Altarul

Ne-am lăsat de bunăvoie

În închisoare "inteligentă",

Uitând de reala nevoie,

Și de viața existentă.

Atâta s-a schimbat –

Se uită lucrurile frumoase.

E posibil înapoi de dat,

În amintiri acelea prețioase?

trezirea de dimineață mă uimește în fiecare zi

e ca și când aș coborî dintr-un  accelerat de mare viteză

și aș urcă într-un tren regio

care oprește exasperant în toate stațiile

amintindu-mi că sunt doar un biet navetist

rătăcit între un vis voluptos

și o slujbă searbădă

tot mai nesigură

nici mâine nu voi găsi probabil filonul de aur curat

în galeriile morții                                   

mă gândesc

iar Statul va închide și puținele mine din Apuseni

și Borșa

va denunța toate contractele de muncă silnică

ajutoarele sociale și de înmormântare

fără nicio strângere de inimă

oho

deja e prea mult

perorează șeful de șantier

am ajuns la fundul sacului

oare de ce admirăm cu toții America

visul american

și de ce nu ne asumăm propriile visuri

(ca stăpâni absoluți ai vieților noastre!)

așteptând să ne tot bântuiască alții…

O lacrimă pică, o alta apare.
Le prinde pământul într-o-mbrățișare
Și cu un sărut el le pune-n culori,
Apoi le transformă-n petale de flori.

Sunt catifelate petale de șoapte,
Cu umbre de dor tainic înmiresmate,
Desprinse din fința iubirii curate
Și strânse-n flori sfinte și imaculate.

Ce-ți mângâie mintea-ți desmiardă privirea,
Parfumul te-atinge, ți-mbată simțirea,
Petale de flori din petale de lacrimi,
Desprinse din suflete pline de patimi.

Petale de lacrimi din vise mărețe,
Petale de flori din iubiri îndrăznețe,
Petale de lacrimi de suflet semeț
Tîrât prin noroi și plătit cu dispreț.

Petale de geniu cu capul plecat,
Călcat în picioare și greu judecat.
Petale de gânduri nepuse în fapte
Sau neînțelese și-apoi spulberate.

Dar, iată, în valuri și vântul rebel!
Din flori le răpește, le duce cu el,
În roi rotitor de nebune culori,
Le fură, le-nalță, le-mprăștie-n zări.

Minuni risipite în zile senine
Și ne-nfăptuite în clipe divine,
Se-nalță-n văzduhuri gonite mereu
Și-atinse de ploaie, devin curcubeu.

Ea picta doar în nuanțe triste ,

Și poezii doar sumbre scria ,

Se ascundea mereu printre umbre ,

În a sa inimă se ascundea .

Prietenii , străini îi deveneau ,

Căci toți din jur înșeală.

Ea zâmbetul , păcat îl considera,

Iar lacrimile cea ce o salva.

Cu vopsele gri picta ,

Iar în mâini ,pensula îi tremura .

La culori mai deschise visa ,

Și în viața și pe pânză.

Draga mea copilărie,
Îți scriu ,iar o poezie.
Dintr-o veche librărie
Pe un colț de hârtie

Plecata-i tu departe
De păcate, tot și toate
Ai fost fragilă, delicată
Dar n-aș fi vrut să pleci niciodată .

Adultul din mine
Ce încă nu a uitat de tine
Care a devenit treptat
Un om tot mai asumat
Acum are responsabilități
Cu tot cu greutăți
Are casă, familie și copii
Ce se joacă iar cu jucării
Pun întrebări și tu nu ști

Ca îmi tot amintesc
Cat de mult voiam să cresc
Pe nimeni să nu dezamăgesc
De ar fi să mă răzgândesc
Să te-ntorci e tot ce-mi doresc

Am altoit un gand cu-o ruga,

N-am dormit de-o vreme buna,

Plumbu-n aripi am purtat,

Pan' la cer e cale lunga,

Cand ai fost un veac uitat.

Visele pe-asfalt in creta,

Aspiratii in amorf, sceneta,

Acida ploaie a scaldat,

Inima-mi analfabeta

Imi arde creierul inflacarat.

Am gustat din orizont,

In chin am devenit cu simțul bont,

Gustul bunului de mult uitat,

Numai Lui voi fa' decont,

Dezamagire, habitat.

De-o ramura de dragoste m-anin,

Sarutul tau, prea pur venin,

Imi face iar ochii lumină,

Privirea readusa la senin,

In vizoarele mele, stea divina.

Vorbe, stări neascultate,

Cord împrejurat, cetate,

Nu mai vreau, nu mai suport,

Dureri in coaste, imperecheate,

Vis, al supravietuirii port.

Vorba, ascuțit pumnal,

Lama lunga, tăiș bilateral,

Ego, apa larga a frustrarii,

Condamnat dar fara fapt penal,

Vasal idiot, dat iar uitării.

Copil fiind crezut-ai că totul e etern,

Un fir de viață iarăși,un simțământ matern,

Un zâmbet nefățarnic,un strop de rouă-n zori,

Azi cerul vieții tale,de ce e plin de nori?!

De ce nu ești ca el,vesel și fericit,

Tu astăzi ești din nou,un copilaș iubit,

Un fiu răscumpărat,iubit și așteptat!

Un înger ce în ceruri locul ți-ai căpătat!

Un răsărit de soare și o ivire a lunii,

Un fulg căzut în palmă,și-un zbor al rândunicii,

Erau cândva,odată,un zbor spre nemurire,

O navigare-n spațiu fără să știi de tine!

Oferă raze calde,un zâmbet luminos,

Un gând curat și sincer,îndreaptă-l spre Hristos!

Ca un copil cuminte,privește,răspândește!

Parfumul nemuririi și-al curăției rost!

Începe și șterge fărâme

       de frică,

De teamă,complexe și

      alte valori,

     Învață să ierți ,

   Și-ale tale greșeli,

Sunt lecții cerute,

  Inconștient ieri.

Nu ești doar un trup,nu ești termen limită,

Fă loc azi presiunii să te ocoloească,

  Ești suflet,nevoie de viață,

          Și lasă,

  Ca-n vechiul Eden,

Spiritul liber să înflorească!

  Atâtea posturi sunt vacante,

  Și-atâtea slujbe-s de făcut,

  Mai grele nu-mi vine a crede,

  Dar mai usoare sigur sunt!

De ce străjer,de ce mereu eu să veghez?

        O,pumn de lut,

   De ce-mi ceri socoteală?

Când destinația ta a fost sortită,

      Încă din plămădeală!

A patra strajă încă nu a trecut,

    Dar cu mine de mână,

    Nu vei mai fi doar lut!

Nu dispera,mai fă un pas

Chiar dacă-i șovăielnic,

Dă drumul lacrimei să curgă,

Căci ea te face mai puternic,

Privirea ațintește-o sus ,

Privește dincolo de zare

Chiar dacă-i intuneric mare,

Isus e dincolo de zare!

Fii mulțumit cât brațele-ți sunt pline,

Cât inima-ți e încă un loc cald,

Cât timp poți oferii un zâmbet,

Si cât mai poți să fii uman!

Îmbrățișează-ți prietenii,

Iubește-ți familia,

Dăruiește gânduri bune,

Și fii o binecuvântare în lume!

N-ai vrea să fi un om fără de nume,

Un anonim pentru întreaga lume,

Curat la suflet bun și credincios,

Trăindu-ți viața doar pentru Hristos?

Ceasul de veghe nimeni să nu ți-l știe,

Nici lacrimile care-ți curg pe obraji,

În mâna Lui rămână pe vecie,

Pân’ vom scăpa de orișice necaz

De mâna ți-ai întins spre acela care,

Din răsputeri în groapă se zbătea,

Nu îl privii de sus,nu ești mai tare,

Meritul e al Lui,El te ținea!

De pâine-ai împărțit,privește cerul,

Nu te lăuda bătând din poartă-n poartă,

Căci Dumnezeu va știi să de-a răsplată!

Rămâi dar anonim viața toată!

În fiecare zi te aștept la părtășie,

Cu vocea tremurândă și astăzi te-am chemat,

Dar fără să îți pese nici măcar o secundă,

Spatele mi-ai întors și ai plecat!

Când am văzut că seara nu ai timp,

Și după tot zăduful erai obosit,

Am hotărât să îti veghez doar somnul,

Făr’să te deranjez măcar umpic.

Speram că  dis de dimineață,

Îți va fi dor ca să mă vezi și tu,

Și-n stația de-autouz în plină iarnă,

Te așteptam în zdrențe și tăcut!

Când ți-am zărit privirea...

Erai atât de trist copilul meu,

Cu brațele deschise către tine,

M-am avântat iubire să-ți ofer!

Dar...disprețuitor privind la mine,

    Si supărat cu ură ai strigat,

            Cerșetorule!

    Nu-mi pasă acum de tine,

Și nici dacă astăzi pâine ți-ai aflat!

N-am spus nimic, dar mi-am privit în palme,

În rănile-mi adânci ai fost săpat,

Și numele-ți în coasă-mi ți-e gravat,

Copilul meu,de aceea te-am căutat!