Стихи из этой категории
Recitaluri - ÎMPĂRĂȚIA LUI DUMNEZEU
Iisuse Hristoase, Duhule Sfinte
dă-ne nouă pâinea
cea de toate zilele.
Ajută -ne Doamne să ne îndreptăm
de la fapte rele
ca să scăpăm.
Nu ne lăsa Doamne
Cel rău să ne ia;
Să ne ducem crucea
Sub povara Ta.
Despre alt fel de gramatică
verbul „a fi” e aproape identic cu verbul „ a merge”
doar mergând poți să zici că exiști
(să aduni la un loc „a fi” cu „a merge”! )
strivit între ele substantivul comun „lume”
(suma tuturor „celor ce sunt”, indiferent de felul cum sunt!),
dă sens substantivului efemer viață
( definind doar jumătatea care există și merge!)
și golește de conținut sensul substantivului neutru, opus, „lucru”
( jumătatea cealaltă, aflată sub predicatul verbului „a fi”, fără „a merge”!)
o pasăre împușcată într-o aripă, de pildă,
o floare ruptă,
un om la vârsta a treia, după un accident vascular,
încetul cu încetul devenim lucruri
ne prăbușim în abisul înghețat al verbelor „a fi ”și a „crede”,
care înseamnă speranță,
unde nici chiar celebra formulă a lui Einstein, E=mc²
nu ne ajută prea mult,
fiindcă niciodată energia E a verbului a fi
nu poate fi egală cu masa m a substantivului viață
de înmulțit cu viteza c² a speranței, în vid,
unde aceasta ajunge, dar de unde nu se mai întoarce…
Suflu de vînt
Sunt fericit că pot a iubi. Sunt fericit să pot cuprinde în ochii mei orbi, frumuseți nesfîrșite crezute de basm și găsite. Cu vîntul în față, furtună în urmă, chemările-ascunse mă împing înainte și caut cu ochii făptura din zare ce tot îmi apare – năluca rămasă în depărtare.
Suntem făpturi zămislite în pîntecul Infinitului, ca dintr-un foc de paie din care scîntei ce scapără necontenit, strălucesc doar pentru o clipă.
Cîte scîntei străbat într-o viață prin spațiul ce noi îl atingem?! Ce e căldura ce ne înconjoară și arde subtil pe sub streașina casei ce ne e și școală?
Cu ochii deschiși, cu brațele-ntinse, suntem orbi și fără de mîini. Vrem să pășim, dar făr-de picioare, într-o realitate ce ne-o impunem în lipsa grădinii ce ne-o dorim, amețiți în minciuna ce ne-o rostim mereu și fără-ncetare. Construim realități, pe ruinele celor deja existente, și sperăm că ziua de mîine ne va aduce scăparea. Căutăm în absență, săpăm în cuvintele gurilor mute și gîndurilor tot mai tăcute, dar ne e teamă de adevărul ce bate mereu prin a noastră ființă. Trăim prin emoții, suntem noi înșine mănunchi de emoții.
Vibrăm, pulsăm, emitem lumină, continuu, mereu ca într-un dans – dansul Divin. Dar ne e frică, mereu ne e frică, și ardem mereu în pustiu. Ne agățăm mereu de un lujer, poate vom face chiar un mănunchi. Și tragem de el cu arzătoare sete de a avea, cuceri și înrobire. Totul ne pare să fie un joc și tîrziu absolutul ne vine. Trăind în umbra propriului nostru imperiu, mereu vom fi în căutare, uitînd ce suntem și că totul e doar o visare. Lumini îngenuncheate de propriul nostru abuz, cerșim cu neîncetare, sperînd că Firul Vieții ne vascoate Florile Fericirii în cale.
Mereu suntem seduși de ceea ce nu există dar vrem să avem și trăim în iluzii că merităm, că suntem mai buni, dar toți suntem niște nebuni în vîrtejul unui joc de șah. Ne credem regi și regine, făuritori de mari strategii, dar suntem doar făpturi de Lumină, călători dintr-un Întreg.
Trăim să simțim, visăm că trăim și într-un cerc ne regăsim. Nu prea înțelegem culorile ce ni se înșiră dar, cu nădejde, zîmbim. și, pas dupa pas, și încă unul, ne adunăm nisipu-n clepsidră. Nădejdea, ce ne-o purtăm cu grijă în palme, o-nchidem timid, adînc și departe de ochii lumii. Ne naștem în explozii de Stele, în focul etern al cunoașterii și primele gînduri ne sunt ancorate în prima sclipire de reîntregire. Dogme, credinți, povești și legende, ne mînă continuu spre același final: punctul de nou început, o transformare respinsă-n minciuna și-ascunsă în lăcomie. Cutia Pandorei, mărul Genezei, legende de început, aluat plămădit, Suflarea Divină, Big-Bangul creației noastre – iluzii ce le adunăm zi de zi cu speranța clipei de cer senin și albastru.
Mă pierd
E toamnă-acum afară și în suflet,
Și tot ce pot să fac este să cuget,
La ce am fost, sunt și voi fi
Și dacă mă mai pot jertfi.
Inlăuntrul meu este un haos,
Și nu gasesc nici măcar un naos,
Care să mă ducă la mal,
Ceea ce este tare anormal.
Mă pierd încet, încet pe mine
Și nu știu dacă vreau să se termine.
M-am obișnuit, însă, așa,
Culegându-mi cenușa.
Am vazut chipuri omenesti în ceață,
Dar mi-am dat seama că n-aveau viață.
Acele chipuri erau ale mele,
Și ele toate erau singurele.
Ni-e frică
Ne temem să spunem,ne temem să iubim,
Ne temem de toate,ba chiar şi să gîndim
Credem că lumea la toate ne-ar judeca,
Omule !Nu-ţi fie frică,asta e viaţa ta!
Încetează să te m-ai temi,nu merită
Priveşte lumea ce te înconjoară,
Este o clipă feerică,
Ce nu va m-ai fi o alta oară.
Totul e un simplu spectacol
Viaţa..E un simplu miracol.
Acceptă,joacă demn în ea-
Atunci şi lumea să te critice va-nceta!
Vei observa tu că viaţa-i frumos
În ea-totul e duios.
Şi doar atuncea vei realiza :
Viaţa-i frumos,trăieşti-o în toată frumuseţea sa!
Fara titlu
De prea mult timp aștept,
Orice aș face nu pot să mă iert.
Dintre toate vorbele nu știu pe care să le cred,
Printre gânduri și sentimente încep să mă pierd.
Focul iubiri ce cândva ardea cu flăcari calde-n mine,
Acum doar fumegă cu speranța că va fi reaprins de tine.
Inima îmi plânge în fiecare clipă și neîncetat mă acuză,
N-am cuvinte suficiente ca să-mi formulez o scuză
Nu încerc să arunc vina pe altcineva, nu are rost,
Eu sunt singurul vinovat, eu am fost singurul prost.
Eu sunt cel care a făcut greșeala fatală
Crezând c-ai s-o iei și tu ca pe o glumă banală.
Însă din păcate cuvintele mele chiar te-au afectat,
Erai prea sensibilă ca să înțelegi glumele unui retardat.
Erai prea bună pentru mine, însă din păcate eu nu realizam,
Dacă te pierd... pierd tot pentru că numai pe tine te mai am.
Acum uite că te-am pierdut și seară de seară regret,
Inima mă acuză și vrea mereu să-mi iasă din piept.
Vrea să mă lase singur ca singur să te aștept,
S-a săturat de mine știe că n-am cum să mă deștept.
Recitaluri - ÎMPĂRĂȚIA LUI DUMNEZEU
Iisuse Hristoase, Duhule Sfinte
dă-ne nouă pâinea
cea de toate zilele.
Ajută -ne Doamne să ne îndreptăm
de la fapte rele
ca să scăpăm.
Nu ne lăsa Doamne
Cel rău să ne ia;
Să ne ducem crucea
Sub povara Ta.
Despre alt fel de gramatică
verbul „a fi” e aproape identic cu verbul „ a merge”
doar mergând poți să zici că exiști
(să aduni la un loc „a fi” cu „a merge”! )
strivit între ele substantivul comun „lume”
(suma tuturor „celor ce sunt”, indiferent de felul cum sunt!),
dă sens substantivului efemer viață
( definind doar jumătatea care există și merge!)
și golește de conținut sensul substantivului neutru, opus, „lucru”
( jumătatea cealaltă, aflată sub predicatul verbului „a fi”, fără „a merge”!)
o pasăre împușcată într-o aripă, de pildă,
o floare ruptă,
un om la vârsta a treia, după un accident vascular,
încetul cu încetul devenim lucruri
ne prăbușim în abisul înghețat al verbelor „a fi ”și a „crede”,
care înseamnă speranță,
unde nici chiar celebra formulă a lui Einstein, E=mc²
nu ne ajută prea mult,
fiindcă niciodată energia E a verbului a fi
nu poate fi egală cu masa m a substantivului viață
de înmulțit cu viteza c² a speranței, în vid,
unde aceasta ajunge, dar de unde nu se mai întoarce…
Suflu de vînt
Sunt fericit că pot a iubi. Sunt fericit să pot cuprinde în ochii mei orbi, frumuseți nesfîrșite crezute de basm și găsite. Cu vîntul în față, furtună în urmă, chemările-ascunse mă împing înainte și caut cu ochii făptura din zare ce tot îmi apare – năluca rămasă în depărtare.
Suntem făpturi zămislite în pîntecul Infinitului, ca dintr-un foc de paie din care scîntei ce scapără necontenit, strălucesc doar pentru o clipă.
Cîte scîntei străbat într-o viață prin spațiul ce noi îl atingem?! Ce e căldura ce ne înconjoară și arde subtil pe sub streașina casei ce ne e și școală?
Cu ochii deschiși, cu brațele-ntinse, suntem orbi și fără de mîini. Vrem să pășim, dar făr-de picioare, într-o realitate ce ne-o impunem în lipsa grădinii ce ne-o dorim, amețiți în minciuna ce ne-o rostim mereu și fără-ncetare. Construim realități, pe ruinele celor deja existente, și sperăm că ziua de mîine ne va aduce scăparea. Căutăm în absență, săpăm în cuvintele gurilor mute și gîndurilor tot mai tăcute, dar ne e teamă de adevărul ce bate mereu prin a noastră ființă. Trăim prin emoții, suntem noi înșine mănunchi de emoții.
Vibrăm, pulsăm, emitem lumină, continuu, mereu ca într-un dans – dansul Divin. Dar ne e frică, mereu ne e frică, și ardem mereu în pustiu. Ne agățăm mereu de un lujer, poate vom face chiar un mănunchi. Și tragem de el cu arzătoare sete de a avea, cuceri și înrobire. Totul ne pare să fie un joc și tîrziu absolutul ne vine. Trăind în umbra propriului nostru imperiu, mereu vom fi în căutare, uitînd ce suntem și că totul e doar o visare. Lumini îngenuncheate de propriul nostru abuz, cerșim cu neîncetare, sperînd că Firul Vieții ne vascoate Florile Fericirii în cale.
Mereu suntem seduși de ceea ce nu există dar vrem să avem și trăim în iluzii că merităm, că suntem mai buni, dar toți suntem niște nebuni în vîrtejul unui joc de șah. Ne credem regi și regine, făuritori de mari strategii, dar suntem doar făpturi de Lumină, călători dintr-un Întreg.
Trăim să simțim, visăm că trăim și într-un cerc ne regăsim. Nu prea înțelegem culorile ce ni se înșiră dar, cu nădejde, zîmbim. și, pas dupa pas, și încă unul, ne adunăm nisipu-n clepsidră. Nădejdea, ce ne-o purtăm cu grijă în palme, o-nchidem timid, adînc și departe de ochii lumii. Ne naștem în explozii de Stele, în focul etern al cunoașterii și primele gînduri ne sunt ancorate în prima sclipire de reîntregire. Dogme, credinți, povești și legende, ne mînă continuu spre același final: punctul de nou început, o transformare respinsă-n minciuna și-ascunsă în lăcomie. Cutia Pandorei, mărul Genezei, legende de început, aluat plămădit, Suflarea Divină, Big-Bangul creației noastre – iluzii ce le adunăm zi de zi cu speranța clipei de cer senin și albastru.
Mă pierd
E toamnă-acum afară și în suflet,
Și tot ce pot să fac este să cuget,
La ce am fost, sunt și voi fi
Și dacă mă mai pot jertfi.
Inlăuntrul meu este un haos,
Și nu gasesc nici măcar un naos,
Care să mă ducă la mal,
Ceea ce este tare anormal.
Mă pierd încet, încet pe mine
Și nu știu dacă vreau să se termine.
M-am obișnuit, însă, așa,
Culegându-mi cenușa.
Am vazut chipuri omenesti în ceață,
Dar mi-am dat seama că n-aveau viață.
Acele chipuri erau ale mele,
Și ele toate erau singurele.
Ni-e frică
Ne temem să spunem,ne temem să iubim,
Ne temem de toate,ba chiar şi să gîndim
Credem că lumea la toate ne-ar judeca,
Omule !Nu-ţi fie frică,asta e viaţa ta!
Încetează să te m-ai temi,nu merită
Priveşte lumea ce te înconjoară,
Este o clipă feerică,
Ce nu va m-ai fi o alta oară.
Totul e un simplu spectacol
Viaţa..E un simplu miracol.
Acceptă,joacă demn în ea-
Atunci şi lumea să te critice va-nceta!
Vei observa tu că viaţa-i frumos
În ea-totul e duios.
Şi doar atuncea vei realiza :
Viaţa-i frumos,trăieşti-o în toată frumuseţea sa!
Fara titlu
De prea mult timp aștept,
Orice aș face nu pot să mă iert.
Dintre toate vorbele nu știu pe care să le cred,
Printre gânduri și sentimente încep să mă pierd.
Focul iubiri ce cândva ardea cu flăcari calde-n mine,
Acum doar fumegă cu speranța că va fi reaprins de tine.
Inima îmi plânge în fiecare clipă și neîncetat mă acuză,
N-am cuvinte suficiente ca să-mi formulez o scuză
Nu încerc să arunc vina pe altcineva, nu are rost,
Eu sunt singurul vinovat, eu am fost singurul prost.
Eu sunt cel care a făcut greșeala fatală
Crezând c-ai s-o iei și tu ca pe o glumă banală.
Însă din păcate cuvintele mele chiar te-au afectat,
Erai prea sensibilă ca să înțelegi glumele unui retardat.
Erai prea bună pentru mine, însă din păcate eu nu realizam,
Dacă te pierd... pierd tot pentru că numai pe tine te mai am.
Acum uite că te-am pierdut și seară de seară regret,
Inima mă acuză și vrea mereu să-mi iasă din piept.
Vrea să mă lase singur ca singur să te aștept,
S-a săturat de mine știe că n-am cum să mă deștept.
Другие стихотворения автора
Ora 3,23 !...
În noaptea de sâmbătă spre duminică ,dormeam profund
în camera mea ; aud o voce imperativă ,destul de vibrantă...
-Tantusa!...
Pur și simplu am sărit din pat,m-am desmeticit ,am aprins
lumina...liniște ...chemarea venise din camera alăturată.Era
vocea clară a nepotului meu Cătălin ,care locuiește în Îns.
Baleare -Palma de Mallorca .E singura persoană care îmi spune
așa :Tantusa ,când a început să vorbească,iar eu am primit
cu drag noul nume ,care are o cu tot altă rezonanță când îl
aud .Recunosc că inima a luat-o la trap ,am mers prin toată
casa ...încă îi auzeam chemarea ...Am ieșit pe terasă ,în jur
liniște profundă ,doar din cer cădea o ploaie liniștită în pică-
turi mici .Sigur că ....caut o explicație ...dar rămân fără răspuns!...
Concert !
Se scutură floarea ...
Covor fermecat așterne cărarea,
Din vișini,cireși cad petale
Răsună un tulnic în vale.
Nu voal străveziu acoperă cerul
Arome dulci împrăștie mărul;
Cu saci grei micuța albină
Polenul din flori ,îl adună.
Un trubadur greieraș
Proaspăt chiriaș
Își acordă chitara
Când se apropie seara!
DOAMNE IARTĂ-L
Pare trist ,așa si este se mai stinge o poveste,
E povestea unui Om suflet vrednic,rodnic pom,
Ce-l ce-a fost cu ani în urmă
Demn conducător de turmă.
O spun alții, spun și eu
Un Om a lui Dumnezeu
Astăzi Om ca dânsul nu-i
Lasă în suflete loc gol.
Doamne iartă-l ,ia-l la tine
C-a făcut mult bine în lume.
Să-ți fie somnul ușor
Domnule director Titus Savin.
DANIEL part .3
Spre seară ,când treburile s-au mai liniștit ,mi-am amintit că foamea îmi dă târcoale
și m-am dus acasă. La casa cea nouă .Mama a scos o masă în curte și a pus pe ea cina când
ziua se îngâna cu noaptea .Luna se ridicase binișor ,iar cântecul greierilor se auzeau în surdină.
Era ceva nou pentru noi O liniște plăcută ,doar câte un lătrat de câine venea dedeparte.Somnul
a venit pe nesimțite ,ușor și odihnitor..Era un nou început .Din acea zi mama nu a mai avut timp să
plângă ,sau nu am mai văzut noi. Mama a devenit puternică, hotărâtă ,și s-a luat la trântă cu toate
problemele ce-i ieșau în cale La prima vedere părea o femeie firavă ,dar de unde a luat atâta curaj?
A reușit să crească și să educe cei șase copii: patru băieți și două fete!...
Zilele de vară se scurgeau pe nesimțite,se apropia toamna ,eu trebuia să merg la grădinița
di mijlocul satului ,unde am fost și am văzut-o cu prietenii mei .Mama începea pregătirile de iarnă ,
cu adunarea lemnelor de foc .La poarta noastră veneau mereu căruțe cu lemne pe care frații mai mari
le tăiau și le stivuiau în samaluc ferite de ploi și de zăpadă Urma pregătirile pentru școașă .A veam nevoie
de uniforme ,încălțăminte și rechizite .Sfătuită de alte mămici ,mama a obținut ajutoare de la o fundație
care sprijinea familile defaforizate.
Mama era un argint viu iar noi o ajutam fiecare după puterile noastre ,tata ar fi fost mândru să ne vadă
cum ne descurcăm. Ne -am implicat în toate treburile gospodărești: îngrijirea grădinii,,repararea gardurilor ,
tăiatul lemnelor,adusul apei de la Prut cu cobilița-acestea erau treburile băieților mari ,iar fetele o ajutau pe
mama în gospodărie : curat ,spălat și ajutor în bucătărie.La început oamenii ne compătimeau ,apoi când au
văzut cât de bine suntem organizați :muncim ,mergem și la școală ,mama ne învață să respectăum pe cei din
jur ,am căpătat și respectul tuturor.
Când frații mei au terminat cele opt clase care se făceau în sat ,au găsit ușor locuri de muncă .În zilele de
salaru ,veneau acasă zâmbind și puneau banii în mâna mamei ,care se bucura .De azi copii nu mai cumpărăm
pe datorie de la magazinile din sat .Tudorel,fratele mai mare ,era ajutor de tractorist la nenea Octav ,șeful asociației,
iar Gabriel ajuta la sera de legume de lângă pârâul din vale. a domnului învățător.
Așa-i iubirea !
În câți ochi m-am oglindit,
Cu trecerea prin vreme,
Nici o privire n-a știut
Ca tine ,să mă cheme.
Tu ai înțeles izvorul
Dorințelor din ochii mei ...
Aminte-ți mai aduci?...
Și când mă vezi,din ochii tăi
Curg lacrimi și râd lacrimi;
Trebuie să recunosc
Cât sunt de fericit,
Că te iubesc ...auzi femeie?
Și văd că sunt iubit!!!!
IARBA-I VERDE
Iarba-i verde și cu flori
Turmile-s în risipire,
Mieii mici își cheamă mama
Ce-i cu ei nici ei nu știe.
Pe imaș în valea seacă
Roua plânge uneori
Vântul se agită-n ramuri
Spicul grâulu-i cu flori.
Câinii știu pe ce cărare
Urcușul e mai ușor,
U nde-istâna lor de vară
Unde-l găsesc pe Azor.
Ora 3,23 !...
În noaptea de sâmbătă spre duminică ,dormeam profund
în camera mea ; aud o voce imperativă ,destul de vibrantă...
-Tantusa!...
Pur și simplu am sărit din pat,m-am desmeticit ,am aprins
lumina...liniște ...chemarea venise din camera alăturată.Era
vocea clară a nepotului meu Cătălin ,care locuiește în Îns.
Baleare -Palma de Mallorca .E singura persoană care îmi spune
așa :Tantusa ,când a început să vorbească,iar eu am primit
cu drag noul nume ,care are o cu tot altă rezonanță când îl
aud .Recunosc că inima a luat-o la trap ,am mers prin toată
casa ...încă îi auzeam chemarea ...Am ieșit pe terasă ,în jur
liniște profundă ,doar din cer cădea o ploaie liniștită în pică-
turi mici .Sigur că ....caut o explicație ...dar rămân fără răspuns!...
Concert !
Se scutură floarea ...
Covor fermecat așterne cărarea,
Din vișini,cireși cad petale
Răsună un tulnic în vale.
Nu voal străveziu acoperă cerul
Arome dulci împrăștie mărul;
Cu saci grei micuța albină
Polenul din flori ,îl adună.
Un trubadur greieraș
Proaspăt chiriaș
Își acordă chitara
Când se apropie seara!
DOAMNE IARTĂ-L
Pare trist ,așa si este se mai stinge o poveste,
E povestea unui Om suflet vrednic,rodnic pom,
Ce-l ce-a fost cu ani în urmă
Demn conducător de turmă.
O spun alții, spun și eu
Un Om a lui Dumnezeu
Astăzi Om ca dânsul nu-i
Lasă în suflete loc gol.
Doamne iartă-l ,ia-l la tine
C-a făcut mult bine în lume.
Să-ți fie somnul ușor
Domnule director Titus Savin.
DANIEL part .3
Spre seară ,când treburile s-au mai liniștit ,mi-am amintit că foamea îmi dă târcoale
și m-am dus acasă. La casa cea nouă .Mama a scos o masă în curte și a pus pe ea cina când
ziua se îngâna cu noaptea .Luna se ridicase binișor ,iar cântecul greierilor se auzeau în surdină.
Era ceva nou pentru noi O liniște plăcută ,doar câte un lătrat de câine venea dedeparte.Somnul
a venit pe nesimțite ,ușor și odihnitor..Era un nou început .Din acea zi mama nu a mai avut timp să
plângă ,sau nu am mai văzut noi. Mama a devenit puternică, hotărâtă ,și s-a luat la trântă cu toate
problemele ce-i ieșau în cale La prima vedere părea o femeie firavă ,dar de unde a luat atâta curaj?
A reușit să crească și să educe cei șase copii: patru băieți și două fete!...
Zilele de vară se scurgeau pe nesimțite,se apropia toamna ,eu trebuia să merg la grădinița
di mijlocul satului ,unde am fost și am văzut-o cu prietenii mei .Mama începea pregătirile de iarnă ,
cu adunarea lemnelor de foc .La poarta noastră veneau mereu căruțe cu lemne pe care frații mai mari
le tăiau și le stivuiau în samaluc ferite de ploi și de zăpadă Urma pregătirile pentru școașă .A veam nevoie
de uniforme ,încălțăminte și rechizite .Sfătuită de alte mămici ,mama a obținut ajutoare de la o fundație
care sprijinea familile defaforizate.
Mama era un argint viu iar noi o ajutam fiecare după puterile noastre ,tata ar fi fost mândru să ne vadă
cum ne descurcăm. Ne -am implicat în toate treburile gospodărești: îngrijirea grădinii,,repararea gardurilor ,
tăiatul lemnelor,adusul apei de la Prut cu cobilița-acestea erau treburile băieților mari ,iar fetele o ajutau pe
mama în gospodărie : curat ,spălat și ajutor în bucătărie.La început oamenii ne compătimeau ,apoi când au
văzut cât de bine suntem organizați :muncim ,mergem și la școală ,mama ne învață să respectăum pe cei din
jur ,am căpătat și respectul tuturor.
Când frații mei au terminat cele opt clase care se făceau în sat ,au găsit ușor locuri de muncă .În zilele de
salaru ,veneau acasă zâmbind și puneau banii în mâna mamei ,care se bucura .De azi copii nu mai cumpărăm
pe datorie de la magazinile din sat .Tudorel,fratele mai mare ,era ajutor de tractorist la nenea Octav ,șeful asociației,
iar Gabriel ajuta la sera de legume de lângă pârâul din vale. a domnului învățător.
Așa-i iubirea !
În câți ochi m-am oglindit,
Cu trecerea prin vreme,
Nici o privire n-a știut
Ca tine ,să mă cheme.
Tu ai înțeles izvorul
Dorințelor din ochii mei ...
Aminte-ți mai aduci?...
Și când mă vezi,din ochii tăi
Curg lacrimi și râd lacrimi;
Trebuie să recunosc
Cât sunt de fericit,
Că te iubesc ...auzi femeie?
Și văd că sunt iubit!!!!
IARBA-I VERDE
Iarba-i verde și cu flori
Turmile-s în risipire,
Mieii mici își cheamă mama
Ce-i cu ei nici ei nu știe.
Pe imaș în valea seacă
Roua plânge uneori
Vântul se agită-n ramuri
Spicul grâulu-i cu flori.
Câinii știu pe ce cărare
Urcușul e mai ușor,
U nde-istâna lor de vară
Unde-l găsesc pe Azor.