Un poem Sestet în oglindă pentru fluturi

Aveam doar 16 ani ,

Când începusem sa iubesc .

Și nu știam ce va urma

Și cât aveam sa patimesc....

Visam mereu acel băiat

Nu prea înalt, cu ochi căprui 

Un farmec ce nu îl vedeam ,

In ochii nimănui...

Îl iubeam fierbinte și frumos

Cum n-am iubit vreodată,  

Nu știam ca va urma

Sa fiu ades tradată.

Îl iubeam atât de mult 

Ca nu vedeam nimic  

Chiar de plângeam în noapte 

Și inghetam de frig....

Îl iubeam atât de mult 

Ca ma rugam la îngeri 

Sa ii șoptească ca mi-e dor,

Și suportam înfrângeri.

Asa a durat , ani la rand....

Pana ce m-am răcit 

Azi ma simt de parca  

Nicicând nu l-am iubit...

Cândva iubind fără hotar

Și mii de vise ce-am avut

Mi-au devenit coșmar....

Amintiri ce am avut 

Vor rămâne pagini scrise,

Care cândva erau 

Cele mai dorite vise...

Cândva un înger de fetita 

Cu ochii ca și marea,

A simțit pe pielea ei

Ce amară e trădarea...

Azi nu mai am nici vise,

Și nici pagini scrise ,

De el nu am povestit 

Chiar dacă l-am iubit.

Azi totu-i diferit 

Nu vreau sa mai iubesc 

Destul am suferit 

Și intr-un final ma bucur.... 

Ca totul s-a sfârșit ....

Ce doare când te doare

Să fie mâini, picioare

Sau sufletul te doare

Când dorul strigă tare

În loc să plece-n lume

Să-nchidă-n urmă timpul

Tristețea-i tot mai vie

Durerea-i tot mai cruntă

Iubirea stoarce lacrimi

Și-n inimă-i durere

Apleacă orice suflet

Îngenunchiat te cere

De aș putea iubi

Fără să simt iubire

De aș putea trăi

Fără să am simțire

Și-am întrebat un secol

Și-am întrebat un veac

Și-am întrebat toți sfinții

De dragoste-i vre-un leac?

Ce doare când te doare

E când iubirea-i piatră

De inim-atârnată

Pe suflet așezată

Mult îi plăcea să stăm de vorbă,

Când pe acasă mai treceam,

Să afle dacă totul merge bine,

Și ce necazuri la servici aveam

Ducea cu greu a ei suferință,

Și foarte rar la cineva s-a plâns,

Era cu zâmbetul mereu pe buze,

Și sub năframă părul în coc strâns

Tot timpul avea ceva de făcut,

Prin casă sau cu florile din curte,

Și tare mult pe noi ne bucura,

Când ne-aducea în poală fructe

O văd și-acum cum ochii lăcrimau,

Când îi spuneam că noi plecăm,

Cu dosul palmei lacrima ștergea,

Și aștepta cu drag s-o-mbrățișăm

........................

Și într-o zi a sunat telefonul,

La care nu doream să răspund,

Șimțeam  că nu mă sună mama,

Și totuși am spus da...plângând!

Iubirea presupune multe sacrificii,
Pavând un drum neștiut în infinit,
Cu încercările urmate de beneficii
Trăite doar pentru un destin unit.

Renunți la orice să poți fi aproape,
La ceea ce poate alții ți-au șoptit.
Azi ai un cuget,care o să te scape
Și-o jumătate timpul său ți-a jertfit.

Rămâneți nedespărțiți întotdeauna,
Parcă ați forma în doi un tot întreg,
Căci ți-e sortită dragoste doar una,
Legătura defel nu las să o dezleg.

Nu ratați ca să trăiți din fiecare clipă,
Din plinătate sentimente se vor reda,
Des pe chip la celălalt se întruchipă,
În clipe dificile ambii nu puteți ceda.

Nu vei crede că altcineva-i mai bun,
Nici să fugi de ce îți este îngăduit,
Căci când ești fără ea,te faci nebun.
Realizezi că lași omul cel mai potrivit.

Zeiță cu chipul de ceară,

Te rog alină suferința mea,

Primește dragostea mea,

Așa nu te voi uita.

Privesc pe geamul aburit,

La ochii tăi închiși,

De ce nu ma privești?

Nu ma mai iubești?

Chipul tău e neschimbat,

La fel și vocea ta,

De ce te ai îndepărtat?

Ma simt respins, ce pot sa fac...?

Nu primesc niciun răspuns,

Oare e totul in capul meu?

Nu, ea e aici, doar o privesc,

Sau doar mi-o imaginez...

Și fuge,și fuge de rupe pământul

Mistrețul,mistrețul cu colți ca argintul.

Ce palidă lună, ce lună bizară,

Ce stea care cade și cade să piarâ?

Pământul se zbate, pământul mocnește.

Mistrețul aleargă, gonește orbește.

El vrea să se~ascundă,ce seară cumplită!

Pământul se crapă și vrea să~l înghită.

Aleargă orbește prin lunci și ponoare.

Ce prinț din Levant vine la vânătoare?

Ce corn de argint îi străpunge iar gândul?

Ce vuiet s~aude? Aleargă ca vântul.

Deodată~l aude cum strigă pe creste.

Lung si lucios e acest zmeu din poveste.

Cu dinți ca argintul și flăcări în gură,

Ucide, ucide cu o lovitură.

Fulgere ai săi ochi,prin ploaie gonește.

Nici codri, nici râuri, nimic nu~l oprește.

Și urlă, scrâșnește,îl vede cum vine

El vrea să~l străpungă, dar cade pe șine.

Și zmeul s~oprește,gura~i înroșită,

Iar steaua tot cade, ce noapte cumplită!

Cu ai săi colți zdrobiți, printre îngeri și flori,

Mistrețul nu moare, ci aleargă pe nori.

Poezie de Marieta Maglas

Dedicată poetului Ştefan Augustin Doinaş pentru superba lui poezie 'Mistreţul cu colţi de argint.'

Nota : Aseară eram în tren și un biet mistreț a murit sub șine. Trenul plin de sângele mistrețului nu a mai putut continua călătoria. A fost un accident. Am plâns, apoi am compus această poezie. Doamne ajuta!

E luna decembrie, numita Undrea.

Moș Crăciun ne-aduce daruri de iubire.

Cu jar în sobe, casele se-ascund în nea.

Refren

Dragul meu, oriunde-ai fi și-oricât ți-ar fi de greu,

Vino cu fundițe albastre pentru bradul meu!

Tot anul, elfii lucreaza fără simbrie.

Cu sania vine Moșul, plin de daruri.

Este Ajunul Crăciunului, în decembrie.

Refren

Oricât de greu v-ar fi, dragi tătici și mămici,

Veniți cu fundițe și globuri pentru cei mici!

Numai vise frumoase și nici un coșmar!

Acești îngeri de lumină nu mint niciodată.

Focul în sobe se transforma în fum și jar.

Refren

Oricât de greu v-ar fi, dragi tătici și mămici,

Veniți cu lumini și bomboane pentru cei mici!

Timp de așteptare și parfum de chihlimbar!

Iisus s-a născut în ieslea din Nazaret.

Ajun plin de rugăciuni, de colinzi și de har.

Refren

Bucură-te, atunci când frămânți cozonaci

Căci frămânți și pentru colindătorii săraci!

Numai cuvinte calde și nici un gând amar!

Miros de brad ,de cozonaci și de sarmale!.

In soba, lemnul devine incet fum și jar.

Refren

Dragul meu, oriunde-ai fi , vino în Ajun

Cu fundițe-albastre pentru bradul de Crăciun!

În case de piatră și lemn, Dumnezeu preabun

Trimite îngeri luminoși și Duhul plin de har.

Este decembrie, prima zi de Crăciun.

Acum focul nu este decât fum și jar.

Poezie de Marieta Maglas

În mod iluzoriu, spațiul se extinde și

timpul se diminuează; viziune întunecată,

dimensiune emoțională. Poate că încă mai

putem simți pulsul cosmic, atunci când viața

ne inversează simțurile ; într-un mod spiralat

și sincron cu mișcarea pământului. Există riscul

de a ne pierde definitiv; a privi o boltă cerească

răsunătoare. Suntem într-o cameră plină de amintiri,

cameră pe care pașii tăi o ocolesc mereu.

Sentimentele noastre de iubire sunt pline până la

refuz de ecourile unor vise de mult uitate, vise

ce aparțin trecutului îndepărtat. Pe retină,

noi orizonturi eratice și eterne emerg din pâcla

unei tangibilități cubice; granule de cuarț cristalizat

în cronometre; ciclice precum notele muzicale sau

precum cifra zero; clepsidre care atârnă pe pereți

și care conțin nisip fierbinte. Un timp sonor în

liniștea înserării; bătrânețe privind în oglindă;

cer convex și cristalin; ca o lentilă. În zilele caniculare,

vederea poate suferi distorsiuni; o fată numită

morgana sau un tărâm al iluziei; substituirea realității ;

existență umană, care provine din praful cosmic;

devenit lut; Dumnezeu, un Sculptor; tu și cu mine,

un singur trup având un ochi unic spiritual; cubic

sau la puterea a treia; privirea care arde totul,

în fiecare zi; Creație; Asemănare. Chiar dacă

sunt mai mult decât tangibile, ideile noastre

sunt concepute pentru a fi, totuși, în sine;

ideea de sine; ideea de lepădare de sine

pentru sfințire. Lumea se schimbă și dispare

odată cu trecerea timpului. Dumnezeu rămâne.

Poezie de Marieta Maglas

Nota: Aceasta poezie este publicata.

E ceva de invățat in deșert - Cuvinte sacre.

Există un fel de sete și un deșert imens,

locuit intotdeauna de mulți oameni ~ rătăcitori,

rătăcitori muribunzi, cei cu ochi de plumb,

cei pierduți și inutili in noaptea vieții.

Noi stele incep să strălucească pe același

cer unic, greu, vizibilitate diminuată și imprejurimi.

Aceste stele sunt cu siguranță străvechi,

o lumină de noapte pentru toți cei invinși

care continuă să cante cantecele lor grele.

Ei caută o sursă de apă dulce. Orice

alt tip de apă este lipsita de importanță.

Cineva a spus că poate preface pămantul

uscat in izvoare de ape. Nu este vorba doar despre

sete~ in stele, Dumnezeu, omniprezent. In general,

rătăcitorii muribunzi incă mai au voință și speranță.

Nu pot muri de două ori, dar ei cred că vor pierde

totul pentru că nimic nu mai poate fi salvat.

Cu toate acestea, există o posibilitate infimă

de găsire a unui loc de supraviețuire.

O lumină violetă pătrunde tot și, în special,

tot ce se crapă; buze pietrificate, sentimente

uitate, precum și stări amăgitoare de fericire.

Această lumină este o culoare, ce împodobește

urechea unei femei ; ureche, care poate auzi ;

un cântec violet ascuns în taina sânului~

frunze pentru a acoperi răni vechi; dureri după

dureri ; goliciune. Această femeie știe că tot

ceea ce strălucește nu este doar aur în universul

ei paralel ; templu, refracție, dispersie. Învață

cum să–și înfingă dinții într-un măr și-i înfinge

din nou până când acesta se crapă ; a mușca,

remușcare. Ulterior, ea mestecă pentru a se

hrăni; deschidere, transformare ; Ea are nevoie

de sentimentul conștiinței de sine; reflexie de

lumină pe marginea propriului ei abis; cruditate

lăptoasă, matitate, creștere, prăsire și maturație

de toamnă; părăsire. Subconștientul ei este un

cavou în care zace o puritate primară, puerilism.

Viața ei este o zbatere pentru nimic; o ramură

din pomul cunoașterii, care nu va înflori niciodată;

sămânță, a germina. Ea este încă existentă și vie

sub cerul ei plin de nori, îndepărtat și apatic ;

crepuscul trist. Ea are nevoie de o sărutare sfântă

pentru galaxia ei de sentimente. Aude sâsâitul șarpelui,

verde la față, și freamătul frunzelor ; mască~

fie alba, fie roșie, fie galbenă, fie cafenie. Viața ei

este întunecare. Ea nu vrea să se dezumanizeze.

Umbra ei este o formă în spațiu, una eterică.

Ea înțelege semnificația fructului interzis, pe care

îl păstrează în căușul iubirii ; zbârcire, mumificare.

Poezie de Marieta Maglas

Am inchis fereastra plină de crăpături a diminetii.

Prima rafală de vânt adusese sunete de flaut,

de tobe și de paşi efemeri ; de explozii și de

distorsiuni; toate dispăreau încet în melancolia ploii.

Priveam atent un dans lent și, ca de obicei,

sincron cu imaginea mişcărilor din oglindă;

crâmpeie de amintiri invadau spațiul spiritual;

iubirea pe care o simțim atunci când mintea

este golită de emoțiile fierbinți ale verii.

M-am așezat lângă o vecină în vârstă

ce avusese un fiu care a luptat pe frontul din

Asia până când a fost împușcat și despicat

în două. Luptase printre cei mai buni

soldați, toti perfecționisti. Muzica s-a oprit

brusc, dar mișcarile dansatorilor au continuat

în absența notelor, accelerându-se, din când

în când, pentru a crea o anumită tensiune

cu scopul de a evoca stări de euforie precum și

emoții estetice. Acea muzica era veche, tot atat de

veche precum pianul. Ritmul mișcărilor era similar cu

cel dintr-o animație Disney care se derulează lent.

Toți dansatorii purtau eșarfe albe și executau

foarte multe piruete pentru a sugera ideea de

agitație și suspans. Fereastra s-a deschis lăsând să

pătrundă un aer metropolitan, intesat cu zgomote;

un vânt vijelios și rece care începea să aducă

infecții fatale precum sunt cele găsite în ghețarii

ancestrali; pandemii și civilizații dispărute;

o istorie care se repetă ciclic ; un vânt premergător

ploilor abundente de toamnă. Aceste bacterii sunt

reale și pot distruge totul ; un contrast pentru

desenele animate Disney; inocență; culpabilitate.

Viața este concretă în sine. Atunci când viața devine

halucinantă, un pericol ascuns și extrem de destructiv

devine real. Grindina găurea acoperișul tăcerii.

Dansatorii transmiteau semnele lui Dumnezeu prin

intermediul mimicii precum și prin fluturarea brațelor

deasupra capului; semnele semanau cu niste numere.

Numele lui Dumnezeu era preamărit. Ei au început să

se legene si sa cânte cântece religioase despre Iisus.

Dansul nu părea să fie coregrafiat. Ideea de emoție

ancestrală; ideea de a simți și de a resimți; ordine

și dezordine mentală ; emoții care pătrund sufletele

suferinde pentru a dispărea lent și pașnic in linistea noptii.

Poezie de Marieta Maglas

Nota :Această poezie este publicată.