaptea toate blocurile se aseamănă între ele

mai bine rămân alături de ea

lipit de spatele ei ondulat în formă de S

ca o curbă extrem de periculoasă în drum

cu ochii deschiși

așteptând să se-ntoarcă spre mine

nu fără emoție

pentru că uneori se transformă într-o văduvă neagră

într-o femei vampir

știu că mă va devora până în zori

dar nu mi-e teamă
îi cer doar să nu mă rănească prea mult

nu-mi place să sufăr

să asist la propria moarte
să-mi văd sângele țâșnind spre cer ca apa fierbinte dintr-un gheizer

să văd cum îmi sparge toate oasele între fălci
cum mă înghite bucată cu bucată

cum îmi scuipă părțile necomestibile
oribil

dar ce nu face un bărbat pentru o clipă de dragoste…

Moartea-i la fel și pentru oameni și pentru păsări

nu poți să treci pe lângă o pasăre moartă

indiferent

și să nu-ți  ocolești rușinat sufletul

dacă am bănui câtă durere se ascunde

în moartea unui pui de vrabie

am lăsa cel puțin o lacrimă-n urmă

un semn că ne pasă

vărsăm milioane de lacrimi pentru lucruri mai simple

și n-avem măcar o tresărire în fața unei păsări înfrânte

fiindcă moartea nu poate fi decât  o înfrângere

Simfonia a cincia a lui Beethoven este răscolită

de cântecul presurei galbene

păsările dispărute ale lui Edwards ne amintesc

că suntem efemeri

nici nu mai contează dacă s-a întâmplat să fim oameni

în trecutul nostru a existat indiscutabil o pasăre

am fost însă și atunci nepăsători ca și acum

până când ne-am trezit într-o bună zi singuri…

Indeed I need more time

Until to hear the chime.

I think that is really true

That the sky is still blue.

I need still see a green forest

To pick flowers for my wrist.

I think that all is very nice

That you may still roll the dice.

I need more joy moments,

All the event enrolments,

And a thrill get to my heart

Like a ladybug at the start.

Destiny shows me the story,

The length of my life and glory.

Thank God I'm still healthy alive

And giving me faith to thrive.

pe strada mea se pierd lucruri

tot felul de lucruri

o dată am găsit o mână de om

mișcătoare

râcâia cu degetele

cu unghiile

pământul

mai încolo un ciung

dirija netulburat traficul

 într-o intersecție

și-am rămas fără grai

nu se întâmplă de multe ori

să întâlnești laolaltă cauza și efectul

nu mai spun că mâna de om

era vorbitoare

da

îi răspund

aș avea nevoie de-o mână de lucru la cules de cicoare

apoi m-am culcat

și-n vis m-am trezit cu ciungul

că-mi umple cu pietre fântâna

ce vrei, bre? îl întreb

dă-mi înapoi mâna!

Toată lumea are cuvinte

Luate fix din dicționar,

Și nu ce au ei în minte

Autentica e-un dar.

Iar pe mine nepăsarea

Încă-o dată m-a salvat.

Ego-ul e apărarea

Minții intregului sat.

La patruzecişidoi de ani şi-o zi,

Din perspectiva anilor de viaţã,

Eşti undeva la jumãtate...ştii?

Şi-oricât ai vrea copil ca sã mai fii,

Te va trãda a pãrului albeaţã.

Din ce-ţi încredinţase Dumnezeu,

Ai cheltuit aproape jumãtate.

Tot ce ai spus şi ce-ai fãcut, mereu,

Fapta cea bunã, cea de fariseu,

Vor fi, odatã, toate judecate!

Tu nu mai eşti copil, ca sã nu ai

Discernãmânt sau spirit de-observare.

Ai dreptul sã cunoşti. Dar nu numai,

Cãci viaţa ta, cu faptã şi cu grai,

Va fi catalogatã, ca atare!

Chiar dacã ai pãrinţii încã vii,

Tu porţi cu tine-o mare datorie.

Timpul, pe loc, nu vei putea sã-l ţii!

Anii se duc în zbor şi nu mai vin,

Tu nu mai eşti copil, ci OM, deplin:

Trãieşte, dar, ca om de omenie!...

Scrisă la 28.09.2021.

Ea picta doar în nuanțe triste ,

Și poezii doar sumbre scria ,

Se ascundea mereu printre umbre ,

În a sa inimă se ascundea .

Prietenii , străini îi deveneau ,

Căci toți din jur înșeală.

Ea zâmbetul , păcat îl considera,

Iar lacrimile cea ce o salva.

Cu vopsele gri picta ,

Iar în mâini ,pensula îi tremura .

La culori mai deschise visa ,

Și în viața și pe pânză.

Urasc când visez frumos: că iubirea mă atinge, că fericirea mă privește sau cum sufletul se simte împlinit.

Fiindcă mă face să mă simt mai viu, iar eu, sunt doar o carcasă goală ce ține o umbră, care cândva se numea suflet.