Când alții dorm
îmi iau viața la braț
fără prea multă tragere de inimă
mi-aș fi dorit în noaptea aceasta dintre ani să fiu singur
doar eu și sufletul meu
să ne putem plânge în voie pe umăr
undeva în afara instanțelor de apel ale timpului
aproape imposibil
cunoscând toate ifosele și pretențiile vieții
veșnic nemulțumită
de aceea îmi calc pe inimă și o accept
ca pe o fatalitate
cineva ar putea crede că ne iubim
văzându-ne braț la braț în mijlocul nopții
eu sobru
cu ochelari și cercel în ureche
ea îmbrăcată frivol
ca o femeie de moravuri ușoare
dar nu-i așa
între noi nu există dragoste
relația noastră se bazează pe interes
precum cea dintre doi frați siamezi
da
ne plimbăm și-n seara aceasta pe lângă quasari și stelele fără soț
ireductibilili
Doamne
ce sentiment înălțător îți dă această pasăre împăiată a liniștii…
Стихи из этой категории
In așteptarea morții
...664, 665, 666 picături de sânge...
Foame nu-i, nici frică, nici durere,
Disperarea a trecut în timp,
Un Prometeu mâncat încet de ciori pe câmp.
Și doar o secera și un ciocan se vede
Adânc în cerul plin de stele însângerate,
Ce-mi luminează calea spre apusul mult dorit
Și aștept, aștept la infinit...
Și fericit că voi vedea în iad pe acei eroi,
Ce luptau din neștiință poate și prostie
Pentru o lume fara regi și dumnezei,
Aștept... fie să stau și-o veșnicie...
disensiuni/6
savoare și miros îmbietor
de panseluțe
picurate-n sos de
okonomiyaki.
÷
timp înghețat,
pisica-și unduiește coada
printre
little boy și fat man.
Starea de vomă
nu mai am putere să lupt cu forțele oarbe ale naturii
cu zbuciumul incoerent al vântului
cu reacțiile necontrolate ale norilor
ale ploii
cu înverșunarea de neînțeles a lui Don Quijote
băgați-mă sub ghilotina purificatoare
a lui Robespierre
despărțirea capului de trup poate fi o soluție convenabilă
un protest împotriva injustei condiții a omului
am ajuns să nu mai cred în nimic
am ars tot fitilul speranței
acum înot în derivă prin ceara fierbinte a vieții
care se va răci până la urmă
peste o mie de ani cineva ne va găsi
în nu știu ce deșert al Cosmosului
și se va mira că nu aparținem niciunei specii umane
cunoscute
că ADN-ul nostru are numai două spirale
că suntem muritori
niște forme primare
amibe
cât să mai îndurăm această tiranie a morții
mileniu patru va fi
cu siguranță
al vieții veșnice
ia-ți înapoi ghilotina ruginită de timp
bătrâne Robespierre
Hamlet nu se mai joacă demult…
Iluzii
Într-o mare de tristețe
Vezi doar un strop de speranță,
Împrejuru-ți triste fețe
Disperate se agață
De minciuni și de iluzii
De un rai închipuit,
Râd în hotote nerozii
Când te-nchini la chip cioplit!
Se ridică marii trântori
Să le dea la toți povețe
Stau plebeii rânduri-rânduri
Taina vieții s-o învețe!
Bucuria și necazul
La un loc par a se strânge,
Tristețea la braț cu hazul
Stau acum ca frați de sânge.
Simfonia neputinței
Astăzi imn ne-a devenit,
Cântăm oda biruinței
Umilind pe cel lovit!
(A.C. - Iași)
Flori si Daria
Să visezi la un motor
Tre'să fii visător
Dacă te dobori ușor
Nu uita că poți să zbori
Fără temeri...
Uiți de rele
Dacă cazi,ridică-te
Și adu-ți aminte ...
Că ești doar tu cu tine ...
Fără altă lume toxică în împrejurime
Dacă unul nu te susține...
Crede doar tu în tine
O să vezi ca reușești
Visele sa le îndeplinești
Motorul viselor tale
E acum în depărtare
Eu continui sa visez
Chiar dacă nu reușesc
O sa încerc sa ma calmez
Și visul sa mi-l îndeplinesc
Pe cont propriu
lucrurile din viața mea îmi succed vieții
la naștere m-am treazit într-o cameră goală
proaspăt zugrăvită în alb
îmi aveam doar gândul cu dinții de lapte
prieten
și ochii
în care se răsfrângeau tot felul de forme ciudate
precum focul
„ia mâna de-acolo că te arzi!”
îmi striga mama
iar eu descopeream înțelesul verbului „ a arde”
în durere
așa am învățat până la urmă toate verbele
substantivele
chiar și adjectivele
nu mi-a mai trebuit decât să descopăr rostul ascuns al lucrurilor
într-o nevoie febrilă de cunoștere
denumită iubire
ceva ce se aseamănă cu accelerarea bătăilor inimii
aparent fără niciun motiv
ca și în dragoste
de altfel
dar că lucru acesta trebuie să-l descoperi și să ți-l explici
singur…
Другие стихотворения автора
Destine
Nu-mi cere să-mi calc pe inimă. Nu-ți pot deschide din nou sufletul
din carapacea tristeții.
Mai lasă-mă un an să-mi oblojesc rănile
mi-ar fi imposibil acum să te privesc în ochi cu mintea limpede,
există încă prea mult sânge la locul faptei
și prea multă confuzie.
Încearcă să înțelegi că dragostea mea e în stare de șoc
sub perfuzie,
probabil că n-o să-mi mai revin niciodată,
copilul nostru se va naște orfan într-o zi de duminică,
tu nu vei accepta să-i tai cordonul ombilical cu care s-a sufocat în timpul travaliului
și nu te va putea obliga nimeni.
Îl vei ține în viață doar ca să-mi amintești ce s-a ales din dragostea noastră,
oamenii vor întoarce capetele după noi siderați
nu vezi în fiecare zi o femeie trăgând după dânsa placenta cu pruncul înăuntru...
.
Din volumul „Alb și Negru”, aflat în lucru
Clopote
Hemingway se înreabă retoric și-acum
„pentru cine bat clopotele!”
ne întrebăm și noi
din când în când
fiecare în dreptul nostru
n-am înțeles însă niciodată de ce scatii
își iau speriați zborul din turla bisericii
.
și de ce aerul plesnește ca o bucată de sticlă
.
cine se teme de bocetul clopotului
care se sparge în urechile surde ale timpului
.
răspunsul e ca un sloi de gheață
în mijlocul oceanului arctic
.
un moment de reculegere
.
nu am o reprezentare exactă a morții
dar asta ne amintesc clopotele
și-oricât de puternici am fi
nu putem să ne astupăm cu toții urechile
să ne ferecăm sufletele
ca să oprim ecoul lugubru al bronzului
.
și-atunci ne zăvorâm în noi înșine
printre spaimele noastre ancestrale
păstrând în amintirea femeilor sacrificate pe altarele bărbaților morți
.
un moment de reculegere
.
din întunericul cel mai negru al minții
ne împresoară vânătorii de capete
canibalii
vikingii
aztecii
întreaga cohortă a morții
ne ajunge din urmă blestemul sângelui
țipetele disperate a celor rămași fără inimi
rânjetul sadic al zeilor
iar noi
ultimele vlăstare ale umanității
ridicăm din umeri într-un simulacru de părere de rău
.
un moment de reculegere
Oglinzi paralele
Locuise câteva luni la Nice, pe riviera franceză. Pierre era dadaist sau, cel puțin, așa se credea, un tip simpatic, luat în ansamblu, dar cam „ sărit”, la o privire mai atentă. Își tatuase pe piept dada lui Jean Arp „...Le père s’est pendu/ à la place de la pendule/ La mère est muette. / La fille est muette./ Le fils est muet / Tou les trois suivent/ le tic-tac de père...” și chipul serafic a lui Tristan Tzara, pe spate, în semn de admirație pentru ea, pesemne, fiindcă de România nu auzise. De câte ori își amintea de dânsul, îi reveneau în minte invariabilele je veux-uri și nelipsitele oui-oui-oui-uri, cu care aproape o înebuniseră. Nimic altceva. Din motive pe care nu și le putea explica, își reprima reveriile despre ultimile nopți petrecute cu dânsul, dezbrăcată și dezinhibată, neexplicându-și ce fusese în capul ei!
„ Așa cum vine, se gândi el, ai zice că zboară, că nu are nici un contact fizic cu pământul”. E înaltă, subțirică, are o claie stufoasă de păr, cu reflexe de roșu spre castaniu, care i se revarsă pe spate, ajungându-i până la șolduri. Merge cu pași mărunți de parcă ar sta, având grijă ca la fiecare pas să-și retragă piciorul cu care pășește, spre interior, în timp ce cu celălalt execută o jumătate de pas înainte, urmat de o flexiune a șoldului opus, lăsând impresia că o face natural, deși este evident că mișcarea ascunde un exercițiu exersat îndelung. Poartă o rochie albă din mătase, cu decolteu rotund și terminație brodată, espadrile cu toc plat, de aceeași culoare, încălțate pe piciorul gol, telefon mobil, de demensiunile unei cărți, format A5, în mâna dreaptă, și nelipsita poșeta Lady Dior, atârnată de umăr. Soarele, care bate din spate, adaugă detalii interesante pentru ochiul iscoditor al unui bărbat, precum linia curbă a coapselor, desuurile și multe altele...
Coborâse la capăt de linie dintr-un autobuz supraaglomerat, făcută sandwich între doi bărbați, care lăsau, impresia că vor s-o protejeze, fiind însă trădați la scurt timp de apariția unor protuberanțe cu tendințe de expansiune, de ieșire în relief, acolo unde, de obicei, predomină senzația de liniște absolută. Victor îi dăduse reper crucea din vârful Măgurii, foarte ușor de reperat din locul în care se afla, problema era cu „poteca”, ( o cărăruie îngustă și sinuoasă, cu porțiuni accidentate, înghițită pe alocuri de ierburi înalte și de buruieni ), a cărei ascensiune nu părea tocmai comodă pentru o femeie în rochie albă și espadrile.
” Tipic! își zise ea cu năduf, sărind peste un șanț destul de lat, sub privirile celor doi bărbați din autobuz, care coborâseră și ei la capăt de linie și păreau interesați să afle încotro merge. Numai lui îi putea trece prin minte să mă cheme aici, în vârful Măgurii, la dracu`-n praznic! Iar eu, mai nebună ca el, am acceptat!” prostește, așa cum i se mai întâmplase o singură dată, cu tatuajul acela penibil, sugerat de Pierre, sub buric, un oui cu ochi și săgeată în jos, de care acum nu era prea mândră. Dacă ăștia doi mi-au pus gând rău, ce mă fac?”. Mergea cu frică, privind în toate părțile, ignorând scaieții, care-i zgâriau gleznele, denivelările, urcușurile abrupte, până când îl zări în apropierea crucii, în pantaloni scurți și tricou, tolănit în iarbă, scrutând valea. Nu arăta rău deloc, îl mai văzuse îmbrăcat așa, lejer, într-o duminică seara, când încercase, fără succes, s-o aibă. Era clar că va încerca din nou ( acum avea și explicația alegerii locului! ) iar ea simțea, contrar oricărei logici, că nu se va mai opune ca atunci! Fiindcă, ulterior, îi păruse rău.
wow! exclamă el, luat prin surprindere. Focoasa călcase pe ceva și căzuse în fund, executând o piruetă amplă cu picioarele, care se dovedi mai tare decât imaginația. Rochia albă mușcase semnificativ din clorofila ierbii, adunându-i-se în jurul taliei, deasupra chiloțeilor de dantelă, formali. Observase și tatuajul, interesant din locul și poziția aceea, dar nu schițase niciun gest care i-ar fi putut leza demnitatea, cam șifonată, ce-i drept. O urmări cum se ridică, cum își netezește cutele rochiei, părul, și cum își reia mersul, parcă mai puțin elaborat. Si era toată numai zâmbet.
Dobitocul, scrășni ea, enervată de rânjetul lui, parcă n-a mai văzut o femeie căzând! Un domn adevărat se face util în asemenea situații! Bărbații ăștia!”. Nu-i mai despărțea decât vreo cinci pași, când îl văzu ridicându-se și făcând câțiva pași în întâmpinare. Îi răspunse întorcând și celălalt obraz, prefecându-se că nu observă ștergerea, aparent întâmplătoare, a buzelor cu buzele sale, aflate pe traiectoria obrazului întins. Dar îi plăcuse. O nemulțumea însă faptul că-și înverzise rochia și că n-avea o soluție la îndemână ca s-o curețe, așa că acceptase fără să ezite invitația lui de a se așeza pe iarbă.
Dinspre crucea monumentală se apropie o femeie de vreo douăzeșicinci de ani cu două cești de cafea pe o tavă aurie. Victor o rugase să i le aducă cum aparea „iubita”. Grațiela, fata în rochie albă, zâmbi.
- De unde ai știut că-mi place cafeaua amară? îl întrebă pe Victor.
- Am riscat!
- Riscă și o idee despre cum aș putea scoate verdele ăsta de pe spate!
- Risc eu, se amestecă fata cu cafeaua. Am un derergent special care scoate verdele!
Victor fluieră a admirație.
- Ai auzit! Ce mai așteți?
Grațiela nu păru dispusă să-i urmeze îndemnul, însă gândul de a se întoarce acasă în halul acela, care ar fi stârnit tot felul de comentariii băieților și fetelor din scara blocului, o făcu să se răzgândească. Își scoase rochia și i-o dădu femeii de la pensiune.
Cei doi bătrânei intrară în parc și se așezară pe o bancă. Erau obosiți, într-adevăr, dar fețele lor radiau de fericire. Fața bătrânului radia, în plus, și de altceva. Bătrâna, care-l cunoștea foarte bine, deveni curioasă.
- Poți să-mi spui ce te amuză atât de mult?
El făcu un semn din mână ca și când ar fi vrut să spună că nu era nimic important.
- Insist! perseveră bătrâna.
- Bine, numai să nu te superi!
- Lasă asta la aprecierea mea!
- Mi-am amintit de întâlnirea noastră de pe Măgura, de chiloțeii tăi de dantelă cu găurele și de multe altele!
- Porcule!
Btrânelul zâmbi șmecherește.
- Ți-am spus eu că te superi!
- La vârsta ta oamenii se mai duc la biserică și se roagă pentru iertarea păcatelor!
- Nu-ți mai spun că mă întreb și azi, după patruzeci de ani, dacă atunci ai alunecat întâmplător sau a fost o căzătură intenționată?
- N-ar strica să te vadă un medic psihiatru!
- Tatuajul însă m-a dat peste cap!
Bătânica roși ca o fetișcană de optsprezece ani!
- Lovi-te-ar apoplexia!
- Zi că nu-ți mai amintești și tac!
- Uite că nu vreau! se stropși ea, evitând un răspuns direct...
Pesimism
ce aș mai putea spune azi despre ieri
într-o singură frază
aș zice că am mai murit încă puțin
că mi-a mai căzut încă o frunză îngălbenită
din ram
că pământul mi-a ajuns la genunchi
prostii la timpul trecut
elucubrații
nu poți fragmenta după astfel de criterii
timpul
acest perpetuum mobile care se-nvârte continuu
dinlăuntru-i
spre un punct fix
noi am inventat calendarele
ceasurile
clopotelele
am pus stavile în calea apelor
inutil
ne-am revendicat zborul
încercând să surclasăm timpul
ne-am întors acasă din spațiu mai tineri
decât cei lăsați pe Pământ
ce-aș mai putea spune azi despre ieri
într-o singură frază
nimic
lumina întrece în linie dreaptă timpul
dar când se întoarce este strivită de timp…
Pararel-isme
cu patru mii de ani-nainte de „momentul sfânt”,
care se petrecuse-ntr-un cătun numit Capernaum
( unde se nasc, destul de rar, ce-i drept, doar sfinții),
Geometria sacră pusese stăpânire pe Pământ
și-nfăptuise lucruri stranii, trecând peste puterea minții
pe care noi, profanii, le mai vedem și acum.
abia ieșiți din epocile pietrei, cei vechi nălțară piramide de-anvergură,
(figură geometrică-ntâlnită cel mai des pe Terra),
cei antici se aplecară spre artă și cultură,
ducând pe culmi nemaivăzute sfera,
sfârșind în Evul Mediu cu tortura.
din preistorii-ntunecate istoria trecuse timpu-n vârf de daltă
știința cerului și scrisu-n cronici din bazaltul cel mai tare,
renscentiștii se înobilaseră și ei prin artă,
umblând pe mări către Americi și Indii rămase în uitare.
Doar noi, contemporanii, cei din urmă, epigonii,
de la savant pân`la plebeu,
îndrăgostiți de cub, de cerc, de prismă sau elipsă,
mai gelozim, în taină, încă faraonii.
iar câteodată chiar pe Dumnezeu,
(prezent mereu în toate și mereu în lipsă!)
Apăsare
nu cred că mi-ar mai trebui altceva în viața aceasta
îmi este îndeajuns cât am
nici nu mai contează că mi-am pierdut toate visele
într-o vreme când nu aveam destui bani să le cumpăr
negustorii zgârciți au rămas cu visele mele de atunci pe tarabă
( niște antichități fabuloase
ca toate antichitățile de altfel
pe care însă nu le mai vrea nimeni!)
acum mi le oferă tot ei la preț redus
sau pe gratis
urăsc aceste zile negre de vineri
pe acești necrofagi siniștrii
care-mi dezgroapă în fiecare an
în noiembrie
toate scheletele ascunse-n dulapurile prăfuite ale minții…
nu cred că mi-ar mai trebui altceva în viața aceasta
mașina de înfiletat șuruburi zace în același sertar
nici nu mai știu de când
nu mai am șuruburi sau piulițe slăbite
cum s-ar putea crede
în viața mea toate șuruburile sunt strânse la maxim
paharele de șampanie nu s-au spart la cutremur
dar nici nu-mi folosesc la nimic
așa cum nu-mi mai folosesc porțelanurile de Bohemia
mobilierul de epocă Ludovic al XV-lea
sau covoarele arăbești lucrate de mână
relicve care mi-au precedat visele neîmplinite
iubitele nenăscute
speranțele fără acoperire…
nu
nu cred că mi-ar mai trebui altceva în viața aceasta
mi-am pierdut demult obișnuința de a rătăci
printre nisipurile mișcătoare ale minții
mi-am pierdut încrederea în oameni și lucruri
în biblii
cum să-mi mai asum răspunderea pentru viitorul luminos al lumii
când mă înspăimântă ideia de a trece strada
de a spune bună dimineața unei femei singure
sau părinților
care mi-au dat viața
și care poartă răspunderea pentru copilăria mea lipsită de griji
cum spun ei
în necunoștință de cauză….
nu cred că mi-ar mai trebui altceva în viața aceasta
în care nu se întâlnește niciodată cererea cu oferta
mi-am făcut iluzii cât pentru două vieți
crezând că nu mi-ar ajunge una
am lăsat Soarele să răsară în fiecare dimineață
din cenușa durerii
degustând veninul letal al viperei negre
am hălăduit prin codrii pustii și umbroși ai speranței
la un loc cu lupii și urșii
nu-i drept ca un om să nu știe ce-i rezervă soarta
să nu poată smulge din hoitul acesta căzut pe marginea drumului
halca lui de carne în sânge...