Nevoi
totu-i la liber în viața aceasta
ai nevoie de puțină nefericire
îți iei sufletul de braț și intri în primul magazin fashion/beauty
raionul „femei fără inimă”
de exemplu
sau cu fructe de cactus
plătești cu propria-ți viață
desigur
introduci cardul personal fără limită de credit
în cititorul de așteptări
și-ți iei porția ta consistentă de nefericire
la jumătate de preț
(dacă ai noroc și prinzi o ofertă!)
găsești de toate în viața aceasta
de la iluzii în stare latentă
la dragoste
ambalate frumos
nu se dau garanții ca la alte produse
din păcate
uzinele vieții produc la cele mai înalte standarde
cunoscute
dacă nu crezi
cumperi încredere
eșecul
de pildă
e garantat din fabricație
a trăi înseamnă să cumperi totul la risc
doar moartea e sigură..
Poems in the same category
Obscur
Raman superficial
Cum ma lasi rece pasional.
Te as iubi nevonventional
Dar nu te vad in al meu final
Ar fi frumos daca ai stii
Cate mii de destainuiri
Au sa zaca in inima mea flamanda,
Dar arta mea ti e neinteleasă….
Nici eu nu ii inteleg arta ei
Nici macar ce scriu, e un obicei
Imi mai las inima sa scrie
In timp ce ma îmbăt cu necunoscute
Mi ar placea daca rochia ta
Ar sta la mine pe podea
Iar noi sa procream ce putini au sa stie
Cum arta poate fi si iubire
Pacat de noi, a noastră iubire
O vindem gram cu gram in neștire.
Din munți impartim farame
Amagindu-ne fara strop de omenie….
Tristeți
nu mai încap în propriu-mi corp
de-o vreme
mă întind peste o umbră străină
cu tot sufletul în care încă mai sunt
foarte bătrân
m-am confundat cu locul acesta al vieții
precum nefericitul pictor Daozi
din dinastia Tang
până la pierdere
sunt prea multe tablouri și locuri
în care ar trebui să intru
să mă caut
între timp a murit și împăratul Xuanzong
ultimul martor
a dispărut și peștera
cine va mai picta oare atât de frumos
ca Wu Daozi
încât să văd o lacrimă și-n ochiul lui Dumnezeu…
Crispări
tu nu poți trăi fără metafore
așa cum nu poate trăi nici prințesa viselor noastre
Poezia
știu
tu însăți ești o metaforă
într-o lume a poeților
pentru oamenii simpli
care nu știu să-și înzorzoneze cuvântul
cu balustrade de aur
rămâi doar o femeie cu nazuri
precum cele mai multe dintre femei
fiindcă toate sunteți pline de metafore
ca și azi
în zilele mele triste
ascult durerosul Recviem în re minor
de Mozart
și las să-mi cadă o lacrimă în semn de cinstire
peste aminirile noastre
îngrămădite într-o carte de poezii de dragoste
nu mai știu cine și când
a ascuns între paginii atâtea flori cu petale galbene
cert e că toate s-au ofilit
iar unul dintre noi nu mai apare-n oglindă…
Zefir
Adierea zefirului era ca foșnetul șoaptei
cineva lăsase deschisă colivia cu păsări măiestre
ale dimineții
iar aceastea-și luaseră zborul într-un foșnet tumultos de aripi
printre umbrele zorilor desprinse parcă de corpuri
de inimi
printre frunzele Maiestăți sale regale
Magnolia
cu tot albul năucitor al florilor și al parfumului ei
printre strigătele zglobii ale copiilor în drum spre școală
și printre suspinele străzii
amestecate cu mirosuri de cauciuc ars
peste care adierea zefirului
aluneca ca o rochie mătăsoasă
de pe trupul unei femei îndrăgostite
.
Am deschis vrăjit fereastra spre cer
ascultând respirația celestă a stelelor
care se îmbrățișau cu quasarii rătăcitori
și deveneau supernove
în meri pițigoi cântau îngeresc
desfăcându-și aripile în nuanțe de alb și albastru
doar pictorul bătrân de la capătul orizontului
rămas fără culori
își făcea loc cu mâinile
prin albul nemângâiat al pânze
.
Apoi te-am văzut ieșind din spuma valurilor
care se loveau de aurul spălăcit al țărmului
ca o zeiță din legendele adolescentine ale Olimpului
din clipa aceea mi-a trebuit încă o viață
să-nțeleg că femeile erau dincolo de mângâierea zefirului
și de vraja neverosimilă a gândului
tot oameni
Maine, dupa razboi.
Era o dimineață rece, florile de august se stingeau.
Eu așteptam durerea ta să plece, amintirile prea rău ardeau.
Trecutul nu îl lași în urmă, la piept prea tare îl ții strîns.
Eu după tine ca o umbră, de timp și amintiri am fost învins...
Pierdute zile în cuvinte, dureri ascunse'n zîmbete pustii.
Si ochii cu tipare sfinte, înainte le vedeam în poezii.
Mă tem să pierd aceste clipe, de moarte mai puțin mă tem.
Insă totul se ruină, noi in trecut pierduți suntem.
Cauză și efect
dimineața îmi place să alerg singur
uneori îmi iau și câinele
un suflet curat și candid
care nu se opune niciodată
o face din toată inima
cu dragoste
așa cum noi oamenii nu izbutim
nici măcar dimineața când alergăm
când trebuie să ajungem la serviciu
la supermarket
unde se dau fierăstraie Husqvarna
la ofertă
întotdeauna avem ceva cu ceilalți
care merg la biserică
cumpără
se plimbă
fac jogging
altceva
de parcă ar fi posibil să facem toți aceleași lucruri
la aceleași ore
în același fel
ca niște roboți imbecilizați
programați după un soft pretențios despre cum ar trebui să fii fericit
dintr-o perspectivă empirică a mașinii
exprimată în serii scurte de biți
numai că mie nu-mi mai pasă
nu mai ascult părerile nimănui
Newton spunea că toate corpurile se supun legii gravitației
căderii „în jos”
excluzând din această ecuație tocmai Pământul
la ora asta mă preocupă doar să-mbrățișez cerul
despre care știm cu toții că nu există
să las Soarele să-mi încălzească sufletul
anima-animus
ceva abstract
necuantificabil
unii oameni de știință dau cifre
între 21 și o,o1 grame
e ca visul etern al omului de a zbura
din care s-a născut avionul
navele cosmice
care echivalează cu omorârea visului…
Other poems by the author
Promoții
poezia este singura specialitate de carne
fără proteină
care nu te îngrașă și nu faci gută
voucher-ul meu obținut dintr-o revistă literară necumpărată de nimeni
acoperea dor jumătate din preț
așa că am mai dat o sută nenorocită
soția mea strâmbă din nas și își face aer cu palma
pute
nici câinele n-o mănâncă
să vedem
Grivei scheună și-o rupe la fugă
fug toți câinii și pisicile din cartier
o arunc în tigaia cu aburi
și adaug un plic de piper
toate vietățile dinăuntru
încep să zbiere
să recite viersuri din Mihai Eminescu
(”Nu credeam să-nvăţ a muri vrodată”)
și Nichita Stănescu
(” Ce bine că eşti, ce mirare că sunt!”)
psihatru mă privește cu ochii holbați
ești dus de-a binelea
omule
ce vrei să-ți mai fac
”Ca să pot muri liniştit, pe mine
Mie redă-mă!” îi răspund
Reverberații
visăm întruna să ne desprindem cumva
de Pământ
urcând sau așteptând să ne crească aripi
la început păsările au fost îngeri
nu puteau fi doar păsări
și atât
de ce-ai crea o pasăre
mă întreb
sigur păsările au fost și plante și flori înainte de-a fi îngeri
pasărea rămâne indiscutabil o taină a Genezei
un mister
Dumnezeu s-a gândit la păsări și pești în ziua a cincea
în ziua a șasea la restul animalelor și la om
ne desparte, iubito, doar o singură zi de zbor înapoi
spre-a ne întrupa în păsări
azi Dumnezeu ne așteaptă la o cafea printre stele
să-ți pui neapărat rochia cea neagră cu cristale Swarovski
și cu mărgele…
Rugă
nu-i clar dacă ai existat vreodată cu adevărat
vopseaua de pe șevaletul meu sub formă de inimă
s-a uscat peste noapte
lângă tabloul neterminat
mă îndrăgostisem de propria-mi închipuire
în dreptul gâtului tău
unde m-am oprit o clipă să-mi trag respirația
a fost însă destul ca tu să te smulgi din vraja gândului
și să dispari
am rămas cu gustul amar al poetului părăsit de cuvinte
la mijlocul drumului
cu imaginea ta nebuloasă
zăvorâtă în turnul de fildeș al amintirii
cu pen***cenzure*** încremenită în fața oglinzii amăgitoare
Doamne
strig abia auzit dintr-o lacrimă
dă pagina aceasta nescrisă cu Galateea înapoi
ai răsfoit-o prea repede
și lasă-mă să termin acest tablou al iubirii divine
trecut prin ascuțișul dălții lui Pygmalion
cât încă îmi mai pot număra bătăile inimii…
Orașul pierdut
de când tot plec și mă întorc
gândurile mele au devenit o povară
le-am lăsat ocolo
în urmă
pe țărmurile însorite ale Atlantidei
printre păsări galbene care stau într-un picior
sprijinind cerul
aici toate păsările sunt galbene,
galbeni sunt și ochii de după perdelele galbene
mișcate discret
casele
frunzele copacilor
câinii din fața ușilor
părul copiilor care bat mingea,
chiar și lebedele de pe lac sunt galbene noaptea
undeva arde un foc tainic cu flăcări galbene
simt că și viața mea este galbenă
că mi se scurge printre degete
cine a spus că Atlantida este un vis
n-a simțit zbuciumul disperat al Gibraltarului
dogoarea Marakeshului
nu departe de locul acela
înveșmântat în galbenul inconfundabil al Saharei
unde îmi ancorez bărcile
am văzut doi tineri îmbrățișându-se apoteotic
mai încolo
câțiva cocori cu gâturile întinse peste Alantic
își disputau cerul
cândva am să revin pe țărmurile misterioase
ale Atlantidei
să-mi iau înapoi gândurile și viața risipită
în excesul acesta sumbru de gri
în care încă îmi mai devorez liniștea…
Fetiţa şi jucăriile ei ciudate
Fetiţa, pe nume Mora, ieşi aproape de amiază din curtea casei şi atrasă de un fluturaş obraznic, colorat ca o sorcovă, nimeri în mijlocul unei poeniţe de vis, desprinsă parcă din cărţile ei de poveşti, prin mijlocul căreia curgea un pârâiaş domol, clipocind printre pietre. Cum neastâmpăratul flutur era pus pe şotii, luându-şi zborul ori de câte ori urmăritoarea sa întindea mânuţele după dânsul, fetiţa se înciudă atât de tare încât începu să-l certe şi să-l ameninţe cu pedeapsa supremă: înfingerea într-un bold. Se pare că nici lucru acesta nu avu darul să-l sperie prea tare pe fluturaş pentru că nu mult după aceea intră în pădure şi se făcu nevăzut în desişul frunzelor. Dar fetiţa nu se dădu bătută. Bănuia că neastâmpăratul se pitise pe undeva, poate chiar acolo, deasupra ei, după ciorchinii de cucuruz, motiv pentru care se ascunse la rându-i în spatele unui trunchi cioturos, aplecat peste un fel de povârniş, care se căsca dedesubt, aşteptând doar să-l înşface. Din păcate, fetiţa nu se mai uită pe unde calcă, aşa cum făcuse tot timpul, şi deodată se pomeni alunecând la vale, rostogolindu-se printre pietre şi mărăcini, căzând în gol, apoi prăbuşindu-se peste o movilă de nisip în mijlocul unei încăperi cu pereţii translucizi. Deşi era încă ameţită şi speriată de cele întâmplate, ţinându-şi cu greu lacrimile care o podideau, nu-şi putu stăpâni un zâmbet de bucurie când văzu în jurul ei mai multe mogâldeţe verzi, cam de aceeaşi înălţime, cu capete mari şi trupuri sfrijite.
- Ce vă zgâiţi aşa la mine! se buzurlui ea încercând să coboare de pe movila de nisip. Nu vi s-a întâmplat niciodată să vă daţi de-a berbeleacu’?
Mogâldeţele se priviră între ele descumpănite, apoi clătinară din căpăţânile lor caraghioase în semn că nu. Una dintre creaturi, care părea să fie mai mare peste celelalte, atinse nisipul cu palma iar acesta dispăru ca şi când cineva de sub pardoseala de sticlă l-ar fi înghiţit.
Fetiţa râse şi bătu din palme fericită.
- Cum ai făcut asta, Cap de Pepene?
- ?!
Răspunsul mogâldeţei cu căpăţâna ovala, ca un bostan, semăna cu un bâzâit de viespe.
- Bine, zise ea, să ţii minte că te cheamă Cap de Pepene! Iar pe tine, continuă arătând către un omuleţ cu ochii mari, bulbucaţi şi cu linia gurii ca o acoladă, te cheamă Broscuţa Oac!
Acesta dădu din cap şi se aşeză supus lângă Cap de Pepene.
- Cu tine-i mai greu, recunoscu fetiţa apucându-l de mână pe cel de-al treilea. Toţi aveţi ochii mari şi negri! Parcă sunteţi fraţi! Tu însă ai gâtul cel mai lung, nu-i aşa ?
- ?!
- Am să-ţi zic Struţul cel Mic deocamdată, iar lui, adică ţie, preciză ea trăgându-l din rând pe omuleţul cu gura ţuguiată, Bot de Miel! Aţi înţeles?
Cei doi aprobară din capete docili, aliniindu-se alături de ceilalţi, în timp ce fetiţa mai făcu două modificări: îl schimbă pe Bot de Miel cu Broscuţa Oac întrucât acesta era un pic mai înalt şi nu-l putea lăsa la urmă.
- Alinierea în spatele meu! ordonă ea bătând pasul pe loc. Cu cântec, înainte!!!
Mogâldeţele porniră în pas de front, agitându-şi mâinile şi sâsâind după cuvintele înflăcărate ale fetiţei: Podul de piatră s-a dărâmat / A venit apa şi l-a luat / Vom face altul, pe mal, în jos / Altul mai trainic şi mai frumos...
La a doua tură fetiţa se opri căscând.
- N-ai niciun scaun pe aici, Cap de Pepene?
Omuleţul cu capul oval atinse pardoseala şi scoase de acolo un fel de şezlong, pe care îl împinse apoi către fată.
- ?!
- Mulţumesc, Cap de Pepene! Acum aşezaţi-vă şi voi în funduleţe pentru că am să vă spun o poveste! Ştiţi povestea lui Făt Frumos şi merele de aur?
Mogâldeţele clătinară negativ din cap.
- Bine, copii, am să v-o spun eu ! A fost oadată ca niciodată, că dacă n-ar fi nu s-a povesti, a fost...
Dar nu mai putu continua. Simţi cum i se închid ochii şi alunecă în dulcea lume a somnului. Cap de Pepene se apropie de ea cu sfială, o luă în braţe şi împreună cu ceilalţi se înălţară deasupra râpei, ca nişte îngeri, lăsând-o nu mult după aceea în mijlocul poeniţei cu capul sprijinit pe un glob de sticlă...
Metafore
Frumusețea ta este ca o metaforă în poezie
adaugi ideii de frumusete o nuanta dumnezeiască
noi, oamenii, credem că îngerii și femeile sunt standardul suprem al frumuseții
metafore ale lui Dumnezeu
da, ce poate fi mai frumos decât forma divină a gleznei
de care atârnă o perlă
arcada divină a coapsei sub rochia neagră
ca o linie ireală a orizontului nesfârșit
unde toate misterele lumii ating punctul culminant
chiar și metafora poeziei se estompează înaintea femeii,
imaginea Cleopatrei aruncându-și amanții
în apele Nilului
încă ne bântuie
.
și-i tot mai greu astăzi să distingi între o poezie antică
de dragoste
și o metaforă cosmică a mileniliului trei...