Nu timpul ne obosește ci graba cu care ne uităm sufletul

Privim adesea în jur și uităm că suntem făcuți din fragilitate. Pământul acesta, cu toate zbaterile și frumusețile lui, nu durează o veșnicie.

Timpul macină munții, seacă râurile și prăbușește orașele în țărâna din care au fost ridicate. Chiar și stelele își sting, într-o zi, strălucirea de foc.

În fața acestui uriaș mecanism al trecerii, totul pare sortit uitării.Și totuși, adevărata măiestrie nu stă în rezistența materiei, ci în arta lutului din care suntem plăsmuiți.

Deși suntem efemeri ca forma, avem puterea de a modela eternitatea chiar în mijlocul vremelniciei. O privire plină de sens, o îmbrățișare sinceră sau o amintire care refuză să se șteargă sunt dovezi că putem învinge timpul.

Nimic nu durează o veșnicie în materie. Însă ceea ce trăim cu adevărat — iubirea, curajul, sacrificiul și adevărul — reprezintă formele pe care sufletul le imprimă în argila vie a existenței.

Aceste virtuți lasă urme adânci, care trec dincolo de ani.Lutul din care suntem făcuți se va întoarce, în final, în pământ. Dar amprenta pe care o lăsăm nu aparține țărânei. Veșnicia nu este în pământ, ci în felul în care alegem să modelăm viața pe el.

Uneori credem că sfârsitul înseamnă pierdere, închidere, liniste fortată. Dar adevărul e că fiecare final poartă în el germenul unui nou început.

Chiar si atunci când doare, chiar si atunci când nu I-am ales noi, sfârsitul nu este o oprire, ci o schimbare de drum.

Pentru că nimic nu dispare cu adevărat - se transformă. O usă care se închide nu înseamnă că totul s-a terminat, ci că viata îti schimbă directia, chiar dacă încă nu vezi unde duce.

Si poate că, privit dintr-un alt unghi, finalul nu e decât primul pas spre o versiune a ta pe care încă nu o cunosti.

Autenticitatea este curajul de a fi în acord cu tine însuti, chiar si atunci când nu este confortabil sau convenabil. Nu înseamnă să spui tot ce gândesti fără filtru, ci să trăiesti si sắ actionezi în armonie cu valorile tale reale, nu cu așteptările altora.

Autenticitatea nu este rigiditate. Ne schimbăm în timp, învătăm, ne adaptăm. Paradoxal, tocmai această capacitate de a evolua sincer face parte din a fi autentic.

Problema apare când ne modelăm constant fard după aprobarea exterioară, pierzând contactul cu propriul nucleu.

În relatii, autenticitatea creează conexiuni reale. În muncă aduce sens. In viaţa personală, liniste. Nu garantează acceptarea tuturor, dar oferă ceva mai durabil: respectul de sine.

În linistea ce creste între gânduri

M-am regăsit ca pe-un tărâm pierdut

Nu mai caut iubirea printre rânduri

Ci în ecoul propriului trecut

Sunt templul în care-am învătat să tac,

Sunt bratele ce singure se strâng,

Cu tot ce-am fost încep să mă împac,

Și nu mă mai cert atunci când plâng.

Mã oglindesc în ape limpezi, line,

Fără să cer iertare că exist

E-o nuntă-n care mă aleg pe mine,

Chiar dacắ drumul uneori e trist.

Sunt floare, rădăcină și pământ

Un univers întreg sub acest piept,

Și-n fața mea, cu cel mai sfânt cuvânt

Mă-nchin, mă iert si învắt să mă astept.

Timpul ne poartă pe toți în tăcere,

Ca umbrele palide ale unui vis,

Ce se destramă-n lumina subtire

A zorilor reci, peste un cer nescris.

Rămân în urmă pasii de fum,

Pe străzi ce n-au nici nume, nici hotar

Suntem drumeti pe-un singur drum,

Spre-un orizont ce piere în zadar.

Nisipul curge-n palmele deschise,

Nu poti să tii ce soarta a decis,

Suntem doar cioburi de oglinzi promise,

Scântei ce cad din ochiul unui vis.

lar când lumina va veni deplină,

Să steargă urma umbrei de pe zid,

Vom fi doar praf, si liniste, si vină,

În ceasul care-ncepe să se-nchidă.

A iubi înseamnă a accepta misterul fără a-l forta să se dezvăluie. Este o formă de curaj tăcut, o alegere de a rămâne prezent chiar si atunci când sensul se destramă.

În iubire, omul nu caută nemurirea, ci adevărul clipelor trăite pe deplin, chiar dacắ ele sunt finite.

Astfel. iubirea adevărată nu învinge moartea si nici nu o neagă; o priveste în fată si continuă să existe. lar în această continuitate lipsită de explicatii se află cea mai pură expresie a umanului.

De ce taci de-atâta vreme
Lăsând vântul rece-n casă
Să colinde peste clape,
Peste foi cerneala-i ştearsă …
De ce speri în mângâiere
Nu-i decât flacără stinsă
Nu te încălzi cu vorbe
Orişicum timpul....tot trece!
De ce?

Ai fost... altfel.

Nu pot să explic.

Te-am iubit cu un fel de foc pe care nici măcar eu nu știu cum l-am ținut aprins.

Și uneori mă ardea, dar nu-mi venea să-l sting.

Încă mă gândesc la tine în mijlocul melodiilor. Încă îți asociez versuri care mi-au rupt sufletul.

Și totuși...

Ieri, nu m-a durut.

Ieri te-am putut iubi fără să sufăr.

Poate pentru prima dată.

Poate pentru că am învățat să te port altfel.

Poate pentru că în loc să aștept îmbrățișarea ta, am știut că mi-o  pot imagina și e de ajuns.

Afară este înnorat, 

Înnorat e și in suflet 

Din ochii mei, au tot plouat 

Într-una lacrimi, lacrimi multe. 

Ma uit in jur și caut mereu, 

Caut o cale de scăpare 

O cale ca să pot să fug

De adevărul care doare. 

Ma-întreb mereu unde greșesc 

De ce din rău, merg înspre rău?

Ce am făcut atât de grav 

De-mi plânge sufletul mereu?

De ce nu pot fi fericit,

De ce mă macină conștiința?

De ce mereu sunt vinovat 

Si îmi zdrobesc mereu ființa?

Nu pot sa înțeleg de ce, 

Și nici sa schimb ceva, nu pot

Am obosit sa tot încerc... 

Parcă și sufletul mi-e mort. 

corpul meu

mereu privit ca pe un obiect

un trofeu

de agatat deasupra patului

vine la pachet

cu un suflet

atins de simple gesturi

si vorbe dulci

(uneori aruncate în vant

doar ca sa ma impresioneze

astfel incat sa mi vând trupul

celui doritor)

cand tot ce imi doresc

este doar sa vorbesc

si sa ti ascult

toate suferintele prin care ai trecut

sperand ca si tu

m ai asculta pe mine

atunci cand imi vine randul.

sperand ca vrei sa mi atingi sufletul

sa mi simti inima bătând

zgomotos

pentru ca prea rare sunt momentele

in care sunt considerata

mai mult decat un trup frumos.

sper sa fiu

intr o zi

indeajuns de buna.

La cântul lăuntric
Paltinul,  de pădure s-a îndepărtat
Multe  zile și nopți pădurea l-a strigat
Strigătul pădurii
De lutierul vestit a fost auzit
Cu aură de sunet muzical
El, spre pădure  a plecat…

O creangă văzându-l în luminiș
În arcuș s-a preschimbat.

Bătrânul lutier
Cu măiastra-i vioară
Cântă pădurii,  cântecul a răsplătit
Copacul paltin
Ce-n atelierul lui, cândva, a poposit…
Mereu pădurea cântă-ntr-o vioară!

Şi cum să fie alb, când noi îl înnegrim?

De false judecăți corecte 

Crescute-n ani de critici, de suspin

De mari orgolii ce revin

Şi iarăsi.. tot revin

Oh, tu Mândrie! mândră rece calitate

Ce crezi că tu le poți a socoti pe toate

Eşti frate geamăn cu Orgoliul

Şi el şi tu, aievea judecați

Ca fiind superiori şi veşnici

Dar veşnic asprii, neînduplecați

Sunteți doar falşi modeşti şi binevoitori

Şi totuşi ..judecați!

Nici Soarele-n splendoarea-i rumenă de foc

Nu poate potoli asemenea potop

Potop de sete de dreptate,

Potop de ruginite creiere deşarte

De ură, de mândrie, de umilință vie

Ce te aduc să simți, să spui, 

Să crezi cu patos, cu tărie

Că viaţa e doar parte din Mândrie

Deşi eşti ființă unică şi încă vie

Ce ai crescut cu demnitate pură şi lucie

În zece ani de lupte de dreptate

De compromisuri limită, forţate

Ajuns-ai să le spui pe toate

Cuvinte aspre şi grețoase

De-ar fi mai blânde ale tale

Limbă de foc, inimă de taur

De-ai şti că tot şi toate ce le judeci

Au şi din gena ta o parte

Poate ai fi mai iubitoare

Aşa cum spui că eşti de fapt

Aşa cum le pretinzi pe toate

De cauți mereu vină

De critici în surdină

De poveşteşti adesea tuturor

Că tu eşti doar lumină

Iar eu adesea întuneric copt

De crezi că astfel sunt de vină

Cum vrei să nască un nou nou

Şi-o mare nouă, pură, fragedă lumină?

Când frate ți-este ura, mândria şi orgoliul 

De tot repeți aceeaşi strofă

Ți doar să-mi spui că eu,

Sunt tot acelaşi negru vis, 

Sunt tot acelaşi om - neomul

Marius Ene, 27.07.2023, Brasov, Romania