Arta lutului

A iubi înseamnă a accepta misterul fără a-l forta să se dezvăluie. Este o formă de curaj tăcut, o alegere de a rămâne prezent chiar si atunci când sensul se destramă.

În iubire, omul nu caută nemurirea, ci adevărul clipelor trăite pe deplin, chiar dacắ ele sunt finite.

Astfel. iubirea adevărată nu învinge moartea si nici nu o neagă; o priveste în fată si continuă să existe. lar în această continuitate lipsită de explicatii se află cea mai pură expresie a umanului.

Amurgul nu grăbeste trecerea. El acceptă. Lasă lumina să se retragă fără împotrivire si ne învață că sfârsitul nu este o'ruptură, ci o forma de continuitate. Nu se pierde nimic, ci se reasază. Culorile nu iî dispar, se adună într-o ordine pe care ochiul nu o mai cere, dar mintea o recunoaste.

Există un timp al plecării care nu cere regret ci luciditate. Acel moment în care înțelegi că a lăsa nu înseamnă a renunta, ci a face loc. Cine poate privi apusul fără dorinta de a-l opri va întâmpina noaptea fără teamă stiind că întunericul nu neagă lumina, ci îi oferă repausul necesar pentru a putea fi din nou.

Cei care iubesc profund nu oferă doar picături de apă. Ei își varsă întregul ocean peste țărmuri uscate. Își dăruiesc valurile, refluxul și toate mânăstirile de corali ascunse în adâncuri.Iar când țărmul se retrage, oceanul rămâne un deșert de sare.

Rămân peșteri goale pe care nicio maree străină nu le mai poate umple cu adevărat. Dar pământul continuă să se rotească. Într-o zi, privești cicatricile lăsate de furtuni pe stânci. Realizezi că tocmai acele valuri care te-au izbit te-au șlefuit în diamant.

Ai învățat să prețuiești limanul liniștit, apele curate și navigatorii care rămân ancorați lângă tine când nu mai ai faruri aprinse, ci doar naufragiul tău sincer.

Unele epave nu se vor ridica niciodată de pe fundul mării. Anumite ecouri vor bântui mereu prin recifele de gânduri. Însă timpul te învață să transformi adâncurile dureroase într-un refugiu cald, unde poți înota din nou fără teamă de înec.

Autenticitatea este curajul de a fi în acord cu tine însuti, chiar si atunci când nu este confortabil sau convenabil. Nu înseamnă să spui tot ce gândesti fără filtru, ci să trăiesti si sắ actionezi în armonie cu valorile tale reale, nu cu așteptările altora.

Autenticitatea nu este rigiditate. Ne schimbăm în timp, învătăm, ne adaptăm. Paradoxal, tocmai această capacitate de a evolua sincer face parte din a fi autentic.

Problema apare când ne modelăm constant fard după aprobarea exterioară, pierzând contactul cu propriul nucleu.

În relatii, autenticitatea creează conexiuni reale. În muncă aduce sens. In viaţa personală, liniste. Nu garantează acceptarea tuturor, dar oferă ceva mai durabil: respectul de sine.

Timpul aleargă fără să întrebe, dar sufletul nu cunoaste graba. El trăieste în adâncimi unde clipele nu se măsoară, ci se simt. Într-o lume care cere mereu mai mult, sufletul cere doar adevăr si liniste.

Poate că adevărata întelepciune nu stă în a ajunge repede, ci în a sti când să te opresti.

Pentru că nu tot ce este valoros se câștigă prin fugă; unele lucruri se dezvăluie doar celor care au răbdarea să asculte tăcerea.

În linistea ce creste între gânduri

M-am regăsit ca pe-un tărâm pierdut

Nu mai caut iubirea printre rânduri

Ci în ecoul propriului trecut

Sunt templul în care-am învătat să tac,

Sunt bratele ce singure se strâng,

Cu tot ce-am fost încep să mă împac,

Și nu mă mai cert atunci când plâng.

Mã oglindesc în ape limpezi, line,

Fără să cer iertare că exist

E-o nuntă-n care mă aleg pe mine,

Chiar dacắ drumul uneori e trist.

Sunt floare, rădăcină și pământ

Un univers întreg sub acest piept,

Și-n fața mea, cu cel mai sfânt cuvânt

Mă-nchin, mă iert si învắt să mă astept.

N-am mai scris de câteva zile, lungi, inerte
n-aș spune din teamă
căci varul de pe pereți se mai cojește,
cu timpul.
Am lăsat să curgă zilele, o inerție proastă
să se amestece, ca apa și uleiul

Căci nu vreau să-ncep elegia
cu tot ce-am mai arhivat prin creier,
din instinct
m-aș înjura cu logica
și cu răbdarea.
Aș creiona un gol absurd
de ne-nțeles, o critică a teoriei despre om
Aș umple bule de oxigen cu gol.

Aleg să mai așez un raft, acolo sus
să îndes registre care dau pe-afară
cineva să le crape post-mortem
s-aibă ce să pună pe foc,
hârtie galbenă și ieftină,
goală.

E 

S-a oprit un porumbel din zbor

Să-mi spună o taină;

Cu glas timid, tremurător

Să-l însoțesc spre orizont,

Până la iarnă.

Și i-am răspuns: nu pot să vin,

Sunt tot în colivie.

Cu gratii de venin și de furie,

Cu sufletul rănit și-n agonie,

Nu știu dacă sunt moartă,

Sau sunt vie.

Să nu disperi, și eu,

Am o aripă ruptă

De frații mei de sânge, cu tril melodios,

Dar mă înalț în zare

Să duc mesaj în lume,

Ofrandă de iubire, de dragoste, de dor.

Prietenul meu drag,

Cu omul e mai greu,

E păcătos din fire

Îl pierd pe DUMNEZEU.

Și se înfruntă-n lupte perfide, fără milă,

Cu un final haotic;

Dar nimeni nu câștigă.

Să ne unim e cheia,

pierdută din trecut

S-aducem armonia și pacea pe pământ,

Copiii să zâmbească

Cu ochi senini sub soare,

Și să semnăm cu toții

În CARTEA DEONOARE!

Viorica E.

Am ajuns într-un loc ciudat, o sală mică, dar care părea mult mai vastă decât era în realitate. Aerul era umed, ca într-o lume semi-acvatică, dar nu simțeam frig sau căldură. Apa umplea doar găurile și bazinele care duceau adânc în jos, fiecare etaj având câte o gaură plasată la distanțe de un metru una de alta în podea. Apa nu inunda întreaga încăpere, ci doar acele găuri și bazine care deveneau obstacole pe măsură ce coboram.
Coboram prin acele găuri, fiecare pas fiind o provocare. Fiecare nivel mă adâncea într-un loc mai străin, iar apa mă înconjura, dar nu o simțeam rece sau caldă, doar ca o prezență constantă, ca o barieră tacită care îmi limita mișcările. Ceilalți care erau cu mine erau prinși deja, iar eu eram singurul care mai avea o șansă.
Cei care fuseseră prinși înainte nu aveau nicio posibilitate de scăpare. Pașii gardienelor se auzeau pe coridoare, iar umbra lor părea să bântuie locul. Nu le-am văzut niciodată fața, dar prezența lor era ca o amenințare constantă, umbra lor parcă neferindu-se de nimeni.
După ce am coborât la ultimul nivel m-am apropiat de ultimele obstacole: trei lasere albastre. Am reușit cu grijă să le ocolesc, fiind extrem de atent la fiecare mișcare. Mă simțeam aproape acoperit de o presiune constantă, iar în fața mea se află ușa mecanică care părea să ducă spre libertate.
Aici era ultima provocare: paznica. Ea stătea doar după ușa mecanică, adesea absentă, dar uneori era acolo. Dacă ușa se deschidea și paznica nu era prezentă, aveam o șansă să scap. Dacă era acolo, totul era pierdut.
Ușa s-a deschis, iar în acel moment am văzut cuvântul „Nu” într-un chenar albastru, semn că totul se oprea acolo.
Nu știam exact ce se întâmplase, dar știam clar că paznica era acolo, în spatele ușii, și că șansa mea de a evada tocmai se încheiase după ce am văzut scrisul în chenar cu albastru deschis
În acel moment, am încercat să fug spre stânga, în speranța că voi prinde o fereastră de timp, paznica era îmbrăcată într-un costum militar negru, cu un aer autoritar și perfect camuflat în acel loc. Uniforma ei era impecabilă, iar prezența ei transmitea o senzație de control absolut asupra locului.
În jurul meu, peisajul era complet pustiu. Pământul semăna cu un tip de nisip pământiu, nici prea negru, nici nisipos, dar dădea impresia că locul nu era nici natural, nici uman, visul s-a încheiat atunci, lăsându-mă cu o senzație de neliniște.
Fuga mea a fost ca o cursă contra timpului, dar știam deja că, indiferent ce aș face, paznica mă va prinde.
M-am trezit cu un sentiment straniu, ca și cum am trăit într-o realitate paralelă. Poate că acea lume nu a fost doar un vis. Poate că suntem mai mult decât am înțeles vreodată.
Poate dacă nu aș fi încercat atunci să evadez, sau dacă aș fi încercat mai încet, sau mai repede, poate că aș fi avut noroc și ea nu ar fi fost acolo, după ușa mecanică. Era un joc al șanselor, un joc al timpului, și niciodată nu știam ce ar fi urmat. Uneori, paznica nu era acolo, iar ușa se deschidea liber, ca o oportunitate care dispărea într-un moment necunoscut Alteori, însă, era prezentă, acoperită în acea uniformă militară neagră, cu un aer de autoritate profesionist.
Nu știam de ce câteodată era acolo și câteodată nu. Poate așa funcționa acel loc, poate era o parte din jocul ăsta ciudat, sau poate că nu aveam voie să știu. Tot ce știam era că, de fiecare dată, șansa de a scăpa părea să fie doar un miraj, iar fuga mea, oricât de bine calculată, nu ar fi schimbat nimic fiindcă nu poți să calculezi nici timpul în vise și chiar dacă aș fi calculat timpul, rezultatul ținea de acel moment imprevizibil, de acea fereastră de oportunitate care apărea sau dispărea într-o fracțiune de secundă.
Nici măcar eu nu puteam anticipa când și dacă paznica ar fi fost acolo. Era ca și cum totul depindea de un noroc subtil, o sincronizare perfectă între momentul când ușa se deschidea și când ea ar fi fost absentă sau prezentă.
Visul sugerează că nici controlul nu este complet, iar în fața unui astfel de obstacol imprevizibil, există un echilibru fragil între noroc, alegere și timp, totuși în lumea aia am simțit că e ceva mai mult, ceva de care nu știm, și chiar dacă am apucat să fug, răspunsul care îmi apăruse deja în chenar era o certitudine a ei că eu nu evadez, deci știu ce s-a întâmplat după ce visul s-a terminat..chiar dacă am crezut că poate am scăpat
Când ajungi lângă ușă și nu vezi pe nimeni, parcă te ia valul unei speranțe, poate că în momentul acela, chiar simți că ai șansa ta și că nu e nimeni după ușă.
Dar, deși îți vine să crezi că ai scăpat, există o neliniște adâncă în tine, o îndoială care îți răsună în minte: chiar nu poți să știi sigur.
Și poate asta e lecția pe care o învățăm în final: că nu ne putem baza doar pe ce știm. Chiar și atunci când simți că ai înțeles totul, că ai găsit drumul corect, încă există o infinitate de incertitudini care pot schimba totul într-o secundă.
Așa cum nu putem anticipa niciodată dacă paznica va fi acolo sau nu.

Necreat e gandul...

Si totusi noi cream amintirea viitorului,

Atasam himera de intentie, s-apoi, rusinati de impudenta,

O-nchidem in colivia moralitatii pentru a avea pe ce da vina.

Cararea aceasta e lunga...

Cu spinii tristeții,cu raza iubirii,

Cu fulgerul durerii,cu zambet- trandafirii,

Cu umbra nepăsării,cu pulberea deznădejdii,

Cu ploaia îngrijorării.

In spate strălucesc zorii vieții,

In fata,zarea apusului se-arata...

Pe-alocuri,frumusețea visării,

Cararea aceasta e lunga,

Am obosit de-atata drum,

Dar pasu-mi la capăt nu vrea să ajungă..